Treceți la conținutul principal

Viva la poesía, o la vida sobre la muerte

La poesía no me gustaba. La respectaba, la toleraba, pero no sentía que no puedo vivir sin leer poemas. Ha sido el descubrimiento de Lorca el que me dio el regalo de la poesía. Estaba yo en mi Bucovina, en una tarde de verano, cansada de historias complicadas, quería una emoción sencilla, rápida, que me cambie la manera de pensar o la vida. Ha sido precisamente un libro de Lorca, en Bucovina, por el que me cambié la vida...
Ha sido una película grande, grandísima, la que me comprometió para siempre en vivir con la poesía a mi lado. El lado oscuro del corazón, una peli en la que el amor y la poesía se ponen a volar.
Y la cronología de mi experiencia poética sigue con la experiencia de volar en parapente hace tres semanas, sobre mi Bucovina helada, llena de nieve, de inocencia. Volé y me sentí como los ángeles, pisando por la encima de los árboles, pisando las nubes y el aire. Volé y sentí como me crecen alas de palabras blancas, no sentía ni el peso de mis años ni el peso del futuro. Fui un ángel para un corto periodo de tiempo.
Estoy ahora en Granada y me acuerdo de la pequeña hada Diana, que se fue en otros mundos la semana pasada, y también me acuerdo de la preciosa madre Mercedes, desaparecida el año pasado. Entiendo ahora que hay seres humanos que casi no son humanos sino mas allá, son ángeles que andan por la tierra tal como los personajes de Márquez.
Entiendo que, quizás su papel mundano (el de Diana, el de Mercedes) ha sido darnos la poesía que nos faltaba. Y si uno la pudiera escribir, tomar valiente sus emociones y ponerlas en palabras, entonces estos ángeles terrestres no existieron en vano.
Me imagino que Lorca también tuvo sus Dianas y sus Mercedes. Te todos modos, si yo fuera Lorca, hubiera escrito el siguiente poema:



Y Granada te guarda como santa reliquia,
¡oh princesa morena que duermes bajo el mármol!
Eloisa y Julieta fueron dos margaritas,
pero tú fuiste un rojo clavel ensangrentado
que vino de la tierra dorada de Castilla
a dormir entre nieve y ciprerales castos.

Granada era tu lecho de muerte, Doña Juana,
los cipreses, tus cirios;
la sierra, tu retablo.
Un retablo de nieve que mitigue tus ansias,
¡con el agua que pasa junto a ti! ¡La del Dauro!

Granada era tu lecho de muerte, Doña Juana,
la de las torres viejas y del jardín callado,
la de la yedra muerta sobre los muros rojos,
la de la niebla azul y el arrayán romántico.

Princesa enamorada y mal correspondida.
Clavel rojo en un valle profundo y desolado.
La tumba que te guarda rezuma tu tristeza
a través de los ojos que ha abierto sobre el mármol.


No he sido yo, sino Lorca el que lo escribió.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...