Treceți la conținutul principal

Viva la poesía, o la vida sobre la muerte

La poesía no me gustaba. La respectaba, la toleraba, pero no sentía que no puedo vivir sin leer poemas. Ha sido el descubrimiento de Lorca el que me dio el regalo de la poesía. Estaba yo en mi Bucovina, en una tarde de verano, cansada de historias complicadas, quería una emoción sencilla, rápida, que me cambie la manera de pensar o la vida. Ha sido precisamente un libro de Lorca, en Bucovina, por el que me cambié la vida...
Ha sido una película grande, grandísima, la que me comprometió para siempre en vivir con la poesía a mi lado. El lado oscuro del corazón, una peli en la que el amor y la poesía se ponen a volar.
Y la cronología de mi experiencia poética sigue con la experiencia de volar en parapente hace tres semanas, sobre mi Bucovina helada, llena de nieve, de inocencia. Volé y me sentí como los ángeles, pisando por la encima de los árboles, pisando las nubes y el aire. Volé y sentí como me crecen alas de palabras blancas, no sentía ni el peso de mis años ni el peso del futuro. Fui un ángel para un corto periodo de tiempo.
Estoy ahora en Granada y me acuerdo de la pequeña hada Diana, que se fue en otros mundos la semana pasada, y también me acuerdo de la preciosa madre Mercedes, desaparecida el año pasado. Entiendo ahora que hay seres humanos que casi no son humanos sino mas allá, son ángeles que andan por la tierra tal como los personajes de Márquez.
Entiendo que, quizás su papel mundano (el de Diana, el de Mercedes) ha sido darnos la poesía que nos faltaba. Y si uno la pudiera escribir, tomar valiente sus emociones y ponerlas en palabras, entonces estos ángeles terrestres no existieron en vano.
Me imagino que Lorca también tuvo sus Dianas y sus Mercedes. Te todos modos, si yo fuera Lorca, hubiera escrito el siguiente poema:



Y Granada te guarda como santa reliquia,
¡oh princesa morena que duermes bajo el mármol!
Eloisa y Julieta fueron dos margaritas,
pero tú fuiste un rojo clavel ensangrentado
que vino de la tierra dorada de Castilla
a dormir entre nieve y ciprerales castos.

Granada era tu lecho de muerte, Doña Juana,
los cipreses, tus cirios;
la sierra, tu retablo.
Un retablo de nieve que mitigue tus ansias,
¡con el agua que pasa junto a ti! ¡La del Dauro!

Granada era tu lecho de muerte, Doña Juana,
la de las torres viejas y del jardín callado,
la de la yedra muerta sobre los muros rojos,
la de la niebla azul y el arrayán romántico.

Princesa enamorada y mal correspondida.
Clavel rojo en un valle profundo y desolado.
La tumba que te guarda rezuma tu tristeza
a través de los ojos que ha abierto sobre el mármol.


No he sido yo, sino Lorca el que lo escribió.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin