Mi-a scris și mi-a spus întâi că îmi va ciopli ea una și voi avea o bâtă ca a bunicului ei. Râd gândindu-mă la mâinile ei pianine, delicate, agere, expresive și mi le și imaginez ținând o daltă. Ceva mai târziu îmi scrie că știe că bunica păstrează toate trei ghioagele și că la câtă supărare mi-a pricinuit, cu siguranță merit și eu una. Pentru supărarea mea pe Diana, desigur că nu ea era vinovată. Eram eu nesigur, după cum sunt de când am cunoscut-o. Mi s-a părut că mă exclude, că nu încap în afara micuței ei ferestre de mess, că...
Îmi place să o aud, din când în când. La telefon Diana e foarte serioasă. Își compune o voce țeapănă pe care o dorește distantă și inexpresivă, sau măcar neutră. Spune banalități și e ușor repezită. Nu vrea să se simtă inclusă cu forța într-un spațiu pe care nu îl stăpânește la fel de bine ca ferestrele messului. Diana e zeiță pe mess. Își știe iatacurile și altarurile, se mișcă direct și nealambicat printre caracteristicile acestui tip de comunicare. Spațiul vocilor, însă, durează ceva timp până și-l adjudecă. De fiecare dată mi s-a întâmplat. La începutul convorbirii noastre telefonice era distantă și oficială, și încetul cu încetul i se topea armura și devenea atât de ea, așa cum o cunosc eu, la început fandosită și apoi maleabilă și..., îndemânoasă, adică să o iei și să o modelezi și ea să-ți încapă bine între palme. Îmi pare rău, nu doresc să devin carnal. Nu la asta mă refeream. Ci la faptul că vocea Dianei îmi devine brusc o voce pe pernă dimineața. Și ea toată. Când vorbim la telefon toată abstractizarea ecranului de calculator se risipește într-o prezență vie și concretă. Diana mi se infinitizează.
Nu am uitat că trebuie să vorbim și despre infinit. Dar despre infinit vorbim după ce termin discursul despre farmec.
Diana s-a fermecat singură. Deși a fost suficient de drăguță să-mi spună că am fermecat-o eu. Așa s-a declarat ea cu un participiu care pe mine, desigur, m-a copleșit și m-a încântat și m-a umplut de orgolii. A spus că e fermecată de mine. De fapt Diana era fermecată datorită tuturor întâmplărilor din jurul ei, e fermecată de ea însăși, de diminețile care își deschid ferestre peste ea, de zâmbetele aruncate pe deasupra monitoarelor sau telefoanelor de către colegi. E fermecată și își păstrează această stare numai pentru ea, nu o împarte cu nimeni, este starea ei, sunt momentele ei. Mi-a și spus că e mare colecționară de momente. Eu prin aceste momente ale ei înțeleg povești. Asta colecționează Diana. Momente. Sentimente. Oameni.
Diana cea fermecată este un exemplar uman care nu lasă oamenii indiferenți. Când apare impune o reacție, niciodată indiferență. Peste Diana nu poți trece cu privirea. Privirea ți se agață pur și simplu în ea. Îți rămâne aninată și pierdută undeva între ochiul ei stâng și cel drept, între nas și colțul gurii, între gât și mâini, nu știu, oriunde. E arătoasă și un pic prea conștientă de potențialul ei fizic, pe care îl prezintă ca pe un trofeu de regulă inaccesibil. Întotdeauna m-au enervat genul acesta de femei. Îmi plac femeile care să devină trofee în mâinile mele, nu să-mi vină gata livrate. Dacă Diana nu ar fi râs, dacă nu ar fi avut acest dar colosal de a mă face să râd, de a râde noi doi frumos împreună, povestea aceasta ar fi avut un alt nume. Iar daca nu aș fi discutat niciodată cu Diana nu m-aș fi topit acum de dorul ei. Pentru că dacă la un fund bine măiestrit sau la o talie mlădioasă și o pereche de sâni apetisanți am putut oricând rezista fără multă reprimare a dorinței, apoi unei femei inteligente și pe deasupra și cu simțul umorului i-am fost și îi voi fi întotdeauna victimă sigură.
E prea zveltă ca să treacă neobservată. Este apoi, ceea ce se cheamă o apariție plăcută. Bărbații îi caută atenția, îi dau târcoale, o încearcă, și chiar dacă sunt refuzați, și-o țin aproape, așa, ca obiect de contemplație. Să le fie în preajmă. Ea se semețește în fața lor, are un stil oarecum arogant, bărbia și-o ține în sus așa încât privirea să îi cadă pieziș pe creștetul celui cu care vorbește, se uită de sus la tine și atunci când tu ești în picioare și ea stă jos. Este o cuceritoare, o felină; scrutează și atacă blând, dar necruțător. Diana nu pare a fi la pândă, pentru că nu e aprigă, nu e evidentă. Ea e subtilă și trebuie descoperită prin efort. Ca ceapa. Foaie cu foaie. Și plângi la fiecare atingere a ei. Pare transparentă și fragilă. Nu e nici una nici alta. Diana poate fi mai impenetrabilă decât stânca. Sau mai transparentă decât Baikalul. Depinde unde e. Dacă e pierdută în abisurile ei, Diana e ca un opal negru. Dacă o ții lângă tine, dacă povestea ta devine povestea ei, Diana se transparentizează, îți aparține, îți devine tot ce vrei, e lut și se face vas în mâinile tale, e gemă și te lasă să îi fii bijutier. În momentele acelea Diana e delfină și te învață secretele oceanelor, e vulturoaică și îți prezintă secretele Anzilor, e lupoaică și te învață să răzbești. Numai că momentele acelea apar și pleacă atât de repede. Trebuie să le prinzi, să îți dai seama și să tragi cu dinții de ele. Atunci Diana îți rămâne. Când spune ea că adună momente, Diana se referă exact la tipul acesta de momente: momentele ei lac, delfină, vulturoaică, lupoaică. Asta colecționează ea. Și eu știu.
