Sunt o privilegiată.
Pe mine şcoala m-a alintat şi m-a iubit, şi ne-am dăruit eu ei şi ea mie ca în basme. Viaţa mea se leagă de oraşul meu şi de şcoala mea. Am visat mult să scriu o istorie a şcolii mele, o istorie a oamenilor care au trecut prin ea, oameni mari, profesori şi elevi care au zbughit-o prin lume, dar care sunt convinsă că au păstrat în inimile lor clădirea austeră, serioasă, robustă, antebelică, nemţească, de pe colţ: Şcoala Generală Nr. 1.
Eu am început şcoala încă de la grădiniţă, pentru că Livia Grozavu mi-a fost educatoare şi mai apoi învăţătoare, aşa că nu am simţit nicio înfiorare dramatică la trecerea înspre clasa întâi. Deşi aveam deja 3 ani când am început să merg la grădiniţă, am avut dintotdeauna impresia că mă născusem direct acolo. Până şi femeile de servici mi se păreau că formau parte din familia mea.
Era încă vară, mă rog, aşa cum simt copiii vara la noi, adică e vară până când îşi pun ghiozdanul în spate, era vară zic şi mă jucam în faţa blocului, da, desigur că aveam cheia agăţată de gât (la urma urmei o metaforă destul de frumoasă a locuirii urbane), când m-a înşfăcat mama mea pe la ora amiezii să îmi spună că gata, trebuie să merg la şcoală. Adică exact atunci, în acea zi. Abia împlinisem 6 ani şi cred că fusese deja stabilit să mai merg la cămin un an, numai că între timp se aflase că Livia formează o clasă la Şcoala Genrală Numărul 1. Şi cum eu de Livia nu trebuia sub nicio formă să mă despart, am luat cu mult entuziasm buchetul de crizanteme dat de mama şi fără alte explicaţii m-am lipit de zidul şcolii pentru a executa fotografia istorică de început de carieră şcolară.
Doamne, cât mai râde Manuela, buna mea prietenă, de copilul acela negricios, singurul care nu avea uniformă, singurul care nu avea florile învelite în celofan: eu. Adevărul este că imaginea mea din acea fotografie a rămas emblematică pentru întreaga mea carieră în ale studiului: veşnic uniformei mele îi lipsea ceva, vreun element ori nu era la locul lui ori pur şi simplu nu exista. Veşnic buchetului meu de flori îi lipsea celofanul. Şi cred că şi acum tot aşa sunt, la un mic pas în spatele perfecţiunii. Veşnic florile mele se prezintă fără de înveliş, direct, smulse din pământ.
Aşa a început, nu am avut nicio trăsărire în a începe şcoala. Mai şi locuiam în blocul lipit de şcoală. Auzeam când se suna de intrare şi ieşeam în mare grabă din casă reuşind performanţa de a ajunge înaintea profesorului în clasă. Şi copiii mei acum tot aşa fac.
Livia este singura zână pe care am cunsocut-o eu în copilăria mea. Singura cu care vorbeam şi pe care o iubeam ca pe prinţesele din basme. Era atât de frumoasă încât şi acum îi recompun figura cu uşurinţa cu care reconstruiesc personajele din cărţile cu poveşti. Am rămas indecisă în a o asimila cu Albă-ca-Zăpada (din cartea mea cu personaje în relief), sau cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Cam a Albă-ca-Zăpada aducea Livia. Avea un singur gest care îmi amintea de cealaltă: avea un breton lung pe care din când în când îl netezea uşor şi şi-l aducea spre ureche. Nu am cum să uit gestul acela, după cum nu voi putea uita colecţia ei de pantofi şi sandale cu toc, care s-au convertit în modelul meu absolut.
Mult tare am iubit-o pe Livia. Era blândă şi bună şi ne iubea pe toţi. Mergeam cu ea în vizită la colegii mei, pentru că în general doream să stau cât mai aproape de ea pentru cât mai mult timp. Ţin minte că am ajuns la un moment dat la o fetiţă acasă, o fetiţă care la scurt timp avea să plece în Germania, o chema Renate şi avea pe caiete tot timpul pete de cerneală. La fiecare temă. Când am ajuns noi la ea, Renate tocmai îşi terminase temele, iar Livia i-a cerut caietele şi cu o imensă răbdare a început să îi explice cum să ţină stiloul, cum să îl învelească în sugativă ca să nu mai facă "purcei" e hârtie. Ce stilouri nenorocite mai aveam! Ce caiete îngrozitoare cu foi păroase care absorbeau toată cerneala din stilou şi trebuia sa scrii foarte uşor ca să nu dai timp hârtiei să preia toată cerneala din rezervor. Şi totuşi, Livia ne explica să ţinem stiloul un pic într-o parte, peniţa să nu vină direct pe foaie... În fine. Secrete de copii care trăiau într-o lume cenuşie şi care încercau să îi dea lumină din când în când.
Ţin minte cum ne desena Livia ciupercuţe şi umbreluţe pe caietele de matematică. Cred că noi aveam cele mai frumoase caiete din şcoală şi pentru că Livia ne scria numele cu litere gotice teribil de frumoase. Uite că nu am întrebat-o niciodată unde a învăţat să scrie aşa. Dar toată viaţa am avut succes cu scrierea ei, indiferent că era vorba despre numele meu de pe cutia poştală, sau uriaşele planşe pe care le-au afişat copiii mei la şcoala din Alicante cu prilejul serbărilor anuale.
Ne vorbea despre piramidele din Egipt şi despre cât de fascinantă este meseria de arheolog. Poate că de aceea am visat toată viaţa să devin arheolog. Poate că dacă nu aş fi fost "genetic structurată" pentru meserii mai socializante, cu siguranţă aş fi scormonit pământurile în căutarea pierdutelor secrete ale istoriei.
