Treceți la conținutul principal

Povești de spus Dianei: Himalaya

Probabil că toți cei care citiți cele câteva cuvinte aruncate de mine pe blog, o cunoașteți pe Mercedes. Ați văzut-o respirând, alergând, râzând, ați îmbrățișat-o și ani la rândul ,de ziua ei, de Crăciun, de 8 martie, i-ați dorit și i-ați urat ani mulți și fericiți, baftă la examene, mult noroc, proabbil că la nuntă i-ați dorit casă de piatră și prunci frumoși. Probabil că a avut parte de casa de piatră, una care să dăinuie, trainică, una care să închidă în ea toate bucuriile și acum toată durerea. Pruncii frumoși îi are, minunați, probabil că atunci când i-a născut (eu nu am putut posta fotografia minunată în care ținea în brațe pe cel mic, pe zeul Thor, nu am putut, mă usturau degetele, mă durea prea mult) i-ați urat creștere ușoară și măcar câteva ore de somn pe noapte. Eu așa aș fi făcut. Probabil că v-ați bucurat văzând că zeii v-au ascultat rugăciunile și mare parte din doleanțele voastre s-au împlinit. Probabil că în rumă cu câțiva ani, puțini, ați adăugat mai mult în joacă urărilor voastre cuvântul sănătate, la început mecanic, iar apoi cu un pic de îngrijorare. Știu că îngrijorarea vă era minimă, pentru că, nu-i așa, o ființă ca ea nu poate fi cu ușurință îngenuncheată.

Lui Adin,

Îmi pare rău că Adin va citi cele ce urmează să spun eu aici. Asta pentru că el a visat un vis și știe că în visul lui cineva acolo sus îi vorbea. Ei bine, Adin, eu am avut alt vis. Și nu ți l-am spus. Și vreau să ți-l spun acum.
Multă vreme nici nu am crezut că era doar un vis. Multă vreme am trăit și supraviețuit din el. A fost la fel de puternic ca oricare dintre experiențele mele. Nici astăzi nu cred că eu nu am fost acolo, pentru că visul acela mi-a adus cu el senzații fizice, sentimente, mi-a lăsat amintiri la fel de de neșters ca orice altă amintire pe care memoria mea îndărătnică a păstrat-o.
Numai că m-a prins viața în goana ei, și alergând ca netoata în urma trenului (ții minte Adin metafora în care nu ai apucat să te urci cum se cuvine în trenul vieții tale, dar nici să îl lași să teracă nu ai putut, și ți-a rămas mâna agățată în ușă și tu alergi bezmetic în ruma trenului, făr ăsă reușești să te urci cu adevărat în el și să te bucuri de traversări?? Firește că îți amintești. Tu nu uiți nimic.) am uitat. Încetul cu încetul mi-am uitat visul. L-am uitat cu o ignoranță care încă mă uimește. L-am recuperat acum, în dimineața asta și trebuie să ți-l spun. Adin, ar fi trebuit să i-l spun Dianei, pentru că în utlima perioadă ei îi spun povești. Dar ți-l spun ție pentru că la cafeaua de dimineață, astăzi l-am revisat...

Mihai Moiceanu
http://www.phototour.ro/; http://www.cameramm.ro/artistic-expo-7.htm;
http://www.cameramm.ro/;

Sunt sensibilă la puține lucruri. Mă refer la acel tip de sensibilitate-intuiție, care te face să vezi fără să privești, să asculți fără să auzi. Sunt sensibilă rău de tot la povești; ele pot fi spuse prin cuvinte, imagini, muzică, sau mirosuri. Tot timpul am fost hipersensibilă la mirosuri, mi-am și dezvoltat o memorie olfactivă impresionantă pentru lipsa mea generală de trăiri senzoriale. M-am considerat o bucată de cioată, sau un trunchi, sau o stâncă pe care numai poveștile o pot modela și da o formă. Și pentru că dintre toate artele literatura m-a confiscat de mică, am rămas programată pe povestea cu cuvinte.
Ne-am întâlnit cu Mihai Moiceanu dimineața la o cafea. Moiceanu ar fi fost probabil un taciturn și un timid, dacă nu ar fi dat în clocot toate frumusețile pe care le-a văzut pentru că a avut la un moment dat geniala idee să dea la o parte perdelele de pe geam, să privească cerul, să vadă dincolo de blocuri și să se lase chemat de munți, de Dunăre...
Moiceanu a început să vorbească despre Himalaya. Moiceanu nu a deschis în mine nici o fereastră când vorbea. Era tehnic și hipercorect. Subiectele lui, păreau neindividualizate, parcă vorbea un ghid. Parcă dintr-o cutie cu un puzzle minunat scotea numai câteva imagini, iar eu nu îmi dădeam seama ce imagine trebuie să alcătuiască la final. Vorbea domol și gesticula prea puțin de parcă nu dorea să ocupe prea mult spațiu. Moiceanu e înalt și foarte atent la faptă și la vorbă. Prea atent, iar povestea lui nu mă prinde.
Auzisem vorbindu-se des despre el, eram suficient de curioasă să-l cunosc. Cafeaua aceea de dimineață nu a devenit o cafea foarte importantă din viața mea... până când, povestea lui Moiceanu din tușe groase și frânte, povestea lui spusă așa, cu markeru, a ajuns la plecarea pe munte. Atunci s-a redeschis în mine visul uitat. Moiceanu vorbea, iar eu nu vedeam munții din cuvintele lui, ci vedeam muntele din visul meu.
În visul acesta pe care l-am purtat cu mine ca pe o amintire de neprețuit, eu urcam un munte pieziș, erau nori de jur împrejur și nu se vedea nici vârful, nici baza muntelui. Se vedea stânca acoperită cu zapadă numai în dreptul meu. Nu știam cât mai am de urcat și simțeam că mă lasă puterile. Orice gest minuscul îmi dezechilibra corpul. Urcam fără să fac escaladă, urcam ajutându-mă de mâini, și eram sigură că nu mă mai pot salva. Mă dureau foarte rău umerii și nu mi-i puteam atinge. Și, după îcnă un pas, am simțit cu mâinile că urcușul meu s-a terminat. Eram pe culme și pe spate deja îmi crescuseră aripi albe. Mari. Aripi albe mari.
Iar Moiceanu povestea despre vârfurile din Himalaya. Iar eu îmi vedeam visul cu ochii.
După ce am ajuns pe culme, am dat din aripi și spre marea mea surpriză, am început să zbor, cu o neașteptată ușurință, mișcam fără efort mâinile și mă ridicam, mă ridicam mai sus decât munții, deasupra norilor.

Comentarii

  1. http://www.youtube.com/watch?v=9pkLDEEs20U

    RăspundețiȘtergere
  2. O cunosc pe Mercedes, imi amintesc si inmormantarea tatalui ei, aveam 9 ani, mi-i le reamintesc si pe ele la inmormantare(ma refer si la sora ei, Patricia)aveau in jur de 5, respectiv 4 ani...
    Le-am admirat frumusetea si naturaletea,te admir si pe tine Oana pt. ca scri atat de frumos despre ea, chiar daca nu o cunosti !
    D-zeu sa o odihneasca!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin