Treceți la conținutul principal

Draga Diana

Aud că a nins la înmormântarea ta, îmi imaginez că aşa plâng îngerii: cu lacrimi de nea. Chiar cred că ar fi trebuit să te înmormântăm în cer, ca să nu îţi fie frig, şi să nu te apese miile de flori care zac acum inutil pe mormântul tău. Cred că ar fi trebuit să te învelim într-un nor greu, aşa ca un şal gros, cu care să îţi acoperim umerii micuţi. Ar fi trebuit să îţi croşetăm o căciuliţă frumoasă din raze de soare, să ţi-o aşezăm pe plete, ca să nu se deosebească de părul tău. Diana, ar fi trebuit să schimbăm toată tradiţia de înmormântare a poporului român pentru tine. Cu tine ar fi trebuit să facem altceva, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când moare câte un sfânt.
Eu nu am văzut niciodată un sfânt. Nu m-am întâlnit cu cineva care să îmi spună: salut, pe mine mă cheamă Cutare şi sunt sfânt. Şi totuşi... şi totuşi am cunoscut două persoane despre care cred şi atâta timp cât voi fi eu sub soare voi crede că sunt sfinţi: bunica mea şi tu. Eu cred că bunica mea era o sfântă pentru că era prea bună, pentru că sufletul ei nu era făcut decât din praf de stele şi de curăţenie şi de senin şi de azur. Mai cred că şi tu erai o sfântă, cum spunea un prieten de-al meu, un înger rătăcit pe la noi, pentru că aduceai cu tine lumină şi mai domoleai întunericul. Pentru că erai toate diminutivele şi toate florile la un loc.
Pentru sfinţi ar trebui inventat un altfel de cimitir. Sfinţii ar trebui purtaţi de păsări în cuiburile înalte de pe vârfurile munţilor. Sfinţii ar trebui păstraţi în paturile lor. Ar trebui să doarmă în camerele lor, cu ferestrele deschise. Sunt sigură că în camera în care moare un sfânt miroase întotdeauna a... anotimpul în care a plecat. Cum Diana a plecat în primăvara timpurie, camera ei ar mirosi a ghiocei. A pământ proaspăt răscolit.
Am auzit că erai îmbrăcată în mireasă... Diana, rochiţa aceea nu era rochie de mireasă... era rochie de zână. O zână micuţă care aleargă prin poieni. Tu nu puteai fi mireasă..., sfinţii au altă treabă pe pământul ăsta. Sfinţii aduc altfel de bucurii şi altfel de iubire.
Diana...
Aici, în oraşul acesta în care sunt eu, un oraş strălucitor şi misterios, există un cartier construit de arabi... Cartierul acesta e alb şi are case micuţe înconjurate de grădini spectaculoase... Are străduţe teribil de înguste şi întortocheate. Ei bine, în acest cartier există o stradă care se cheamă La Calle del Beso (Strada Sărutului), iar povestea acestei străzi este dată de o casă foarte veche în care acum 300 de ani locuia o fată minunată, pe care o iubea toată lumea, toţi cei care o cunoşteau o preţuiau. Într-o dimineaţă, când mama ei a intrat în cameră la ea pentru a o trezi, fata nu mai respira. Tot cartierul se puse pe plâns şi pe jelit, casa era îngropată în florile celor care veneau să o vadă pentru ultima dată. În ziua înmormântării, mama ei îşi apropie buzele de faţa fetei pentru a-şi lua rămas bun şi a-i da ultimul sărut, şi atunci, fata se trezi ca prin miracol, ca prin minune. Din ziua aceea întreg cartierul îşi aminteşte bucuria acelei clipe, de acum 300 de ani, când sărutul unei mame a învins moartea.
Eu cred, Diana, că la fel s-a întâmplat cu tine. Te-ai trezit, te-ai ridicat zveltă în rochia ta de zână şi ai purces să înfăptuieşti minuni prin lume. Aşa fac de obicei sfinţii. Şi peste câţiva ani o să aflăm despre fel de fel de miracole şi o să ştim că zâmbetul tău fără pereche le-a făcut.
Să-şi fie zborul lin, Diana!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin