Treceți la conținutul principal

Draga Diana

Aud că a nins la înmormântarea ta, îmi imaginez că aşa plâng îngerii: cu lacrimi de nea. Chiar cred că ar fi trebuit să te înmormântăm în cer, ca să nu îţi fie frig, şi să nu te apese miile de flori care zac acum inutil pe mormântul tău. Cred că ar fi trebuit să te învelim într-un nor greu, aşa ca un şal gros, cu care să îţi acoperim umerii micuţi. Ar fi trebuit să îţi croşetăm o căciuliţă frumoasă din raze de soare, să ţi-o aşezăm pe plete, ca să nu se deosebească de părul tău. Diana, ar fi trebuit să schimbăm toată tradiţia de înmormântare a poporului român pentru tine. Cu tine ar fi trebuit să facem altceva, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când moare câte un sfânt.
Eu nu am văzut niciodată un sfânt. Nu m-am întâlnit cu cineva care să îmi spună: salut, pe mine mă cheamă Cutare şi sunt sfânt. Şi totuşi... şi totuşi am cunoscut două persoane despre care cred şi atâta timp cât voi fi eu sub soare voi crede că sunt sfinţi: bunica mea şi tu. Eu cred că bunica mea era o sfântă pentru că era prea bună, pentru că sufletul ei nu era făcut decât din praf de stele şi de curăţenie şi de senin şi de azur. Mai cred că şi tu erai o sfântă, cum spunea un prieten de-al meu, un înger rătăcit pe la noi, pentru că aduceai cu tine lumină şi mai domoleai întunericul. Pentru că erai toate diminutivele şi toate florile la un loc.
Pentru sfinţi ar trebui inventat un altfel de cimitir. Sfinţii ar trebui purtaţi de păsări în cuiburile înalte de pe vârfurile munţilor. Sfinţii ar trebui păstraţi în paturile lor. Ar trebui să doarmă în camerele lor, cu ferestrele deschise. Sunt sigură că în camera în care moare un sfânt miroase întotdeauna a... anotimpul în care a plecat. Cum Diana a plecat în primăvara timpurie, camera ei ar mirosi a ghiocei. A pământ proaspăt răscolit.
Am auzit că erai îmbrăcată în mireasă... Diana, rochiţa aceea nu era rochie de mireasă... era rochie de zână. O zână micuţă care aleargă prin poieni. Tu nu puteai fi mireasă..., sfinţii au altă treabă pe pământul ăsta. Sfinţii aduc altfel de bucurii şi altfel de iubire.
Diana...
Aici, în oraşul acesta în care sunt eu, un oraş strălucitor şi misterios, există un cartier construit de arabi... Cartierul acesta e alb şi are case micuţe înconjurate de grădini spectaculoase... Are străduţe teribil de înguste şi întortocheate. Ei bine, în acest cartier există o stradă care se cheamă La Calle del Beso (Strada Sărutului), iar povestea acestei străzi este dată de o casă foarte veche în care acum 300 de ani locuia o fată minunată, pe care o iubea toată lumea, toţi cei care o cunoşteau o preţuiau. Într-o dimineaţă, când mama ei a intrat în cameră la ea pentru a o trezi, fata nu mai respira. Tot cartierul se puse pe plâns şi pe jelit, casa era îngropată în florile celor care veneau să o vadă pentru ultima dată. În ziua înmormântării, mama ei îşi apropie buzele de faţa fetei pentru a-şi lua rămas bun şi a-i da ultimul sărut, şi atunci, fata se trezi ca prin miracol, ca prin minune. Din ziua aceea întreg cartierul îşi aminteşte bucuria acelei clipe, de acum 300 de ani, când sărutul unei mame a învins moartea.
Eu cred, Diana, că la fel s-a întâmplat cu tine. Te-ai trezit, te-ai ridicat zveltă în rochia ta de zână şi ai purces să înfăptuieşti minuni prin lume. Aşa fac de obicei sfinţii. Şi peste câţiva ani o să aflăm despre fel de fel de miracole şi o să ştim că zâmbetul tău fără pereche le-a făcut.
Să-şi fie zborul lin, Diana!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...