Nu era numai Livia în şcoala mea. Mi-e ruşine să menţionez numele Doamnei Bujanovski... a rămas în istoria şcolii porecla pe care i-am dat-o eu, şi vreau să ştie că îmi pare rău şi că încă îmi cer scuze pentru nesimţirea indolentă de care am dat dovadă.
Era Sanda Manolache, pe care mi-o amintesc perfect, înaltă şi blondă, îmbrăcată într-un costum albastru deschis, bine asortat la culoarea ochilor. Sau pe Doamna Soroceanu, care avea o clasă paralelă cu clasa mea, unde creşteau copii deştepţi şi buni în toate cele: Alina Moraru, Vlad Buburuzan, o clasă cu care noi eram într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte. "Cei din A" au adus toată existenţa lor "mai multe sticle şi borcane", cei din A în general aduceau mai multe din toate, ba apărea un tată care lucra la CFR şi aducea o roată de tren sau o şină şi făceau planul pe tot anul, ba se abonau ca disperaţii la toate prostiile la cre trebuia să facem planul, iar noi abia puteam ţine pasul cu ei.
Îmi amintesc o zi - eram deja în clasa a şasea - când Madi Bocăneţ ne-a citit o compunere de-a Alinei. Era o compunere despre pace, şi Alina îşi imaginase că era un spic de grâu şi vorbea din perspectiva spicului acestuia, cum vedea el zilele de pace şi zilele de război. Imaginaţi-vă că am citit de atunci câteva milioane de pagini, câteva sute de autori cel puţin, sunt profesoară de literatură comparată şi vă jur cu mâna pe inimă că nimic nu m-a mai emoţionat într-aşa un hal. Cum să se gândească minunata asta de Alina că era un spic de grâu, când ea avea numai 11 ani?
Competiţia între noi şi cei din A a fost toţi cei 8 ani crâncenă. Eram ca Madridul cu Barcelona. Norocuţ că la olimpiada naţională de chimie a fost şi Dana noastră, Dana Mihalaş, şi nu numai Vlad Buburuzan din A. Am fost fericiţi când tot Dana a fost aleasă şefă de unitate şi avea şnurul acela albastru. Doamne, valora şnurul albastru mai mult decât tresele unui amiral. Şi era al nostru. A clasei a 8-a D. A fost atunci victoria Liviei, a fiecăruia de la noi din clasă, în faţa valorii absolute pe care o reprezenta A-ul.
Mari, foarte mari profesori am avut!
Doamna Zahariuc era directoare şi dacă ieşea din cancelarie, noi toţi ne lipeam de pereţi să nu carecumva să ne observe şi să vadă că nu avem matricula pe sarafan, sau ţinuta impecabilă, sau pamblica, sau ce ştiu eu ce alt detaliu al ţinutei. Nu cred că am văzut-o vreodată zâmbind pe Doamna Zahariuc. Sau, parcă da, acum vreo 10 ani, am întâlnit-o în cartier, pe bancă. Atunci mi-a zâmbit. Dar cât am fost elevă, niciodată.
Profesorul Beleagă cu pasiunea lui pentru Napoleon, cu colecţia lui numismatică, cu ambiţia lui de a organiza pentru noi excursii în străinătate. Am fost într-o excursie în Ungaria cu el şi ţin minte că ne spunea că ţine minte toţi elevii pe care i-a avut şi că le cunoaşte şi anul de naştere. Ţin minte pixul-arătător, un instrument fin pe care îl purta în buzunarul hainei, era telescopic, îl scotea cu o mişcare energică şi arăta un punct pierdut pe hărţi şi prin timpuri: locul unei bătălii, locul în care s-a descoperit un sit arheologic. Nu l-am văzut niciodată fără cravată şi fără haină. Mi-a plăcut istoria numai pentru că o povestea el cu mult farmec. Şi pentru că niciodată nu ţineam minte anii, şi pentru că veşnic mă ironiza pentru asta, ei bine, m-am apucat şi am citit două volumoaie uriaşe despre istoria lui Napoleon Bonaparte. Aveau părinţii Manuelei în bibliotecă această bijuterie editorială şi am citit ca o apucată toată istoria ascunsă şi oficială a lui Bonaparte. Ştiam numele tuturor generalilor, tuturor războaielor, toate condiţiile... L-am impresionat pe Beleagă. Mi-a spus că ştiu istoria lui Bonaparte ca o profesoară. Cred că a fost cel mai impresionant compliment pe care l-am primit vreodată în existenţa mea de şcolăriţă. Ciudat cum, pe parcursul vieţii mele, istoria mi-a suflat veşnic în ceafă, trebuia să ştiu, pentru a preda literatura, ce se întâmpla în lume, într-o anumită ţară, într-un anumit secol. A trebuit să citesc multă istorie... şi totuşi, în mintea şi sufletul meu, toată istoria umanităţii încape în istoria lui Bonaparte, ultimul mare împărat al lumii. Nu cred că mai există pe la noi profesori cum a fost Beleagă. Îmi dau seama că nici nu ştiu exact ce alt nume avea, era inconfundabil, cu părul lui impecabil de alb (ştiam cu toţii povestea albirii părului lui într-o singură noapte), riguros, atent..., un profesor de modă veche. Dacă s-ar fi născut cu un secol mai devreme, Beleagă ar fi purtat mantou, mănuşi albe, monoclu şi baston. Nu puteai să nu îl respecţi. Şi îmi pare rău că a plecat din lumea asta şi nu am apucat să îi spun toate astea. Poate că le citeşte acum de acolo de unde este.
Profesorul Hrimiuc, pe care nu l-a auzit nimeni niciodată ţipând, nu era profesorul meu de matematică. Dar ştiu că era un mare profesor, din poveştile pe care ni le spuneam în faţa blocului, pe bancă (nu se inventase Facebook-ul), între două cântări cu chitara, între două piese din Cenaclu Flacăra sau Phoenix. Desigur că cei din A făceau cu Domnul Hrimiuc, iar noi făceam cu Doamna Damian. Mie îmi plăcea Doamna Damian. Era aspră şi directă... ca florile din buchetul meu din prima zi de şcoală. Nu se purta nici cu mănuşi, nici cu celofan. Ţin minte şi astăzi lecţia ei de geometrie, despre simetrie: stătea dreaptă în faţa clasei, un pic încruntată şi ne-a spus că omul tinde spre armonie, spre simetrii; uite, spunea, corpul uman, de pildă, este simetric; avem doi ochi, două mâini, două picioare, poziţionate simetric una faţă de cealaltă. A fost prima mea lecţie de filozofie şi de armonie. Deşi nu sunt construită pentru matematici, Doamna Damian avea geniul de a folosi o logică pe care să o pot pricepe eu. Aşa am ajuns să termin şi liceul cu matematica explicată de ea. Ajunsesem chiar să iubesc geometria. Ceea ce pentru mine era o mare realizare. Nu i-am spus-o niciodată. I-o spun acum, cu tot dragul din lume.
Pentru noi, elevii ei, e foarte simplu să o recunoaştem pe Doamna Damian: este neschimbată.
Nici cu Profesorul Roşca nu am făcut matematică. Locuia la noi în cartier şi cred că a fost un geniu. Şi mai cred că a plecat mult prea repede de la noi. Aştept ca vreun fost elev de-al profesorului Roşca de matematică să îmi scrie povestea lui. Câteva poveşti le ştiu şi eu, dar aş prefera ca fiecare să îşi scrie propira poveste, doar aşa am putea recompune figura marilor profesori care au trecut prin viata noastra. La urma urmei, ei toţi trăiesc prin noi, aşa cum fiecare dintre noi ne purtăm părinţii pe umeri, tot aşa ne purtăm şi profesorii.
La fel ca doamna profesoară Chihăiţă, despre care se spunea că îţi garantează intrarea la orice liceu din ţara asta (aşa era pe vremea aceea, se dădea examen de admitere la licee). Şi care are acum aceeaşi coafură, de profesoară la un pension de fete, pe jumatate franţuzească, pe jumătate rusească.
Am avut o profesoară pe care o consider absolut unică, tocmai pentru că nu ne-a obligat să învăţăm ceea ce preda: Doamna Profesoară Mireuţă. Era profesoară de rusă. Era profesoară de limba rusă, limba aceea pe care nimeni nu voia să o înveţe pentru că era obligatorie, pentru că ne era tuturor antipatică şi pentur că niciun spirit revoluţionar dintr-o fostă ţară comunistă nu trebuia să o înveţe. Ei bine, ciudat este că accepta să nu ştim (am luat o dată un 3), dacă o convingeam că citim literatura rusă, marea, uriaşa, nevremelnica literatură rusă. Am rămas de atunci cu convingerea că literatura lumii fără Dostoievski şi Cehov (şi Esenin, pentru care făcusem o mare pasiune) ar fi şchioapă şi ar fi incapabilă să plângă. Dacă literatura lumii ştie să verse lacrimi, e din pricina literaturii ruse. Iar dacă oamenii, în general, sunt capabil să plângă, să plângă şi să urle, o fi şi din pricina baletului şi muzicii ruseşti. A filmului rusesc. iar eu trebuie să îi mulţumesc mult că nu m-a îndepărtat de ruşi, aşa cum au păţit mulţi din generaţia mea, că a acceptat să nu ştiu limba rusă, dar să îi citesc pe ruşi. Şi asta numai un profesor foarte, foarte mare o poate face.
Diriginta mea era Madi Bocăneţ, foarte frumoasă şi blândă, exotică pentru noi, aproape firavă, o prezenţă misterioasă, de zeiţă nordică. Îmi amintesc bine cum ne convingea să ne uităm la filme englezeşti şi să încercăm să reţinem expresii şi cuvinte pe care să ni le notăm. Ne spunea că vom şti limba engleză atunci când vom sta cu spatele la televizor când e un film englezesc şi când vom înţelege tot fără să citim subtitrarea. Ţin minte unghiile ei destul de mari, date cu un lac roz pal, ţin minte inelele ei şi faptul că pe un lănţişor avea două medalioane. Mai ţin minte că ne spunea că trebuie să folosim vocabularul unei limbi, pentur că se uită cuvintele cu greu achişiţionate. Şi mai ţin minte că nu ne lăsa să scriem în vocabulare semnul egal între termenul englezesc şi traducerea lui românească, şi avea dreptate... Şi mai ştiu cum îl făcea pe "i" mare, pronumele personal de persoana întâi singular, pentru că toată viaţa mea l-am făcut aşa: era ca o jumătate de inimă.
Şi pentru că veni vorba despre persoane blânde..., Doamne, cum să nu vorbesc despre Doamna Tincu, profesoara mea de desen, o femeie care purta în ochi toate florile pe care le desena, o femeie care plutea şi care ne învăţa cum să ne îmbrăcăm, şi cum să punem culori în viaţa noastră, cum să nu evităm culorile, dar ce combinaţii ar trebui să nu uităm niciodată. Ciudat cum, din tot ce îţi spune de-a lungul vieţii un profesor, memoria îşi selectează ce doreşte. Multe lucruri ne-o fi spus Doamna Tincu, dar eu reţin acum că ne-a spus că o femeie care nu are timp să îşi şteargă lacul de unghii atunci când începe să sară, ar trebui să nu şi le vopsească niciodată, pentru că nimic nu e mai dezgustător decât unghii cu culoarea ciopârţită. Era melancolică şi căuta parcă să nu te contamineze, vorbea în şoaptă şi încerca să ne facă să vedem frumosul chiar atunci când nu era.
Cu Doamna Dumitrache mă tot întâlnesc, din când în când viaţa ne răsuceşte drumurile şi dăm una de cealaltă. Mi-a fost în clasa a 8-a dirigintă şi ştiu că m-am bătut cu un băiat într-o pauză. Bănuiesc că era o luptă drepată şi de idei, cert este că aptitudinile mele războinice au înfiorat-o pe diriga (profesoară de muzică), care a găsit cu cale să îmi explice că o fată niciodată nu trebuie să pornească la război şi la bătălie, căcel mai înţelept ar fi să stingă conflictul înainte de a începe... Imi era ruşine rău de tot, pentru că îmi plăcea muzica, în casa mea se asculta muzică clasică, barocă, simfonică, în general ştiam mai multe decât alţi colegi, şi iată, demonstram că nu înţelesesem nimic, la urma urmei din muzică, din moment ce tocmai terminasem de bătut un coleg. Oricum, atunci a pierit Ioana d'Arc din mine şi niciodată nu am mai purces la lupta corp la corp, indiferent cât de mult îmi dorisem să o fac.
Nu pot să nu închei vorbind despre o profesoară-sfântă, pe care probabil că mulţi au dat-o uitării, tocmai pentru că era o fiinţă de o discreţe şi de o infinită răbdare în faţa prostiei şi nesimţirii gloatei: Doamna Profesoară Răducanu. Nu cred că mi-a fost o mai mare milă de vreun profesor, cum îmi era de ea, o profesoară care nu făeca niciun rău, care nu era capabilă să ne pedepsească, să ne pună note rele, şi pe care copiii o chinuiau din răsputeri. O chinuiau pentru că ea le îngăduia. Orele ei erau o caznă, părea că ispăşeşte o pedeapsă intrând la ore. Rareori puteam stăpâni cei doi trei colegi isterici, şi până la urmă, eram cu toţii vinovaţi pentur că sfârşeam râzând ca tonţii, sau aruncând cocoloaşe de hârtie. Aş fi vrut să mă lase pe mine să fac ordine în clasă, i-aş fi pus eu pe toţi la punct... Acasă încercam să o impresionez făcând cu cât mai multă sârguinţă frunza, celula, sau ce ştiu euce altă temă. Ţin minte că stăteam ore în şir şi că la biologie aveam cel mai frumos caiet.
Tuturor profesorilor mei le mulţumesc şi iertată-mi fie uitarea, dacă oi fi omis în grabă pe vreunul dintre ei. Le mulţumesc tuturor, numiţi sau nenumiţi, din adâncul sufletului. Poate că or fi fost unul, sau doi, care nu mi-au deschis multe porţi în ale cunoaşterii, dar cu siguranţă rău nu mi-a făcut niciunul. Dimpotrivă, m-am dedicat cu multă sârguinţă studiului, pentru că am avut modelele pe care le-am avut. Iar acum predau limba română la o universitate veche de mai bine de 500 de ani, datorită părinţilor mei, profesorilor mei şi în general oamenilor cu care viaţa mea s-a intersectat la un moment dat, binecuvântat fie acel moment!
Trec vremurile peste noi toţi, aşa au trecut şi peste mine, şi la fix 10 ani de la terminarea clasei a opta am revenit la şcoală ca profesoară de engleză. Eram acum colegă cu o parte dintre foştii mei profesori. Eram colegă cu Livia, cu Sanda... Deşi am stat numai un an în şcoală, cred că a fost cea mai copleşitoare experienţă pe care aş fi putut-o avea. În viaţa mea în acel an am închis un sertar, am închis un cerc, ţineam eu în mână catalogul, mă aşezam eu la catedră. Martori îmi sunt elevii mei: ce entuziasm colosal şi ce avânt şi ce aripi aveam... Şi cum îmi plăceau, Doamne, copiii, cum aveam elevi de la clasa a 2-a la a 8-a, cum vedeam gâgâlicile mici cu ochii cât cepele, deschişi larg înspre... viaţă.
Îmi amintesc prima zi, prima oră de clasă... Am intrat într-o clasă şi după primii trei paşi am rămas împietrită şi blocată: niciun profesor de pedagogie, niciun curs de psihologie nu îmi vorbise despre un fapt banal, şi la mintea cocoşului: am întors privirea şi am văzut 60 de ochi aţintiţi asupra mea, adică vreau să spun aşteptând să îmi dea o definiţie în primele 5 minute. Mulţi ochi, me simţeam în faţa unui înger pictat pe Mănăstirea Voroneţ, dincei care au sute de ochi pe aripi. Nu voi uita niciodată senzaţia aceea, aproape de panică: nu ştiam ce să fac cu atâtea priviri. M-am obişnuit repede şi la final a fost anul în care chiar m-am simţit ca un profesor din vechime, sper să fi fost măcar pe jumătate la fel de bună ca modelele pe care le-am avut. Am dat mult în anul acela şi am primit înapoi cu asupra de măsură... Şi lucrul acesta nu s-a mai întâmplat o bună bucată de vreme, pentru că a fi profesor la universitate reprezintă un altfel de rol, un altfel de apropiere. Mai precis până când, timp de un an, am fost din nou profesoară de engleză la Generală UNU, la clasa băieţelului meu, când mi-am amintit şi am retrăit vecinătatea cu inocenţa, cu bucuria, cu zâmbetele.
Evocarea aceasta ar putea continua şi cred că la un moment dat ar trebui să o şi fac. Ar trebui să îmi iau răgazul de a aşterne pe foaie toate emoţiile mele din şcoala generală. Ca orice Ană, mi-am lăsat şi eu tributul de jertfă între zidurile şcolii.
Închei dedicând aceste amintiri tuturor celor plecaţi într-o altă lume, dar în special Dianei Boca, fata-înger, fata-ghiocel, pe care mi-a amintesc zîmbind cu toată fiinţa ei blândă. Vreau să ştie că toţi cei care au cunsocut-o o vor purta ca pe un talisman cu ei peste tot pe unde îi va purta viaţa: nu e uşor să întâlneşti îngeri rătăciţi pe pământ, iar ea era un astfel de înger.
Pe mine şcoala m-a alintat şi m-a iubit, şi ne-am dăruit eu ei şi ea mie ca în basme. Viaţa mea se leagă de oraşul meu şi de şcoala mea. Am visat mult să scriu o istorie a şcolii mele, o istorie a oamenilor care au trecut prin ea, oameni mari, profesori şi elevi care au zbughit-o prin lume, dar care sunt convinsă că au păstrat în inimile lor clădirea austeră, serioasă, robustă, antebelică, nemţească, de pe colţ: Şcoala Generală Nr. 1.
Eu am început şcoala încă de la grădiniţă, pentru că Livia Grozavu mi-a fost educatoare şi mai apoi învăţătoare, aşa că nu am simţit nicio înfiorare dramatică la trecerea înspre clasa întâi. Deşi aveam deja 3 ani când am început să merg la grădiniţă, am avut dintotdeauna impresia că mă născusem direct acolo. Până şi femeile de servici mi se păreau că formau parte din familia mea.
Era încă vară, mă rog, aşa cum simt copiii vara la noi, adică e vară până când îşi pun ghiozdanul în spate, era vară zic şi mă jucam în faţa blocului, da, desigur că aveam cheia agăţată de gât (la urma urmei o metaforă destul de frumoasă a locuirii urbane), când m-a înşfăcat mama mea pe la ora amiezii să îmi spună că gata, trebuie să merg la şcoală. Adică exact atunci, în acea zi. Abia împlinisem 6 ani şi cred că fusese deja stabilit să mai merg la cămin un an, numai că între timp se aflase că Livia formează o clasă la Şcoala Genrală Numărul 1. Şi cum eu de Livia nu trebuia sub nicio formă să mă despart, am luat cu mult entuziasm buchetul de crizanteme dat de mama şi fără alte explicaţii m-am lipit de zidul şcolii pentru a executa fotografia istorică de început de carieră şcolară.
Doamne, cât mai râde Manuela, buna mea prietenă, de copilul acela negricios, singurul care nu avea uniformă, singurul care nu avea florile învelite în celofan: eu. Adevărul este că imaginea mea din acea fotografie a rămas emblematică pentru întreaga mea carieră în ale studiului: veşnic uniformei mele îi lipsea ceva, vreun element ori nu era la locul lui ori pur şi simplu nu exista. Veşnic buchetului meu de flori îi lipsea celofanul. Şi cred că şi acum tot aşa sunt, la un mic pas în spatele perfecţiunii. Veşnic florile mele se prezintă fără de înveliş, direct, smulse din pământ.
Aşa a început, nu am avut nicio trăsărire în a începe şcoala. Mai şi locuiam în blocul lipit de şcoală. Auzeam când se suna de intrare şi ieşeam în mare grabă din casă reuşind performanţa de a ajunge înaintea profesorului în clasă. Şi copiii mei acum tot aşa fac.
Livia este singura zână pe care am cunsocut-o eu în copilăria mea. Singura cu care vorbeam şi pe care o iubeam ca pe prinţesele din basme. Era atât de frumoasă încât şi acum îi recompun figura cu uşurinţa cu care reconstruiesc personajele din cărţile cu poveşti. Am rămas indecisă în a o asimila cu Albă-ca-Zăpada (din cartea mea cu personaje în relief), sau cu Frumoasa din Pădurea Adormită. Cam a Albă-ca-Zăpada aducea Livia. Avea un singur gest care îmi amintea de cealaltă: avea un breton lung pe care din când în când îl netezea uşor şi şi-l aducea spre ureche. Nu am cum să uit gestul acela, după cum nu voi putea uita colecţia ei de pantofi şi sandale cu toc, care s-au convertit în modelul meu absolut.
Mult tare am iubit-o pe Livia. Era blândă şi bună şi ne iubea pe toţi. Mergeam cu ea în vizită la colegii mei, pentru că în general doream să stau cât mai aproape de ea pentru cât mai mult timp. Ţin minte că am ajuns la un moment dat la o fetiţă acasă, o fetiţă care la scurt timp avea să plece în Germania, o chema Renate şi avea pe caiete tot timpul pete de cerneală. La fiecare temă. Când am ajuns noi la ea, Renate tocmai îşi terminase temele, iar Livia i-a cerut caietele şi cu o imensă răbdare a început să îi explice cum să ţină stiloul, cum să îl învelească în sugativă ca să nu mai facă "purcei" e hârtie. Ce stilouri nenorocite mai aveam! Ce caiete îngrozitoare cu foi păroase care absorbeau toată cerneala din stilou şi trebuia sa scrii foarte uşor ca să nu dai timp hârtiei să preia toată cerneala din rezervor. Şi totuşi, Livia ne explica să ţinem stiloul un pic într-o parte, peniţa să nu vină direct pe foaie... În fine. Secrete de copii care trăiau într-o lume cenuşie şi care încercau să îi dea lumină din când în când.
Ţin minte cum ne desena Livia ciupercuţe şi umbreluţe pe caietele de matematică. Cred că noi aveam cele mai frumoase caiete din şcoală şi pentru că Livia ne scria numele cu litere gotice teribil de frumoase. Uite că nu am întrebat-o niciodată unde a învăţat să scrie aşa. Dar toată viaţa am avut succes cu scrierea ei, indiferent că era vorba despre numele meu de pe cutia poştală, sau uriaşele planşe pe care le-au afişat copiii mei la şcoala din Alicante cu prilejul serbărilor anuale.
Ne vorbea despre piramidele din Egipt şi despre cât de fascinantă este meseria de arheolog. Poate că de aceea am visat toată viaţa să devin arheolog. Poate că dacă nu aş fi fost "genetic structurată" pentru meserii mai socializante, cu siguranţă aş fi scormonit pământurile în căutarea pierdutelor secrete ale istoriei.
