Dublin, the toy town

Ireland is small, yet it is a strong powerful nation. Dublin is small, yet it is an important capital. Trinity College is a small university, yet, number 43 in the world. But above all this, Dublin is unexpected, surprising, and extremely friendly. It is a town that gets to your heart and never leaves.

Pentru mine, Irlanda este ceea ce ar fi trebuit să fie România dacă era altfel. Ne lipseşte orgoliul apartenenţei la o naţie şi obsedanta încăpăţînare de a rămîne fideli unei identităţi. Ne mai lipseşte, cred, o anume forţă genetică de a recunoaşte, cultiva, salva, proteja valorile care la un moment dat ne-ar putea reprezenta.

Mai adaug în fugă că marele lor bulevard istoric, unde o bombă a secerat statuia lui Nelson iar acum se înalţă o spirală ca o scobitoare uriaşă cu care se scobesc zeii între dinţi cînd se plictisesc, ei bine, marele bulevard care vine hotărît spre Liffey, rîul de care fac mişto irlandezii înşişi spunînd că nu ar fi berea Guinness nici pe departe la fel de bună dacă nu ar fi făcută cu apă din Liffey, ei bine, bulevardul acesta nu e nici mai lung nici mai lat decît bulevardul Bucovinei din Gura Humorului. Trotuarele, străzile, intersecţiile, sînt toate reduse în dimensiuni. Miniaturizate parcă din dorinţa de a-ţi încăpea în buzunar, ca să îl poţi lua în bagaj la plecare, ca în cîntecul ăla tîmpit, pe care îl ştim mai bine decît imnul. Aşa e Dublinul, ţi se piteşte în suflet, în buzunar, contradictoriu şi sărit de pe fix, serios şi turbat, de o energie abia ţinută în frîu, care te contaminează şi te ţine legat.

M-am îndrăgostit de Dublin. Aici e o parte din Dublinul meu inventat. Numai că invenţia mea are cîte ceva din Ulisele lui Joyce pe care îl urmezi în fiecare colţ de oraş, e o umbră care nu te lasă să faci abstracţie de ea. Joyce şi el, pretutindeni. Năvălesc înspre tine o ceată de mari: Swift, Laurence Sterne născut în mod clar într-un secol greşit, novelistul care a schimbat faţa romanului, Yeats, Beckett, dar şi Peter O Tool şi Oscar Wilde, toţi ciudaţii care au modificat artele par a veni din Dublin. Sigur că noi ştim că Parisul, şi Londra şi ..., toate marile capitale, şi totuşi, este imposibil să faci abstracţie de irlandezii mari, chiar atunci cînd vorbeşti despre reprezentativitatea culturii europene.

Am ajuns într-un Dublin complet necunoscut, înarmată cu un ghid de călătorie, un GPS, o hartă exactă, pentru a descoperi un oraş mic şi sobru, cu străduţe incredibil de mici, cu o populaţie mai tot timpul pe bicicletă, fără parcări vizibile, cu cladiri se o sobrietate ostentativă, prea serioase, cărămidă şi piatră, niciodată mai înalte de 5-6 etaje, pe care sînt aşezate parcă în glumă uşi colorate, serios colorate în roşu, sau albastru, sau galben, cu cîte o muşcată şmecherindu-se la cîte o fereastră, cu cîte un peticuţ verde într-un ghiveci, ici colo. Nu aş fi avut nevoie de nimic, de nici un desen, de nici o hartă. Pentru că după primii paşi pe străzile Dublinului, ai impresia că îl cunoşti de-o viaţă şi certitudineea că nu te poţi în nici un caz pierde în el.