Cu ceva timp în urmă, Diana a pierdut un pariu. A fost nevoită să suporte întrebările mele și să răspundă sincer. A făcut-o cu eleganță, discreție și..., farmec. Am fost fascinat să o văd atât de deschisă și aproape. Atunci mi-a fost sufletul foc alături de ea. Îmi răspundea strălucind de inteligență. Nu îi convenea postura aceea, dar își accepta rolul și, pe nepusă masă, mi-a strecurat o întrebare, una singură. Năucitoare. Nu îmi venea să cred că mă pune într-o situație atât de stranie. M-a întrebat ce vreau eu de la ea. Ce frumos ar fi fost să o fi întrebat eu primul. Pentru că, la urma urmei, ea m-a ales, așa încât probabil ea avea motive să fie cu mine. Eu i-am răspuns că am ales-o pentru că vreau să o fac fericită. A fost nemulțumită de răspuns. Ar fi acum momentul să spun că pe Diana nu prea o poți păcăli. Eu nu am reușit prin nici o tactică să o prostesc. M-a prins întotdeauan și m-a îmbăiat în ironia ei uneori fină alteori abrazivă, adesea nesuferită. Nu am vrut să o umilesc spunându-i că nu am ales-o eu, i-am spus că fericirea mea vine direct din fericirea celei de lângă mine, asta i s-a părut normal și un pic mediocru, i-am spus că îi vreau fericirea și mi-a răspuns că asta nu o interesează, o interesează ce vreau eu pentru mine de la ea, fericirea ta, i-am repetat, mi-a spus că aia e pentru mine și că pe ea o interesează ce vreau pentru mine, nu ne-am înțeles și nici nu mai aveam cum să o întreb la rându-mi ce își dorește ea de la mine.
Adevărul este că nu știu ce vreau de la ea. Sau vreau prea multe. Vreau să se regăsească în povestea mea,să se regăsească pe ea în ale ei și pe ea în ale mele, vreau să îi respir părul pe pernă, să o văd aplecată iarna deasupra unei căni aburinde de ceai, vreau să o am aproape, vreau să o las și să plece și eventual să îi învăț cărările ca să mă țin după ea, vreau ghioaga de sub patul bunicului ei, vreau să îi fac eu una ca să știe că bunicul ei nu a plecat, vreau să o alin, vreau să o enervez, vreau să râd cu ea, vreau să fiu inteligent cu ea. Vreau să mă bucur de ființa frumoasă pe care o alcătuiește, vreau să îi ofer, să îi umplu colecția de momente, să o învăț, să o fac să trăiască, vreau de la ea să mă trezesc, vreau de la ea iubire, vreau și inerenta suferință, nu știu, în general vreau tot. Vreau să visez cu ea, lângă ea. Vreau să fac dragoste cu ea. Vreau să îi cunosc chipul. Vreau să nu mai stăm numai pe mess, vreau să stăm față în față la o cafenea, să își comande o cafea și să-și aprindă nervoasă o țigară. Diana fumează enorm. I-am și spus zilele trecute. Așa s-a apucat să îmi povestească despre bunicul ei, pentru că i-am atras atenția că fumează prea mult. Dar cel mai mult și mai mult aș vrea să-mi împart diminețile cu Diana. Să o am la piept, să îi simt inima bătând, să o aud respirând lângă urechea mea. Vreau starea de normalitate pe care o are un cuplu. Vreau o cană cu lapte proaspăt dimineața, o cafea la ibric, vreau foc în sobă, vreau plimbări agale, vreau să o țin de mână și să o ajut să urce, sau să coboare, vreau să o pândesc atunci când vine de la izvor, sau de la piață, sau de la servici, să alerg să o ajut să urce cu roșiile sus, vreau să îi fiu alături și să o sprijin, să o ascult. Doamne, cum mai vreau să o ascult! Să o ascult când e tristă, să o reascult spunând toate poveștile pe care mi le spunea când nu îi eram alături. Să o privesc. Gesturi simple, pe care cuplurile atunci când își trăiesc iubirea uită să le mai facă, sau să se bucure de ele. Să tremur de emoție când mă sună. Ca acum. Când mă sună Diana, îi și văd mâinile căutând telefonul, degetele alergând pe tastatură, o văd liniștită și totuși nedumerită, sau doar fericită, văd toate gesturile premergătoare telefonului pe care mi-l dă. Am rugat-o să îmi arate biroul, casa, patul în care doarme, biroul la care scrie, masa la care mănâncă. Desigur că spațiul pe care îl umple ea în universul ei, mie îmi este străin. Necunsocut. Îl mobilez cu câteva elemente esențializate, în rest ea ocupă tot universul. Ea și desigur poveștile ei. Îmi imaginez că la fel de puține lucruri știe și ea despre mine.
Nu am văzut-o și nu îi știu chipul așa cum mi-aș dori eu. Și asta aș vrea de la ea, să mă lase să îi cunosc chipul îndeajuns încât să o văd și acolo unde nu este.
Comentarii
Trimiteți un comentariu