Treceți la conținutul principal

Caminante, No Hay Camino


Logo-ul ales până la urmă (din trațiuni de reprezentativitate)


Logo-ul care îmi plăcea cel mai mult




Umblând prin jurul târlei după o cană de lapte bătut...


Caminante, No Hay Camino
de Antonio Machado


Todo pasa y todo queda,
pero lo nuestro es pasar,
pasar haciendo caminos,
caminos sobre la mar.

Nunca perseguí la gloria,
ni dejar en la memoria
de los hombres mi canción;
yo amo los mundos sutiles,
ingrávidos y gentiles,
como pompas de jabón.

Me gusta verlos pintarse
de sol y grana, volar
bajo el cielo azul, temblar
súbitamente y quebrarse...

Nunca perseguí la gloria.

CAMINANTE, SON TUS HUELLAS
EL CAMINO Y NADA MÁS;
caminante, no hay camino,
se hace camino al andar.

Al andar se hace camino
y al volver la vista atrás
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar.

Caminante no hay camino
sino estelas en la mar...

Hace algún tiempo en ese lugar
donde hoy los bosques se visten de espinos
se oyó la voz de un poeta gritar
"Caminante no hay camino,
se hace camino al andar..."

Golpe a golpe, verso a verso...

Murió el poeta lejos del hogar.
Le cubre el polvo de un país vecino.
Al alejarse le vieron llorar.
"Caminante no hay camino,
se hace camino al andar..."

Golpe a golpe, verso a verso...

Cuando el jilguero no puede cantar.
Cuando el poeta es un peregrino,
cuando de nada nos sirve rezar.
"Caminante no hay camino,
se hace camino al andar..."


CĂLĂTORULE, NU-I CALE, CALEA SE FACE UMBLÂND

Toate trec şi rămân toate
dară noi ni-s trecători
trecem făcându-ne-o cale
o cale pe val de mări

Eu nicicând n-am vânat gloria
nici cântarea în memoria
oamenilor vrui să-mi pun
Mie-mi plac lumile fine
diafane, plutind line
ca baloane de săpun

Îmi place cum se ornează
cu soare şi cu carmin
zboară-n ceru-azur, vibrează
şi se sparg ca din senin

Eu nicicând n-am vânat gloria...

Călător, urmele tale
sunt poteca, doar atât
călătorule, nu-i cale
se face calea umblând

Doar umblând croieşti cărare
şi-ndărăt dacă priveşti
vezi poteca ta pe care
nicicând n-o să mai păşeşti

Călătorule, nu-i cale
numai spuma de pe val...

În locu-acesta, în timpul când
creşteau stejarii, nu spinii-n vale
rosti poetul, spre lume-oftând
"Călătorule, nu-i cale
se face calea umblând..."

Pas cu pas, vers cu vers...

Muri poetu-n străin pământ
Acolo doarme, în depărtare
La despărţire plecă plângând
"Călătorule, nu-i cale
se face calea umblând..."

Pas cu pas, vers cu vers...

Când nu se-aude mierla cântând
când poezia-i peregrinare
când vană-i ruga şi-i plânsu-n vânt
"Călătorule, nu-i cale
se face calea umblând..."

Pas cu pas, vers cu vers...
(traducere de Paul Abucean)

Nu există drumuri... Drumurile se fac mergând, ele nu există dinainte. Pe măsură ce pășim noi, atunci se face și drumul. Sunt pașii noștri creatorii cărării, sunt cuvintele noastre creatorii cărților, sunt visele noastre creatorii vieții.
S-a inaugurat drumul limbii romane in Andalucia, s-a inaugurat lectoratul roman de la universitatea aceasta generoasă și plină de încântări, universitate sentimentală și pasională ca întreaga provincie, plină de misterii și de legende, de secrete și de văluri, de zâmbete și de șoapte.
E frumoasă Granada. Frumoși sunt și oamenii ei. Iar la universitate începând din toamna aceasta fac și eu umbră pământului andaluz, alături de rodii și măslini, iar umbra mea se întinde sper eu vrednică, peste Sierra Nevada desenând parcă o Coloana Infinitului, parcă o Pasăre a Văzduhului. O masă a tăcerii uneori, sau o Poartă a Sărutului alteori.



Mi-au fost aproape mulți prieteni, toamna călduroasă și-a întors obrazul către noi și am avut zilele strălucitoare, a venit Doina Ruști și am citit din Lizoanca ei, am vorbit despre traducerile autorilor români în Spania, am citit din textele ei în spaniolă și română. Am făcut planuri cu Doina, și încă nu destule..., numai că se îngrămădeau atâtea sarcini de făcut, încât nu mai apucam să ne bucurăm pe îndelete.


