Treceți la conținutul principal

In cautarea numelui pierdut...

Recunosc faptul ca mi-a placut mult cum suna titlul acesta si, sedusa de el, incerc sa construiesc un oarece in juru-i. Nu tin minte numele propriului meu blogg, asa ca, de fiecare data cand am nevoie sa intru pe el trebuie sa folosesc Google. Iar mie aceasta cautare mi se pare sugestiva, are ceva din curiozitatea bolnava a celor care vor sa stie ce mai spune unul sau altul despre ei. "Ma caut" pe net si dau de mine fara gres, sunt prezenta vesnic si ma gasesc aproximativ vesnic, daca imi este permisa licenta ilogica.
De fiecare data ma dau un pas inapoi uimita de cantitatea de Oane Ursache din internetosfera, iar cele 3000 de intrari mi se par scandalos de multe. Imi dau seama ca Oane Ursache sunt mai multe si initial pierderea unicitatii (parca Oane Covaliu nu erau asa de multe) imi provoca certe nostalgii. De cateva zile ma rod curiozitatile (cum spun spaniolii,
la curiosidad mato el gato) si purced a inspecta fiecare profil, cu o anumita doza de incantare, trebuie sa recunosc. Iata ce descopar:
"Vizitatorilor le-au plăcut foarte mult şi împletiturile din cînepă ale vasluiencei Oana Ursache, care ne-a mărturisit că şi-a vîndut toate creaţiile din prima zi. Motiv pentru care întreaga noapte de vineri şi-a petrecut-o împletind fire de cînepă, ca să aibă ce oferi oaspeţilor a doua zi." Imi palce aceasta Oană, care impleteste toata noaptea fire, precum tesatoarele din celebrul tablou al lui Velasquez, pentru ca tot ce avusese cu ea, vanduse. Mi-e draga si ca e din Vasliu, locul in care s-a nascut mama mea...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...