Diana a venit la mine. De fapt cred ca eu mergeam spre ea, desi parca tin minte ca eu imi vedeam de drum. Drumul era o carare foarte neteda, dar nu alee, ci un drumeag de tara cu un pamant generos, asa, oarecum rumen, fara pietre si lipsit de intortocheri. Un drum care serpuia prin semiintuneric. Dar unde eram eu... eu si Diana, era o lumina calda, lumina de apus, rosiatica si blanda. Diana mergea in fata mea, dar cu fata la mine, de fapt mergea cu spatele si ma privea. Eu ii vorbeam, o intrebam ce mai face. Zambea, uneori chiar radea cu toata fiinta ei micuta. Si de fiecare data cand trebuia sa imi vorbeasca suna dintr-un clopotel. Un clopotel ca de spiridus, pe care inca il aud cu exactitate. Diana mi-a spus o gramada de lucruri cu clopotelul ei, numai ca eu, nestiutoare, nu am inteles nimic.
Am mers mult impreuna, ea stia drumul mai bine ca mine si nu isi lua ochii niciodata de la mine. Ma gandeam in timp ce dormeam ca ar trebui sa il sun pe Ionut si sa ii spun ca Diana e bine si ca ne vorbeste tuturor prin clopotei, ca trebuie sa gasim un dictionar care sa ne traduca gesturile si sunetele ingerilor.
Iar dimineata aceasta o studenta care imi este foarte draga imi povestea despre Camino de Santiago, drumul intalnirii cu sinele, cu zeii, cu dragii cei plecati... Si ma gandesc acum ca, da, Adin, nimic nu e intamplator...
Nimic nu e intamplator, dar noi, din intamplare, nimicul asta-l stim...
RăspundețiȘtergere