Eliza Rațiu (traducătoare, studentă în anul al III-lea)
Doina Ruști
Paloma Gracia

Cât de frumoasă să fie prietenia prin care mă leg de Doina, din moment ce i-am spus cu 10 zile înainte că mi-aș dori să vină, iar ea a și venit, în ciuda unui program infernal pe care îl avea, în ciuda faptului că nu a mai găsit bilet de avion decât cu trei escale. Aș fi vrut să fiu o gazdă și mai bună, numai că mă invadaseră toate din toate părțile. Câte mulțumiri îi datorez încă numai sufletul meu știe.



tablourile Corneliei Anghel mi-au adus zăpezile de-acasă aproape. Când așezam expoziția, mă topea soarele andaluz, dar zăpezile din tablourile ei rezistau și aduceau adieri de viscol și de ger.





Atât de albă și de frumoasă e România în tablourile ei. Treceau studenții pe lângă mine și pe lângă Sânziana, amândouă aninate pe pereți, și exclamau a încântare și interes, se băgau în vorbă, eu nu aveam timp, ei aveau chef de povești, am lăsat totul baltă și am început să spunem cum sunt iernile noastre și cum sub grămada aia de alb și de frig se țese misterul primăverii, că de fapt, tot frigul acela e necesar exploziei de verde din primăvară, de auriu din vară, de arămiu din toamnă, că albul e prețul plătit pentru toate celelalte culori.
O studentă m-a întrebat dacă sunt picturi, iar eu i-am răspuns repezită că nu, că sunt fotografii, m-am dat jos de pe scară și am rămas mută de uimire pentru că avea dreptate, eu mă uitasem la tablourile Corneliei de o mie de ori și nu mi-am dat seama că, DA, într-adevăr par picturi, am strigat după după studentă și am felicitat-o.



Coperta mea de carte



Am ținut în brațe tabloul meu preferat, Cornelia știe, și m-am plimbat cu el pe holurile Palatului cu Coloane, ca să îi țin de urât omului acela singur care încă nu m-am decis dacă este abătut, melancolic sau doar înțelept, am mers o bucată de drum alături de el, am stat de povești, mi s-a făcut frig, l-am invitat sub portocalul din patio-ul facultății. Dar nu avea timp.
Priveam expoziția și mi se făcea dor să locuiesc în toate căsuțele Corneliei, să ocup toate băncile goale din tablourile ei, să îmi fie cald în tablourile ei, să îmi înghețe nasul și mâinile în tablourile ei, să mă pierd ca să mă regăsesc, în tablourile ei.
Îi dăruiesc ei această minunată poezie a lui Machado, așa a început și drumul ei în fotografie, așa începe și drumul meu în Granada. Granada e primăvara ascunsă sub zăpezile tablourilor Corneliei.



La vernisaj au venit câțiva fotografi profesioniști care mi-au pus o întrebare la care eu nu m-am gândit niciodată, m-au întrebat cu cât vinde Cornelia un tablou, chiar așa, Cornelia, cu cât vinzi un tablou, cu secretara a celei mai importante Asociații de Fotografi Profesioniști din Granada (AGRAFI), am stat de vorbă până a căzut seara peste Granada, peste Palatul cu Coloane, peste fotografiile Corneliei, peste zăpezile Carpaților. Avea un palton verde, un verde de ac de brad tânăr, un palton lung și cazon... eu aveam o eșarfă verde la gât, mă gândeam la ochii verzi ai Corneliei și am scos-o și i-am dat-o cadou, și ne-am legat surori în multiculturalism și plurilingvism. Sânzienei i-a fost rușine cu efuziunile mele sentimentale (Ești culmea, mama!)

M-am simțit în toate aceste săptămâni de pregătiri atât de norocoasă că prin nevăzute ițe ale destinului, viața mea s-a intersectat de oameni minunați, de Valentin pe care l-am tulburat 10 zile continuu să îmi facă logo-ul, de Eliza care a tradus titlurile tablourilor în câteva ore, și care mi-a stat umăr la umăr tot timpul.

Marea inaugurare de vineri a fost o zi de mare mândrie, priveam la masa prezidiului, în spatele căreia era proiectat logo-ul lectoratului, se profila coloana lui Brâncuși, tot cerul sprijinit pe coloană și pe rodia desfăcută și plină de viață, de culoare, de pofte.
Mândră că timp de trei zile pe pagina principală a Universității din Granada a fluturat (la propriu) steagul României.
Am fost mândră că inaugurarea a prezidat-o Domnul Rector, că reprezentanții instituțiilor României în Spania au fost alături de limba română, de lectoratul proaspăt născut. Institutul Limbii Române a venit să-și susțină proiectul, și să sperăm că în scurt timp Spania va mai primi și alți lectori români, la alte universități. Mândră că în câțiva ani în campusul universitar granadin se va auzi și vorbă românească, cu o ușoară melodicitate bucovineană, că deh, cum acesta le-a fost norocul și aceasta le este profesoara..., primul cuvânt pe care l-au învățat a fost bunică (pentru că ”bonica” înseamnă ”drăgălaș”, ”scumpicel”) și apoi ”bre”.
M-am simțit protejată și m-am simțit parte a unei familii mai mari și mai nobile, care pur și simplu iubește țara așa cum o iubea un sfânt ca Grigore Vieru. Știu că sună aproape patetic, dar sper că toți cei care mă cunosc mă știu suficient de bine ca să îmi admire măcar sinceritatea, dacă nu îmi pot împărtăși exaltarea.
Nu știu dacă această existență îmi va ajunge să mulțuimesc unor oameni mari, unii dintre ei nu au reușit să ajungă vineri la Granada, dar eu m-am îngrijit să le fac loc și să-i poftesc în tihnă la vorbă, oameni care mi-au arătat cu degetul înspre încotro trebuie s-o pornesc, alții care mi-au oferit sprijin, pe umerii unora m-am ridicat, mâinile altora m-au ajutat când mă înecam. MI-au dat unii un sfat, alții un sprijin, alții m-au ascultat. Unii m-au iubit, alții încă o mai fac, alții au obosit pe parcurs. Unii au rămas alătrui de mine chiar și atunci când viața mea s-a răsculat brusc. Unii dintre ei au continuat să mă iubească, ceea ce e mare lucru. Unii regretă, alții nu. Le mulțumesc tuturor.
Îi mulțumesc lui Victor, știe el de ce, iar toți ceilalți probabil vor înțelege rămâne pe veci contrariați. Iulianei chiar și atunci când nu mă ajută îi mulțumesc pentru cât m-a ajutat până acum, și pentru cât îi ajută pe alții care nu îi vor mulțumi niciodată. O fac eu și pentru ei.
Le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să pregătesc într-un timp atât de imposibil de scurt inaugurarea acestui lectorat, colegilor mei, șefilor mei, colaboratorilor mei, prietenilor mei. Evei pentru că nu știe să spună nu și îmi încurajează toate nebuniile, secretarei mele care mă ține de mână prin hățișul campusului virtual și a paginii web și a formularelor și a birourilor. Fata asta chiar îmi face viața ușoară. Palomei pentru toate sfaturile pe care mi le dă. Sper să fiu suficient de înțeleaptă să țin cont de ele.
Cel mai mult și mai mult, însă, îi mulțumesc lui Enrique. Eu cred că dacă pe pământul acesta mai pot exista oameni sfinți, de o infinită răbdare și de o necondiționată bunătate, Enrique este unul dintre aceștia. Pentru bunătatea lui îi mulțumesc, pentru pasiunea lui pentru limba română, pentru determinarea de a o învăța, pentru iubirea necondiționată față de poezie. Pentru căldura cu care m-a primit.
În fine, mândră că sunt parte a acestei întâmplări frumoase, care este viața mea și care nu încetează să îmi ofere șanse și idealuri, pe care sper să le merit.


Dosar de presă:
http://fti.ugr.es/pages/tablon/*/noticias-43/2011/11/18/presentacion-del-lectorado-de-lengua-rumana-universidad-de-granada
http://secretariageneral.ugr.es/pages/tablon/*/noticias-canal-ugr/2011/11/23/el-rector-de-la-ugr-presenta-el-lectorado-de-rumano
http://canalugr.es/notas-de-prensa/item/53265-la-ugr-única-universidad-española-con-un-lectorado-de-rumano
http://madrid.mae.ro/es/local-news/821
http://madrid.mae.ro/es/local-news/821
http://www.presspeople.com/po/universidad-granada
http://fronterad.com/?q=node/4248
http://www.polirom.ro/stiri-si-evenimente/stiri-si-lansari/scriitoarea-doina-rusti-este-invitata-la-prestigioasa-universitate-din-granada-spania.html
https://edituratrei.wordpress.com/tag/doina-rusti/
http://occidentul-romanesc.com/?p=2406
http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=44456
http://www.agentiadecarte.ro/2011/11/doina-rusti-duce-„lizoanca-la-11-ani”-la-universidad-de-granada/
http://www.observatorcultural.ro/*id_3527-news_details.html
http://www.allpress.ro/stire/22-11-11/3639984.htm
http://www.prwave.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=30808&Itemid=77

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin