¡Viva la vida!

Acum ştiu, Diana îmi vorbea din clopoţei pe Camino de Santiago. Acolo era cărarea scăldată în lumină, cărarea pe care am văzut-o în vis. Camino de Santiago este visul contemporaneităţii, căutarea umbrelor credinţei adevărate. Orice credinţă, nu numai cea în zei, ci credinţa în puterea omului de a re-trăi frumuseţea autentica a vieţii: întoarcerea la acea vârstă de aur a umanităţii când aveam libertatea de a nu avea telefon mobil, când mergeam cu căruţele, sau pe jos, familia aceea sacră a Badei Cârţan, cel care voia să vadă Columna lui Traian. Cârţani sunt toţi cei care fac Camino de Santiago..., drumul din nordul Spaniei, care traversează toată peninsula, ajungând la Catedrala din Santiago de Compostela. Unii îşi caută sfinţii, alţii sufletul, alţii pactul cu diavolul, sau cu îngerii. Unii leagă prietenii pe veci, mai eterne decât propriile lor nume. Se împrietenesc pelerinii între ei, pelerinii cu cei care îi ospătează pe drum, pelerinii cu cerul, cu apele, cu verdele munţilor pe car...

Diana a venit la mine. De fapt cred ca eu mergeam spre ea, desi parca tin minte ca eu imi vedeam de drum. Drumul era o carare foarte neteda, dar nu alee, ci un drumeag de tara cu un pamant generos, asa, oarecum rumen, fara pietre si lipsit de intortocheri. Un drum care serpuia prin semiintuneric. Dar unde eram eu... eu si Diana, era o lumina calda, lumina de apus, rosiatica si blanda. Diana mergea in fata mea, dar cu fata la mine, de fapt mergea cu spatele si ma privea. Eu ii vorbeam, o intrebam ce mai face. Zambea, uneori chiar radea cu toata fiinta ei micuta. Si de fiecare data cand trebuia sa imi vorbeasca suna dintr-un clopotel. Un clopotel ca de spiridus, pe care inca il aud cu exactitate. Diana mi-a spus o gramada de lucruri cu clopotelul ei, numai ca eu, nestiutoare, nu am inteles nimic. Am mers mult impreuna, ea stia drumul mai bine ca mine si nu isi lua ochii niciodata de la mine. Ma gandeam in timp ce dormeam ca ar trebui sa il sun pe Ionut si sa ii spun ca Diana e bine si ca...

Recunosc faptul ca mi-a placut mult cum suna titlul acesta si, sedusa de el, incerc sa construiesc un oarece in juru-i. Nu tin minte numele propriului meu blogg, asa ca, de fiecare data cand am nevoie sa intru pe el trebuie sa folosesc Google. Iar mie aceasta cautare mi se pare sugestiva, are ceva din curiozitatea bolnava a celor care vor sa stie ce mai spune unul sau altul despre ei. "Ma caut" pe net si dau de mine fara gres, sunt prezenta vesnic si ma gasesc aproximativ vesnic, daca imi este permisa licenta ilogica. De fiecare data ma dau un pas inapoi uimita de cantitatea de Oane Ursache din internetosfera, iar cele 3000 de intrari mi se par scandalos de multe. Imi dau seama ca Oane Ursache sunt mai multe si initial pierderea unicitatii (parca Oane Covaliu nu erau asa de multe) imi provoca certe nostalgii. De cateva zile ma rod curiozitatile (cum spun spaniolii, la curiosidad mato el gato ) si purced a inspecta fiecare profil, cu o anumita doza de incantare, trebuie sa rec...

Sunt o privilegiată. Pe mine şcoala m-a alintat şi m-a iubit, şi ne-am dăruit eu ei şi ea mie ca în basme. Viaţa mea se leagă de oraşul meu şi de şcoala mea. Am visat mult să scriu o istorie a şcolii mele, o istorie a oamenilor care au trecut prin ea, oameni mari, profesori şi elevi care au zbughit-o prin lume, dar care sunt convinsă că au păstrat în inimile lor clădirea austeră, serioasă, robustă, antebelică, nemţească, de pe colţ: Şcoala Generală Nr. 1. Eu am început şcoala încă de la grădiniţă, pentru că Livia Grozavu mi-a fost educatoare şi mai apoi învăţătoare, aşa că nu am simţit nicio înfiorare dramatică la trecerea înspre clasa întâi. Deşi aveam deja 3 ani când am început să merg la grădiniţă, am avut dintotdeauna impresia că mă născusem direct acolo. Până şi femeile de servici mi se păreau că formau parte din familia mea. Era încă vară, mă rog, aşa cum simt copiii vara la noi, adică e vară până când îşi pun ghiozdanul în spate, era vară zic şi mă jucam în faţa blocului, da, de...

La poesía no me gustaba. La respectaba, la toleraba, pero no sentía que no puedo vivir sin leer poemas. Ha sido el descubrimiento de Lorca el que me dio el regalo de la poesía. Estaba yo en mi Bucovina, en una tarde de verano, cansada de historias complicadas, quería una emoción sencilla, rápida, que me cambie la manera de pensar o la vida. Ha sido precisamente un libro de Lorca, en Bucovina, por el que me cambié la vida... Ha sido una película grande, grandísima, la que me comprometió para siempre en vivir con la poesía a mi lado. El lado oscuro del corazón , una peli en la que el amor y la poesía se ponen a volar. Y la cronología de mi experiencia poética sigue con la experiencia de volar en parapente hace tres semanas, sobre mi Bucovina helada, llena de nieve, de inocencia. Volé y me sentí como los ángeles, pisando por la encima de los árboles, pisando las nubes y el aire. Volé y sentí como me crecen alas de palabras blancas, no sentía ni el peso de mis años ni el peso del futuro. F...

Aud că a nins la înmormântarea ta, îmi imaginez că aşa plâng îngerii: cu lacrimi de nea. Chiar cred că ar fi trebuit să te înmormântăm în cer, ca să nu îţi fie frig, şi să nu te apese miile de flori care zac acum inutil pe mormântul tău. Cred că ar fi trebuit să te învelim într-un nor greu, aşa ca un şal gros, cu care să îţi acoperim umerii micuţi. Ar fi trebuit să îţi croşetăm o căciuliţă frumoasă din raze de soare, să ţi-o aşezăm pe plete, ca să nu se deosebească de părul tău. Diana, ar fi trebuit să schimbăm toată tradiţia de înmormântare a poporului român pentru tine. Cu tine ar fi trebuit să facem altceva, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când moare câte un sfânt. Eu nu am văzut niciodată un sfânt. Nu m-am întâlnit cu cineva care să îmi spună: salut, pe mine mă cheamă Cutare şi sunt sfânt. Şi totuşi... şi totuşi am cunoscut două persoane despre care cred şi atâta timp cât voi fi eu sub soare voi crede că sunt sfinţi: bunica mea şi tu. Eu cred că bunica mea era o sfântă pentru c...

M-am oprit. Sau mai bine spus am ramas suspendată şi nu mai ştiu pe unde să o apuc. A venit o primăvară inutilă şi năvalnică. Nu ştiu exact când, poate că în timp ce ne luaserăm fiecare cu treburi, poate că între două ninsori, Diana a murit. A murit aşa cum mor îngerii, în timp ce zburda, în timp ce zbura, în timp ce alerga ca să crească mare. A murit în timp ce visa, în timp ce asculta un înger cum îi spunea o poveste la ureche ... Poveştile de spus Dianei se opresc astăzi. Diana era ca un fluturaş. Aşa a spus mama mea. Eu spun că era chiar un înger..., o copilă care plutea, care nu a strivit niciodată nici măcar o frunză toamna când se plimba prin luncă. Diana era toată un zâmbet, zâmbea cu toată bunăvoinţa cerului, cu toată fiinţa ei delicată, zâmbea şi cu ochii şi cu sufletul zâmbea. Era ca o lebădă micuţă care îţi înfrumuseţea ziua din mijlocul lacului ei..., lacului nostru. Diana era blândă, făcea loc lângă ea tuturor fiinţelor şi tuturor dansurilor. Cum poate să moară D...