Treceți la conținutul principal

Ea nu strivea corola de minuni a lumii



M-am oprit. Sau mai bine spus am ramas suspendată şi nu mai ştiu pe unde să o apuc. A venit o primăvară inutilă şi năvalnică. Nu ştiu exact când, poate că în timp ce ne luaserăm fiecare cu treburi, poate că între două ninsori, Diana a murit.
A murit aşa cum mor îngerii, în timp ce zburda, în timp ce zbura, în timp ce alerga ca să crească mare. A murit în timp ce visa, în timp ce asculta un înger cum îi spunea o poveste la ureche ... Poveştile de spus Dianei se opresc astăzi.
Diana era ca un fluturaş. Aşa a spus mama mea. Eu spun că era chiar un înger..., o copilă care plutea, care nu a strivit niciodată nici măcar o frunză toamna când se plimba prin luncă. Diana era toată un zâmbet, zâmbea cu toată bunăvoinţa cerului, cu toată fiinţa ei delicată, zâmbea şi cu ochii şi cu sufletul zâmbea. Era ca o lebădă micuţă care îţi înfrumuseţea ziua din mijlocul lacului ei..., lacului nostru.
Diana era blândă, făcea loc lângă ea tuturor fiinţelor şi tuturor dansurilor.
Cum poate să moară Diana? Dar ce fel de zeu poate permite o asemenea nedreptate? Tocmai pentru că numai dreptatea zeilor mi-a mai rămas, mă gândesc şi ştiu sigur că Diana nu a murit.

href="http://4.bp.blogspot.com/-4gXstARAWsQ/T1PSS7UbcrI/AAAAAAAAAo8/4jq6l6jxSto/s1600/Diana...%2Balta..jpg">
Diana nu a murit. Numai că Diana s-a urcat foarte sus, prea sus, şi nu o mai putem noi vedea. A luat-o un nor şi o ascunde privirilor noastre. Dar dacă totuşi credem în Dumnezeu deşi nu l-a văzut nimeni niciodată, pentru ce nu putem crede că Diana e lângă el. Şi că ne face cu mâna şi ne spune să nu mai plângem. E prea sus... De aceea nu o mai putem vedea, şi nu o mai putem atinge. Ne-au furat-o îngerii pentru că ei nu ştiau să zâmbească. O voiau pentru ei. Aveau nevoie de fetiţa asta - ghiocel, fetiţa-lăcrămioară, fetiţa-lebădă. Poate că ea trebuia să fie înger de la bun început şi numai s-a rătăcit pe la noi câteva primăveri, ne-a învăţat câte ceva şi s-a urcat înapoi la nori.
Sau poate că au furat-o zeii ca în mitologiile vechi, şi au dus-o pe un munte, undeva mai la deal, un munte unde niciodată nu e iarnă. I-au făcut un cuib într-o poiană, Poiana Dianei, şi Sfânta Vineri îi aduce în fiecare dimineaţă o ulcică de lapte şi plăcinte proaspăt scoase din cuptor, ca să nu îi fie dor. Are un cal roib, numai al ei, ca să nu îi fie dor de cei lăsaţi acasă. Eu cred că bunica mea din când în când trece pe la ea şi îi mai ţine de urât. Când păşeşte toate florile îi fac loc şi se dau la o parte. Celelalte zâne ale pădurii fac horă în jurul ei şi îi împletesc părul în cosiţe, îi pun flori în păr şi florile prind culoare şi prind a dansa.
Acolo cred eu că s-a dus Diana.
Şi totuşi...



Dragă Diana, pe lac la noi e numai jale şi potop de lacrimi, o să crească mările şi o să fie mai sărate, de la lacrimile noastre. Ştim că era nevoie de zâne bune şi că o să ne trimiţi de acolo de unde eşti numai vise frumoase, dar lumea noastră e urâtă rău şi aşteptăm o primăvară de care nu mai avem nevoie. Aveam nevoie de tine.
Îmi pare rău că nu ţi-am spus niciodată mii de lucruri, că nu ţi-am spus că eşti ca o pisicuţă, sau ca un iepuraş, că aveai tot cerul în priviri şi că îţi zburau îngerii peste chip.
Pot să îţi spun acum că ne laşi atât de săraci şi că la plecare ai luat toate mărţişoarele din lume.
Diana tu nu striveai corola de minuni a lumii. Diana, tu ERAI o parte din corola de minuni a lumii!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin