Treceți la conținutul principal

Din nou despre Diana

Diana a venit la mine. De fapt cred ca eu mergeam spre ea, desi parca tin minte ca eu imi vedeam de drum. Drumul era o carare foarte neteda, dar nu alee, ci un drumeag de tara cu un pamant generos, asa, oarecum rumen, fara pietre si lipsit de intortocheri. Un drum care serpuia prin semiintuneric. Dar unde eram eu... eu si Diana, era o lumina calda, lumina de apus, rosiatica si blanda. Diana mergea in fata mea, dar cu fata la mine, de fapt mergea cu spatele si ma privea. Eu ii vorbeam, o intrebam ce mai face. Zambea, uneori chiar radea cu toata fiinta ei micuta. Si de fiecare data cand trebuia sa imi vorbeasca suna dintr-un clopotel. Un clopotel ca de spiridus, pe care inca il aud cu exactitate. Diana mi-a spus o gramada de lucruri cu clopotelul ei, numai ca eu, nestiutoare, nu am inteles nimic.

Am mers mult impreuna, ea stia drumul mai bine ca mine si nu isi lua ochii niciodata de la mine. Ma gandeam in timp ce dormeam ca ar trebui sa il sun pe Ionut si sa ii spun ca Diana e bine si ca ne vorbeste tuturor prin clopotei, ca trebuie sa gasim un dictionar care sa ne traduca gesturile si sunetele ingerilor.

Iar dimineata aceasta o studenta care imi este foarte draga imi povestea despre Camino de Santiago, drumul intalnirii cu sinele, cu zeii, cu dragii cei plecati... Si ma gandesc acum ca, da, Adin, nimic nu e intamplator...

Comentarii

  1. Nimic nu e intamplator, dar noi, din intamplare, nimicul asta-l stim...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin