De l-as avea pe Panait. Povestea lui Vasile Ursache

De l-as avea pe Panait as intelege ce inseamna curajul de a fi tu insuti, de a intelege ca opiniile tale sunt sacre, chiar daca o lume intreaga e impotriva ta. De Panait ma leaga o copilarie intreaga: 

bunicul meu, Vasile Ursache, era tamplar. Era un tamplar care facuse Scoala de Arte si Meserii la Vaslui, i-a facut Mamaiei dulapul pentru dulceturi, scaunele din cuhnie, scara de urcat in pod, o masa... La 80 de ani, inainte de Marea Plecare i-a facut Sanzienei care avea doar 8 luni atunci, un tron mic, dar de-adevaratelea, dupa modelul tronului lui Petru Rares pastrat la Moldovita. Intre dulapul de dulceturi si tronul Sanzianei... o viata intreaga. Lucra la CFR, facea linii, le repara, pleca luni dimineata la 4 cu doua borcane de zacusca si unul de dulceata pregatite cu grija de Mamaia, si se intorcea sambata dupa-masa. Iarna si vara. Se imbaia ritualic sambata seara, se barbierea si isi lua cartea. Pardon, Cartea! Indiferent ce cartea avea in mana, aceasta se convertea in Cartea primordiala, cea care trebuie nu doar inteleasa, ci asimilata, digerata. Ca semn de carte folosea uneori o bucata de hartie de impachetat, altadata o fila dintr-un calendar galbejit care pe verso avea Stiati ca..., sau vreo ultima descoperire stiintifica. Eu nu ii intelegeam pasiunea pentru a citi cartile acelea invechite, care de cele mai multe ori nu aveau nici coperti, nici introducere, nici primele 20 de pagini. Multe dintre ele ne-au ramas, le am eu in biblioteca, intr-un raft numai cu cartile Tataiei.

Ii placeau mult de tot cartile de istorie. Citise cred de vreo 8 ori biografia lui Eminescu de Calinescu. Volumul incepea cu pagina 38, ma intrebam adesea de nu o fi fost curios sa vada ce se intamplase cu mama lui Eminescu inainte sa mearga la scoala.

Voi la scoala nu invatati pe Panait Istrati?, ma intreba in fiecare vacanta, inca din clasa a 3-a.

Ei, Tataie, nu, noi la scoala invatam autori seriosi...

Cam acesta a fost raspunsul meu intreaga viata. Pentru ca pe Panait Istrati nu mi l-a predat nimeni la scoala. Si nici la liceu, si, culmea!, nici la facultate. Asa ca m-am format ca filolog fara sa stiu cine este acest autor pe care Tataia il venera de-a dreptul. Si pentru ca niciunul dintre profesorii mei nici macar nu l-a mentionat in treacat, imi imaginam ca trebuie sa fi fost vreun samanatorist plicticos (desi pe samanatoristi ii facusem pe toti).

Ultima data cand am vorbit cu el despre literatura, ii povesteam cum voi face eu lucrarea de licenta despre Mircea Eliade (anii 1995), atunci in plina revolutie editoriala, cate minuni a scris omul acela... Iar Tataia, avand incredere in optiunile mele de cercetator, imi spune ca nu intelege cum e posibil ca dupa revolutie, intr-o facultate de filologie din Romania, sa nu predea nimeni Panait Istrati. Imi amintesc perfect raspunsul meu: Dar mai lasa-ma bre Tataie cu Istrati asta ca m-ai plictisit. Istrati in sus, Istrati in jos.

Tataia:

- Dar l-ai citit?

- NU, nu l-am citit. Am de citit marea literatura a lumii, nu o sa pierd timpul cu Istrati.

Exact asta am spus: ca nu o sa pierd timpul cu Istrati pentru ca am de citit marea literatura a lumii. 

Au trecut anii si Tataia a plecat si el, la 7 ani dupa ce Mamaia il lasase "singur pe pamant, ca sa il bata vanturile ca pe o frunza". Si abia atunci, ca o datorie de implinit, am citit Chira Chiralina. 

Si atunci m-am indragostit iremediabil de Panait. 

De l-as avea pe Panait m-as intelege mai bine si, cine stie, poate as invata sa ma iubesc la un moment dat...