Dublinul acesta serios şi aproape auster se înmoaie brusc în partere colorate şi stridente, care adăpostesc baruri pline, indiferent de oră, cu o muzică obligatorie, cu gălăgie şi rîsete, cu o viaţă care parcă prinde a compensa toată seriozitatea cu care te impresionase oraşul pînă atunci. La parter clădirile mute, cu ferestre mici, înnebunesc subit, adăpostesc zănatec un clocot şi o sete de viaţă impresionante. Toată muţenia şi seriozitatea şi buna creştere şi bunele maniere, toate explodează subit deasupra unei beri pantagruelice, deasupra unei farfurii pe care sînt clădite în neorînduială friptura generoasă, dulceaţa, ciocolata, salata, toate garnituri trăznite. Acolo îşi uită Dublinul tristeţile şi Irlanda nevoile. În crîşmele irlandeze se trăieşte ca la începutul lumii: muzica life care ţi se strecoară pe sub bulendre şi îţi intră în vene şi îţi mişcă picioarele, muzica-spiriduş, muzica-demenţă. Nu apucă bietul artist a "zice" două acorduri, că tot barul începe a cînta din tot sufletul, cu o energie de zidire de templu egiptean. Ai impresia că dacă le dai oamenilor ălora o cazma şi două găleţi, îţi ridică pînă dimineaţă încă o insulă în mijlocul Atlanticului. Nu am trăit nimic asemănător. Îmi curgeau lacrimile pe friptura uitată în farfurie, de emoţii neştiute, de bucuria simplă de a fi în viaţă, de miracolul de a descoperi brusc în mine, şi în toţi oamenii puteri prometeice, şi frumuseţi autentice. Aşa trăiesc irlandezii. Îţi sînt dragi şi cînd sînt beţi morţi, cînd se clatină abulici între neştiuţi pereţi moi, care refuză să îi susţină.

Mi-s dragi irlanedezii. Îţi vine să le spui: Bre! Voi cum mama dracului aţi reuşit să promovaţi o insulă cît o palmă cu o cană de bere, trei oi şi un fluierici, şi un pitic spiriduş care se chinuie să care o comoară de trei ori mai mare decît el. Că din astea avem şi noi. Poate că mai frumoase decît ale voastre! Daţi-ne şi nouă secretul! Că istorie potrivnică am avut şi noi, har domnului, că oameni smulşi din ţara lor şi aruncaţi de istorii cine ştie pe unde, am avut şi noi..., şi totuşi voi sînteţi altfel... Noi dacă am fi avut un Joyce care nu ar fi plecat la timp la Paris, îl omoram cu pietre în afara cetăţii. Sau, şi mai simplu, nu îl publicam. Sau îl publicam şi apoi îl ungeam cu rahat de nu i se mai vedeau ochelarii. I-am fi spus că nu ne reprezintă, că vorbeşte aiurea, că e un tîmpit. Că e un venetic, că nu a înţeles nimic din specificul românesc, că nu a studiat suficient Şcoala Ardeleană. Îl uita lumea în douăzeci de ani. Dacă aveam un Swift, ar fi murit săracul analfabet la Podul Înalt. Cînd am avut un Beckett, l-am trimis să scrie la Paris. Avem şi noi dansuri şi cîntece. Nu or fi ele celtice, o fi o samă dintre ele dacice, la fel de valoroase. Ale noastre de ce nu trec pragurile ţărilor şi de ce nu zornăie vesele în geamantanele turiştilor? În Dublin fiind, îmi dau seama că o mare cultură nu depinde exclusiv de creatorii ei, ci depinde de o grămadă de alte lucruri: de un public receptor care să ajute artistul să trăiască, de o context cultural care să îngăduie şi să cultive prezenţa geniului. Şi care să nu aşeze lîngă geniu pe manelistu, pe fotbalistu, pe becalistu şi să îi venereze pe toţi la fel, cu instrumente egale.

Îmi ţin Căluşarii cuminţi în ceața românităţii mele şi mă bucur de forţa teribilă a Dublinului... Mîine voi fi în Trinity College, cu vocea gîtuită de emoţie şi voi vorbi la o conferinţă despre Apolodorul lui Gellu Naum şi cel al Adei Milea. Îi voi exporta pe toţi trei, fiecare cu o valijoară mică în mînă, toţi trei plini de doruri. Lîngă ei, eu. Cu dorurile mele.