Pe Diana nu am cunoscut-o niciodată. Ar putea fi mai multe persoane pe care într-adevăr le-am cunoscut, numai că întâlnind-o doar în spatele unei ferestre micuțe de pe messenger, nu pot fi sigur de nimic.
Știu doar că Diana e foarte înaltă. Mă gândesc râzând că mai toate bunele mele prietene sunt înalte. Zâmbesc complexului meu de inferioritate împotriva căruia am luptat cu determinare tot timpul. Cu determinare, opunându-i, desigur, o anumită doză de nebunie. Mă întreb cum își va găsi Diana o pereche pe măsură și zâmbesc din nou. Pe de altă parte, și ce dacă partenerul ei ideal ar fi cu mult mai scund? La urma urmei, atâta verticalitate în plan orizontal dispare. Eventual și incompatibilitățile.
Mă gândesc din nou la mine și râd din nou.
Diana este extrem de inteligentă. Un tip de inteligență compatibilă cu a mea, imperfectibilă. Râd mult cu ea în lungile noastre sesiuni yahooistice. Faptul că îmi redă un râs de care îmi era dor, de care primăvara asta nu prea a făcut abuz, îmi injectează un clocot și o foială melodramatică încântătoare.
Încă de la primul schimb de mesaje, Diana se declară fermecată. Cică îi place râsul meu. Râd ca să îi fac plăcere. E ușor să râd din emoticoane. Și chiar și mai ușor să râd pe bune. Și pentru că Diana nu e lângă mine, și pentru că râdem separat, ne saltă în priviri gogoloaiele galbene altminteri inexpresive. De parcă messul ar fi mai expresiv!
Îi spun că pentru mine Diana este o trestie gânditoare și mă enervează Pascal. Blaise Pascal. De unde o fi scos el inepția asta, că omul e cea mai fragilă ființă din emisfera biologicului? Nici pomeneală. E unul dintre animalele cele mai puternice, de un succes teribil în evoluție, de o adaptabilitate fenomenală, fapt care i-a permis să trăiască și la 45 de grade plus și la 45 de grade minus, și la mare, dar și la altitudini de 4000 m, pe uscat și pe mare, în aer și în foc. La societățile pe care le-a creat omul, e de mirare ce teribil instinct de conservare l-a însoțit pe parcursul întregii sale istorii.
Diana e la fel. Pare firavă și bleagă, moale, dar zace în ea o armată întreagă de fiare sălbatice, dealminteri și în ochi îi joacă din când în când vreo 20 de draci o horă îndrăcită
Pare măcar nesigură cu toată verticalitatea ei înșirată în plan perpendicular pe sol, și când colo îți retează peste ochi dovezi de robustețe, vigurozitate, de nu poți decât să îți regreți clipele de slăbiciune când te apropiai compătimitor să îi potrivești o șuviță rebelă pe frunte.
Prima dată când m-a copleșit cu adevărat, a fost la un congres la care ea nu a venit. În prima zi. Rămăsese stabilit că ne vedem, că bem cafele împreună, că, în fine, o grămadă de planuri. Am venit în București, iar Diana ta rămas în lumea ei virtuală. Au apărut alți oameni, unii memorabili, poate o fi fost și ea și nu mi-am dat eu seama că e ea. Nu ma recunoscut-o ca fiind Diana de pe mess. Pe de altă parte, din discuțiile ulterioare, se pare că Diana chiar fusese prezentă. Mă rog. Mistere inerente contactului dintre lumea virtuală și cea istorică.
Diana e antipatică dimineața. Trebuie să își bea cafeaua, lucru pe care probabil trebuie să îl facem toți. Și pentru că își recuperează zâmbetul încetul cu încetul probabil chiar la ora asta, îmi dau seama că vreau să spun povestea Dianei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu