Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.

Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trimise înspre publicare... Toate sunt urgente, toate trebuie făcute cât mai repede. Geamurile nu le mai șterg.

Trebuie să îmi sun prietenii, trebuie să beau cafele cu ei. Trebuie să îmi iau inima în dinți și să o sun pe Ileana Vulpescu și pe Romulus Vulpescu și să le spun că îi iubesc și că nu îi uit, că îmi sunt mari. Trebuie să văd filme multe, trebuie să dansez, să râd, să iubesc. Să stau. Am obosit să tot alerg. Vreau să vreau să stau. Dar nu știu când, nu știu unde pentru că sunt atât de foarte ocupată și am atât de foarte multe de făcut. Să treacă și banchetul lui Mihnea și să văd ce îmi mai trece prin cap să vreau, ca să mă apuc din nou de alergat. Să fac flic flacuri pe deasupra vieții mele, pe deasupra mea, să fac salturi majore și să nu mă mai opresc.

Vreau să ajung în Granada, să îmi iau copiii acolo, să mai alerg și acolo, să îmi țin și orele din România, vreau să ajung conferențiar (ce bine că dintre colegii mei nu citește aproape nici unul blogul, că mi-i și imaginez răutăcioși promițându-mi că asa ceva nu mi se va întâmpla degrabă), vreau să orice, vreau să... totul. Și nu am timp pentru nimic altceva. Poate doar să mai lenevesc un pic și să ignor.

Astăzi însă... toată goana mea s-a oprit năucă. Într-un loc. Stau de dimineață prostită. Am pornit un pic în pas alergător pe la prânz, dar lipsită de convingere m-am așezat. Și nu m-am gândit la nimic. Apoi am continuat să îmi sufăr suferința de dimineață. Iar acum, pe seară, după ce am căutat pe facebook, după ce am citit toate paginile pe care le-am putut găsi despre ea, după ce am văzut-o atât de neobișnuit de blândă și frumoasă, mi s-a făcut dor de această femeie înger, de iubirile ei, mi s-a făcut dor de o prezență care a sărutat pământul acesta, sărutul ei m-a atins și pe mine, iar eu l-am ignorat, sau nu l-am cântărit suficient, l-am lăsat să treacă pe lângă mine ca să mă protejez. Am aflat de la Adin că e frumoasă, că are doi copii minunați și că speră că se va întoarce la viața ei minunată de dinainte de boală.

Ea l-a întrebat pe Adin: Dacă o carte ar începe așa, ai citi-o?, iar Adin mi-a scris mie:

Dragă Oana,

Îții spuneam acum câteva luni de Mercedes, prietena mea care se luptă cu leucemia. A făcut un transplant medular acum 6 luni, dar boala s-a întors în urmă cu 3 săptămâni. Transplantul a eșuat. Speranțele noastre, nu.
Am încurajat-o să scrie, să evadeze din camera de spital din care nu are voie să iasă. Mă roagă să o critic, dar eu nu pot fi un critic zdravăn. Te rugăm, critică matale aicisha! Fără milă, dar cu dragoste... *posibil e acest... oximoron ?!

I-am vorbit de tine, dar de tine niciodată nu reușesc să vorbesc suficient cu nimeni.
Mai degraba pentru că ești inexplicabilă pentru cei mai multi.
Cam așa, ca Teorema lui Fermat.
Vedea-ne-aș împreună la o cafea în Jardin de Luxembourg!

Merci, Oana !!!

Iar eu i-am răspuns:

Adin,

Hai să încerc să scriu totuși ceva. Crede-mă ca de puține ori mi se întâmplă să privesc tastatura cu capul gol de idei, dar cu ochii împăienjeniți, și să nu pot scoate nici un cuvânt la iveală. Acum așa sunt. Ți-am trimis un mail gol de cuvinte, dar cu o durere autentică și abstractă.
Adin, eu nu sunt critic. Eu nu scriu niciodată despre ceva care nu îmi place. Și dacă ceva îmi place, care va să zică nu poci fi critică. Sunt doar exaltată. Asemuiesc actul receptării critice cu cel sexual. Îți place un bărbat, faci dragoste cu el din prea-plin, nu de prea-gol. Nu îți spune nimic un bărbat, nu faci dragoste cu el numai ca să îl faci apoi terci, să îl faci harcea parcea, că ce experienta de rahat ți-a oferit, că nu a fost la înăltimea așteptărilor. Un pic de decență, ce naiba! Literatura e o femeie înteleaptă, se dezvăluie, ah!, dar ce bine știi tu asta, numai amanților fastuoși. Tu, care îl pomeneai pe Bahtin de dimineață până seara. Tu știi la fel de bine ca mine ce e literatura. Nu te pretinde nespecialist. Tu știi foarte bine că amanti îi sunt și cititorii și... profesorii de literatură. Criticii sunt vecinele cârtitoare, care nu au dansat niciodată pentru că nu le-a invitat nimeni la dans, dar strașnic ce mai cârcotesc din off. Criticii, după părerea mea, nu intră în ecuația literaturii. Intră în ecuația istoriei literaturii. Eventual. Dacă sunt norocoși. Și puțini sunt.
Iubești o pagină scrisă, te apropii de ea, o taci un pic, și dacă se iscă acea "chimie" a îndrăgostelii, îi dai drumul la discursul exaltat. Dintr-un subiectivism perfect se naște actul receptării. Nu cred în critica obiectivă. Nu cred în critică. Dacă e dragoste, e și o poveste a lecturii - ii spun eu "criticii", adică propria ta poveste despre lectura proaspătă, sau cea reluată.
Adin...
Tu mi-ai trimis nu o pagină (ce bine era dacă erau mai multe), iar eu aș vrea să o întâlnesc pe Mercedes. I-ar fi bine? Hai să o ajutăm să intre în propria ei poveste. Eu cred că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, deși nu am gustat încă din misticismul tău. Dar cred ca Mercedes nu e în camera aia de hotel degeaba. Ba chiar cred ca ai avut o idee minunată când i-ai sugerat că ar putea scrie. Poate că ea e acolo ca să aibă timp să scrie. Cred că trebuie să convertească tinerețea ei în pagini pe care nu curg litere, ci lacrimi.
Luxemburgul e atât de departe, Adin. Hai să ne vedem la Suceava. Hai să ne vedem la Humor, hai să ne vedem oriunde... Hai să ne vedem. Vino tu dacă eu nu pot veni.

O, inexplicabilă

I-am spus lui Adin că vreau să îmi iau bilet de avion și să merg să o văd pe Mercedes. I-ar fi bine, l-am întrebat? Adin nu știa dacă i-ar fi bine. Și nu mi-am luat biletul de avion. Nici atunci și niciodată. Și în mod inexplicabil, așteptam într-o latență liniștită, ca Adin să îmi scrie și să îmi spună că ea e bine și putem merge cu totii într-o plimbare pe munte. Mi se părea o chestiune de câteva zile, desigur că o să se întremeze. Și Adin avea încredere în zeii lui.

Dar i-am scris următorul răspuns:

Mercedes,

Iau taurul de coarne. Nu mai aștept răspunsul lui Adin, te invadez fără să îți mai cer acordul. Așa sunt eu, mai vijelioasă.
Am ore joia și vinerea. Predau literatura comparată (minunat!) și literatura spaniolă, Evul Mediu. Îmi pregătesc cursul cu lipsă de dăruire, de entuziasm, sunt texte prea vechi, îmi mănâncă puțina răbdare cu care m-a învrednicit natura.
Locuiesc în Humor și predau la Suceava. Am venit de ieri la Suceava, ca să mă concentrez, să mă detasez de copilași și iepuri, de ... știi tu, sindromul cratiță, ca să mă fac profesoară și să dau gata primele veacuri din Secolul de Aur spaniol.
Mă enervează lucruri. Destule. Prea multe poate. De pildă mă evnervează tastatura acestui calculator care îmi ascunde ghilimelele. Mă enervează și faptul că într-o catedra cu 20 de oameni, sunt numai două calculatoare și trebuie să pândești scaunul gol ca să îți verifici e-mailul. Nu îl verific niciodată când sunt la școală. Mă enervează faptul că în universitatea asta unde e wireless moca, eu nu am parolă, sau semnal, oricum, nu am net, deci nu îmi pot folosi lap-top-ul. Mă enervează că am uitat să sun copiii să văd dacă au mai dat mâncare la iepuri. Ma enervează că nu merg la București unde astăzi, Mercedes, ASTAZI, cântă Mariza, îngerul meu, muzica mea de sfere, am bilet, mi l-a făcut cadou un prieten, si eu nu merg. Lucru care, desigur că mă enervează. Lungă mi-i lista. Mă enervează și că nerăspunzând mailului tău te-am făcut să aștepți și să te îngrijorezi.
Și totuși, totuși ieri am citit mesajul lui Adin. Am pândit scaunul, am citit mailul și mi-am listat textul tău. Am avut ore până târziu. Nu am mai putut răspunde. Textul tău nu l-am citit până noaptea târziu. Sunt o structură puternică. Aproape taurină. Și totuși, sunt momente, sunt..., în care nu pot. Ieri nu am putut să-ți răspund. M-am afundat într-o pizzerie și am citit, din nou, paginile tale.
Am hotărât că aș vrea să te întâlnesc în camera ta de hotel, la 1 și un sfert, să ne apuce ora două împreună, la povești. Eu nu știu dacă ți-ar prinde bine. Te-aș putea ajuta să scrii. Adică să preiau textele tale și să le asezonez, pe ici pe colo, să te învăț unde să scrii mai mult, unde să mai rămâi, de unde să nu pleci niciodată. Cred că tu nu ar trebui să pleci niciodată din paginile tale.
Vorbește Adin despre Nobel. O să îl trag de urechi. Așa brici-de-deștept cum e el. Nobelul este încă o etichetă. Am avut norocul cu toții să ne naștem în același secol cu un monstru al literaturii, omul-cuvânt pur și simplu, cel care a schimbat fața, freza și spatele literaturii: Mario Vargas Llosa. Mario a privit în lunga-i viață, an de an, cum Nobelul ăsta se plimba prin fața lui și ajungea ba în mâinile unui scriitor arab, ba în mâinile unui minunat scriitor turc, ba în mâinile Hertei Muller. O fi valoroasă Herta, dar alaturi de Llosa, îmi pare rău, ea trebuie să stea cu privirea plecată. Daca Llosa ar fi scris pt Nobel, noi nu l-am mai fi citit acum. S-ar fi lăsat de meserie. Nu scrie pentur Nobel, scrie pentru copiii tăi.
Eu mi-am facut blogul din prea mare rușine. Cu mare umilință mi l-am făcut. Eu nu știu cum de am avut obrazul să scriu acolo, după ce am citit atâtea pagini de soare, fiind perfect conștientă că ce aduc eu sunt viermisori. Sper să fie viermi de mătase.
Mercedes. Eu am scris pentru vecini, pentru foști colegi, pentru un univers mic de tot, o istorie atât de particulară, atât de lipsita de glorie. Pentru Adin. Pe care nu l-am mai vazut de când am terminat facultatea. Și dacă Adin zice că mă citește cu bucurie, păi eu pentru Adin scriu. Și dacă lui Adin îi place ce scriu eu, pentru mine este o onoare de o mie de ori mai mare decât dacă bolmojește Nicolae Manolescu trei cuvinte de laudă. Mă interesează istoria mea particulară mai mult decât orice, pentru că eu sunt personajul principal al vieții mele. Nici măcar copilașii mei, nici măcar iepurii, sau prietenii mei nu pot fi eroii istoriei mele particulare. Eu sunt. De aia scriu eu.
Și totusi lui Adin nu i-am putut raspunde. Nu i-am putut scrie. Am tăcut, apoi m-am adunat, am sărit peste faptul că nu te cunosc și ți-am scris.
Cu prietenie și cu drag.
Poate că acea cameră și acea oră sunt orele tale de adâncă inspirație și nu trebuie să le lași să treacă. Pentru tine scrie. Iar noi ne vom bucura. Cu fiecare cuvânt citit.

Te pup cu o fărâmă de Secol de Aur spaniol, pentru tine

Mercedes nu mi-a răspuns niciodată. Citind acum mailul meu îl consider cel puțin neinspirat și banal. Nici eu nu mi-aș fi răspuns.
Și apoi mi-am văzut de goana mea, în timp ce ea murea cu discreție și în infinită suferință, sperând, sperând că frumusețea ei cumva o va salva. Frumusețea ei, sau un leac tibetan, sau un descântec amazonian, sau un zeu bun și îngăduitor și blând.

Nici de Adin nu mai știam nimic și zilele trecute mă apucă un soi de panică și, la București fiind, mă decid să mă opresc în Buzău, să îl sun, să ne vedem în sfârșit. Îmi pierd însă telefonul în București, ajung acasă, îi scriu mail, și îmi povestește cum a plecat Mercedes... Ultima oară îmi povestea despre un leac miraculos pe care îl caută el prin Asia.

O privesc acum, după ce Adin m-a anunțat că a plecat. O văd la liceu, o văd sirenă pe malul mării. O văd copilă, iubită, mamă, mamă, prietenă. O văd teribil de frumoasă și mă întreb cum e posibil... Cum a fost posibilă tăcerea și nepăsarea mea în fața poveștii ei, cum de nu l-am întrebat pe Adin, cum de nu m-am ținut de el să o facem să zâmbească, sau... în fine, nu știu. Am îngăduit să plece fără să îi mai spun câte o poveste, să îi citesc dintr-o carte, să îi duc copiii la plimbare în parc, sau să îi iau în Bucovina să le dau o cană de iaurt și să îi învăț diferența dintre molid și brad. Asta în timp ce părinții lor se petreceau cu durere.

Dintre toate fotografiile minunate o aleg pe cea în care cu surpriză am descoperit de unde avea Mercedes ochii aceia minunați și triști, sau doar misterioși.



Privesc la datele de pe fotografii, privesc spre cer și nu am nici o explicație. Nu înțeleg nimic și mă întorc la clipul pe care l-a filmat ea, mă uit la copiii ei și sunt fericită că a apucat să le miroase părul și să îi alăpteze și să-i legene. Să o legene și pe ea norul cu mame!

Nu o cunoscusem înainte, abia acum o văd și ESTE frumoasă. Plâng, iar copiii mă întreabă ce s-a întâmplat. Le spun povestea mamei frumoase și îmi dau seama că am învățat de la ea să nu mai trăiesc în viitor, să nu mă mai intereseze ce e mâine, să mă bucur de acum și de astăzi. Trebuie să învăț să stau, trebuie să îmi iau biletele de avion atunci când îmi trece prin cap să o fac, trebuie să merg la Buzău la Adin și să îl ascult povestind despre ea. Mercedes, cea cu ochii verzi precum lanurile de ierburi înalte din Irlanda. Nu mai vreau mobilă, articole, nu mai vreau să vreau. Învăț de la ea să scriu, să trăiesc, să împrăștii câtă frumusețe pot eu în jur.

Iar mâine voi suna la familia Vulpescu!

Și cum spuneam și pe facebook, sunt sigură că acolo de unde a plecat ea, în orașul acela, s-a născut în aceeași noapte o fetiță cu ochii verzi, care va vedea lumea cu ochii lui Mercedes...

M-am uitat astăzi pe cer și era tot albastru. Ce ciudat! Mă așteptam să fie verde, precum ochii ei. Pentru că știu că ploaia asta teribilă care a spălat toate păcatele orașului au fost lacrimile ei. Poate că mâine când va ieși soarele, cerul va fi verde, verde, verde!!!