Nu era numai Livia în şcoala mea. Mi-e ruşine să menţionez numele Doamnei Bujanovski... a rămas în istoria şcolii porecla pe care i-am dat-o eu, şi vreau să ştie că îmi pare rău şi că încă îmi cer scuze pentru nesimţirea indolentă de care am dat dovadă.
Era Sanda Manolache, pe care mi-o amintesc perfect, înaltă şi blondă, îmbrăcată într-un costum albastru deschis, bine asortat la culoarea ochilor. Sau pe Doamna Soroceanu, care avea o clasă paralelă cu clasa mea, unde creşteau copii deştepţi şi buni în toate cele: Alina Moraru, Vlad Buburuzan, o clasă cu care noi eram într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte. "Cei din A" au adus toată existenţa lor "mai multe sticle şi borcane", cei din A în general aduceau mai multe din toate, ba apărea un tată care lucra la CFR şi aducea o roată de tren sau o şină şi făceau planul pe tot anul, ba se abonau ca disperaţii la toate prostiile la cre trebuia să facem planul, iar noi abia puteam ţine pasul cu ei.
Îmi amintesc o zi - eram deja în clasa a şasea - când Madi Bocăneţ ne-a citit o compunere de-a Alinei. Era o compunere despre pace, şi Alina îşi imaginase că era un spic de grâu şi vorbea din perspectiva spicului acestuia, cum vedea el zilele de pace şi zilele de război. Imaginaţi-vă că am citit de atunci câteva milioane de pagini, câteva sute de autori cel puţin, sunt profesoară de literatură comparată şi vă jur cu mâna pe inimă că nimic nu m-a mai emoţionat într-aşa un hal. Cum să se gândească minunata asta de Alina că era un spic de grâu, când ea avea numai 11 ani?
Competiţia între noi şi cei din A a fost toţi cei 8 ani crâncenă. Eram ca Madridul cu Barcelona. Norocuţ că la olimpiada naţională de chimie a fost şi Dana noastră, Dana Mihalaş, şi nu numai Vlad Buburuzan din A. Am fost fericiţi când tot Dana a fost aleasă şefă de unitate şi avea şnurul acela albastru. Doamne, valora şnurul albastru mai mult decât tresele unui amiral. Şi era al nostru. A clasei a 8-a D. A fost atunci victoria Liviei, a fiecăruia de la noi din clasă, în faţa valorii absolute pe care o reprezenta A-ul.
Mari, foarte mari profesori am avut!
Doamna Zahariuc era directoare şi dacă ieşea din cancelarie, noi toţi ne lipeam de pereţi să nu carecumva să ne observe şi să vadă că nu avem matricula pe sarafan, sau ţinuta impecabilă, sau pamblica, sau ce ştiu eu ce alt detaliu al ţinutei. Nu cred că am văzut-o vreodată zâmbind pe Doamna Zahariuc. Sau, parcă da, acum vreo 10 ani, am întâlnit-o în cartier, pe bancă. Atunci mi-a zâmbit. Dar cât am fost elevă, niciodată.
Profesorul Beleagă cu pasiunea lui pentru Napoleon, cu colecţia lui numismatică, cu ambiţia lui de a organiza pentru noi excursii în străinătate. Am fost într-o excursie în Ungaria cu el şi ţin minte că ne spunea că ţine minte toţi elevii pe care i-a avut şi că le cunoaşte şi anul de naştere. Ţin minte pixul-arătător, un instrument fin pe care îl purta în buzunarul hainei, era telescopic, îl scotea cu o mişcare energică şi arăta un punct pierdut pe hărţi şi prin timpuri: locul unei bătălii, locul în care s-a descoperit un sit arheologic. Nu l-am văzut niciodată fără cravată şi fără haină. Mi-a plăcut istoria numai pentru că o povestea el cu mult farmec. Şi pentru că niciodată nu ţineam minte anii, şi pentru că veşnic mă ironiza pentru asta, ei bine, m-am apucat şi am citit două volumoaie uriaşe despre istoria lui Napoleon Bonaparte. Aveau părinţii Manuelei în bibliotecă această bijuterie editorială şi am citit ca o apucată toată istoria ascunsă şi oficială a lui Bonaparte. Ştiam numele tuturor generalilor, tuturor războaielor, toate condiţiile... L-am impresionat pe Beleagă. Mi-a spus că ştiu istoria lui Bonaparte ca o profesoară. Cred că a fost cel mai impresionant compliment pe care l-am primit vreodată în existenţa mea de şcolăriţă. Ciudat cum, pe parcursul vieţii mele, istoria mi-a suflat veşnic în ceafă, trebuia să ştiu, pentru a preda literatura, ce se întâmpla în lume, într-o anumită ţară, într-un anumit secol. A trebuit să citesc multă istorie... şi totuşi, în mintea şi sufletul meu, toată istoria umanităţii încape în istoria lui Bonaparte, ultimul mare împărat al lumii. Nu cred că mai există pe la noi profesori cum a fost Beleagă. Îmi dau seama că nici nu ştiu exact ce alt nume avea, era inconfundabil, cu părul lui impecabil de alb (ştiam cu toţii povestea albirii părului lui într-o singură noapte), riguros, atent..., un profesor de modă veche. Dacă s-ar fi născut cu un secol mai devreme, Beleagă ar fi purtat mantou, mănuşi albe, monoclu şi baston. Nu puteai să nu îl respecţi. Şi îmi pare rău că a plecat din lumea asta şi nu am apucat să îi spun toate astea. Poate că le citeşte acum de acolo de unde este.
Profesorul Hrimiuc, pe care nu l-a auzit nimeni niciodată ţipând, nu era profesorul meu de matematică. Dar ştiu că era un mare profesor, din poveştile pe care ni le spuneam în faţa blocului, pe bancă (nu se inventase Facebook-ul), între două cântări cu chitara, între două piese din Cenaclu Flacăra sau Phoenix. Desigur că cei din A făceau cu Domnul Hrimiuc, iar noi făceam cu Doamna Damian. Mie îmi plăcea Doamna Damian. Era aspră şi directă... ca florile din buchetul meu din prima zi de şcoală. Nu se purta nici cu mănuşi, nici cu celofan. Ţin minte şi astăzi lecţia ei de geometrie, despre simetrie: stătea dreaptă în faţa clasei, un pic încruntată şi ne-a spus că omul tinde spre armonie, spre simetrii; uite, spunea, corpul uman, de pildă, este simetric; avem doi ochi, două mâini, două picioare, poziţionate simetric una faţă de cealaltă. A fost prima mea lecţie de filozofie şi de armonie. Deşi nu sunt construită pentru matematici, Doamna Damian avea geniul de a folosi o logică pe care să o pot pricepe eu. Aşa am ajuns să termin şi liceul cu matematica explicată de ea. Ajunsesem chiar să iubesc geometria. Ceea ce pentru mine era o mare realizare. Nu i-am spus-o niciodată. I-o spun acum, cu tot dragul din lume.
Pentru noi, elevii ei, e foarte simplu să o recunoaştem pe Doamna Damian: este neschimbată.
Nici cu Profesorul Roşca nu am făcut matematică. Locuia la noi în cartier şi cred că a fost un geniu. Şi mai cred că a plecat mult prea repede de la noi. Aştept ca vreun fost elev de-al profesorului Roşca de matematică să îmi scrie povestea lui. Câteva poveşti le ştiu şi eu, dar aş prefera ca fiecare să îşi scrie propira poveste, doar aşa am putea recompune figura marilor profesori care au trecut prin viata noastra. La urma urmei, ei toţi trăiesc prin noi, aşa cum fiecare dintre noi ne purtăm părinţii pe umeri, tot aşa ne purtăm şi profesorii.
La fel ca doamna profesoară Chihăiţă, despre care se spunea că îţi garantează intrarea la orice liceu din ţara asta (aşa era pe vremea aceea, se dădea examen de admitere la licee). Şi care are acum aceeaşi coafură, de profesoară la un pension de fete, pe jumatate franţuzească, pe jumătate rusească.
Am avut o profesoară pe care o consider absolut unică, tocmai pentru că nu ne-a obligat să învăţăm ceea ce preda: Doamna Profesoară Mireuţă. Era profesoară de rusă. Era profesoară de limba rusă, limba aceea pe care nimeni nu voia să o înveţe pentru că era obligatorie, pentru că ne era tuturor antipatică şi pentur că niciun spirit revoluţionar dintr-o fostă ţară comunistă nu trebuia să o înveţe. Ei bine, ciudat este că accepta să nu ştim (am luat o dată un 3), dacă o convingeam că citim literatura rusă, marea, uriaşa, nevremelnica literatură rusă. Am rămas de atunci cu convingerea că literatura lumii fără Dostoievski şi Cehov (şi Esenin, pentru care făcusem o mare pasiune) ar fi şchioapă şi ar fi incapabilă să plângă. Dacă literatura lumii ştie să verse lacrimi, e din pricina literaturii ruse. Iar dacă oamenii, în general, sunt capabil să plângă, să plângă şi să urle, o fi şi din pricina baletului şi muzicii ruseşti. A filmului rusesc. iar eu trebuie să îi mulţumesc mult că nu m-a îndepărtat de ruşi, aşa cum au păţit mulţi din generaţia mea, că a acceptat să nu ştiu limba rusă, dar să îi citesc pe ruşi. Şi asta numai un profesor foarte, foarte mare o poate face.
Diriginta mea era Madi Bocăneţ, foarte frumoasă şi blândă, exotică pentru noi, aproape firavă, o prezenţă misterioasă, de zeiţă nordică. Îmi amintesc bine cum ne convingea să ne uităm la filme englezeşti şi să încercăm să reţinem expresii şi cuvinte pe care să ni le notăm. Ne spunea că vom şti limba engleză atunci când vom sta cu spatele la televizor când e un film englezesc şi când vom înţelege tot fără să citim subtitrarea. Ţin minte unghiile ei destul de mari, date cu un lac roz pal, ţin minte inelele ei şi faptul că pe un lănţişor avea două medalioane. Mai ţin minte că ne spunea că trebuie să folosim vocabularul unei limbi, pentur că se uită cuvintele cu greu achişiţionate. Şi mai ţin minte că nu ne lăsa să scriem în vocabulare semnul egal între termenul englezesc şi traducerea lui românească, şi avea dreptate... Şi mai ştiu cum îl făcea pe "i" mare, pronumele personal de persoana întâi singular, pentru că toată viaţa mea l-am făcut aşa: era ca o jumătate de inimă.
Şi pentru că veni vorba despre persoane blânde..., Doamne, cum să nu vorbesc despre Doamna Tincu, profesoara mea de desen, o femeie care purta în ochi toate florile pe care le desena, o femeie care plutea şi care ne învăţa cum să ne îmbrăcăm, şi cum să punem culori în viaţa noastră, cum să nu evităm culorile, dar ce combinaţii ar trebui să nu uităm niciodată. Ciudat cum, din tot ce îţi spune de-a lungul vieţii un profesor, memoria îşi selectează ce doreşte. Multe lucruri ne-o fi spus Doamna Tincu, dar eu reţin acum că ne-a spus că o femeie care nu are timp să îşi şteargă lacul de unghii atunci când începe să sară, ar trebui să nu şi le vopsească niciodată, pentru că nimic nu e mai dezgustător decât unghii cu culoarea ciopârţită. Era melancolică şi căuta parcă să nu te contamineze, vorbea în şoaptă şi încerca să ne facă să vedem frumosul chiar atunci când nu era.
Cu Doamna Dumitrache mă tot întâlnesc, din când în când viaţa ne răsuceşte drumurile şi dăm una de cealaltă. Mi-a fost în clasa a 8-a dirigintă şi ştiu că m-am bătut cu un băiat într-o pauză. Bănuiesc că era o luptă drepată şi de idei, cert este că aptitudinile mele războinice au înfiorat-o pe diriga (profesoară de muzică), care a găsit cu cale să îmi explice că o fată niciodată nu trebuie să pornească la război şi la bătălie, căcel mai înţelept ar fi să stingă conflictul înainte de a începe... Imi era ruşine rău de tot, pentru că îmi plăcea muzica, în casa mea se asculta muzică clasică, barocă, simfonică, în general ştiam mai multe decât alţi colegi, şi iată, demonstram că nu înţelesesem nimic, la urma urmei din muzică, din moment ce tocmai terminasem de bătut un coleg. Oricum, atunci a pierit Ioana d'Arc din mine şi niciodată nu am mai purces la lupta corp la corp, indiferent cât de mult îmi dorisem să o fac.
Nu pot să nu închei vorbind despre o profesoară-sfântă, pe care probabil că mulţi au dat-o uitării, tocmai pentru că era o fiinţă de o discreţe şi de o infinită răbdare în faţa prostiei şi nesimţirii gloatei: Doamna Profesoară Răducanu. Nu cred că mi-a fost o mai mare milă de vreun profesor, cum îmi era de ea, o profesoară care nu făeca niciun rău, care nu era capabilă să ne pedepsească, să ne pună note rele, şi pe care copiii o chinuiau din răsputeri. O chinuiau pentru că ea le îngăduia. Orele ei erau o caznă, părea că ispăşeşte o pedeapsă intrând la ore. Rareori puteam stăpâni cei doi trei colegi isterici, şi până la urmă, eram cu toţii vinovaţi pentur că sfârşeam râzând ca tonţii, sau aruncând cocoloaşe de hârtie. Aş fi vrut să mă lase pe mine să fac ordine în clasă, i-aş fi pus eu pe toţi la punct... Acasă încercam să o impresionez făcând cu cât mai multă sârguinţă frunza, celula, sau ce ştiu euce altă temă. Ţin minte că stăteam ore în şir şi că la biologie aveam cel mai frumos caiet.
Tuturor profesorilor mei le mulţumesc şi iertată-mi fie uitarea, dacă oi fi omis în grabă pe vreunul dintre ei. Le mulţumesc tuturor, numiţi sau nenumiţi, din adâncul sufletului. Poate că or fi fost unul, sau doi, care nu mi-au deschis multe porţi în ale cunoaşterii, dar cu siguranţă rău nu mi-a făcut niciunul. Dimpotrivă, m-am dedicat cu multă sârguinţă studiului, pentru că am avut modelele pe care le-am avut. Iar acum predau limba română la o universitate veche de mai bine de 500 de ani, datorită părinţilor mei, profesorilor mei şi în general oamenilor cu care viaţa mea s-a intersectat la un moment dat, binecuvântat fie acel moment!
Trec vremurile peste noi toţi, aşa au trecut şi peste mine, şi la fix 10 ani de la terminarea clasei a opta am revenit la şcoală ca profesoară de engleză. Eram acum colegă cu o parte dintre foştii mei profesori. Eram colegă cu Livia, cu Sanda... Deşi am stat numai un an în şcoală, cred că a fost cea mai copleşitoare experienţă pe care aş fi putut-o avea. În viaţa mea în acel an am închis un sertar, am închis un cerc, ţineam eu în mână catalogul, mă aşezam eu la catedră. Martori îmi sunt elevii mei: ce entuziasm colosal şi ce avânt şi ce aripi aveam... Şi cum îmi plăceau, Doamne, copiii, cum aveam elevi de la clasa a 2-a la a 8-a, cum vedeam gâgâlicile mici cu ochii cât cepele, deschişi larg înspre... viaţă.
Îmi amintesc prima zi, prima oră de clasă... Am intrat într-o clasă şi după primii trei paşi am rămas împietrită şi blocată: niciun profesor de pedagogie, niciun curs de psihologie nu îmi vorbise despre un fapt banal, şi la mintea cocoşului: am întors privirea şi am văzut 60 de ochi aţintiţi asupra mea, adică vreau să spun aşteptând să îmi dea o definiţie în primele 5 minute. Mulţi ochi, me simţeam în faţa unui înger pictat pe Mănăstirea Voroneţ, dincei care au sute de ochi pe aripi. Nu voi uita niciodată senzaţia aceea, aproape de panică: nu ştiam ce să fac cu atâtea priviri. M-am obişnuit repede şi la final a fost anul în care chiar m-am simţit ca un profesor din vechime, sper să fi fost măcar pe jumătate la fel de bună ca modelele pe care le-am avut. Am dat mult în anul acela şi am primit înapoi cu asupra de măsură... Şi lucrul acesta nu s-a mai întâmplat o bună bucată de vreme, pentru că a fi profesor la universitate reprezintă un altfel de rol, un altfel de apropiere. Mai precis până când, timp de un an, am fost din nou profesoară de engleză la Generală UNU, la clasa băieţelului meu, când mi-am amintit şi am retrăit vecinătatea cu inocenţa, cu bucuria, cu zâmbetele.
Evocarea aceasta ar putea continua şi cred că la un moment dat ar trebui să o şi fac. Ar trebui să îmi iau răgazul de a aşterne pe foaie toate emoţiile mele din şcoala generală. Ca orice Ană, mi-am lăsat şi eu tributul de jertfă între zidurile şcolii.
Închei dedicând aceste amintiri tuturor celor plecaţi într-o altă lume, dar în special Dianei Boca, fata-înger, fata-ghiocel, pe care mi-a amintesc zîmbind cu toată fiinţa ei blândă. Vreau să ştie că toţi cei care au cunsocut-o o vor purta ca pe un talisman cu ei peste tot pe unde îi va purta viaţa: nu e uşor să întâlneşti îngeri rătăciţi pe pământ, iar ea era un astfel de înger.
Comentarii
Trimiteți un comentariu