Treceți la conținutul principal

Poveștile de spus Dianei (5)

Ce i-aș spune eu Dianei dacă ar fi în dimineața asta aici

Cu câteva luni în urmă am primit un mail și în el o scurtă povestire. Povestea cea lungă era a autoarei, mamă tânără care încă mai spera într-o însănătoșire miraculoasă. Pe care ar fi meritat-o, așa cum merită toate mamele. Îmi trimitea o poveste pe care o scrisese într-un salon unde aștepta să vină miracolul. Se hotărâse să scrie în toată perioada aceea de așteptare a miracolului, sperând că scriind nu va pleca.

În dimineața asta am primit un mail de la altcineva. Îmi spune mailul ăsta că ar fi bine ca plecarea să ne fie într-o noapte cu stele. Ascultă-mă, Adin (Diana, Adin este un fost coleg de școală și un actual prieten), nu trebuie să fie stele pe cer pentru că oricum ajungem alături de ele, și le vom vedea, indiferent dacă cei rămași pe pământ le vor vedea la rândul lor, sau nu.

Ea a plecat fără ca miracolul să se întâmple. A plecat chinuindu-se și luptând, mamă tânără cu trup devorat de boală. Durerile și lipsa de speranță și disperarea au înghițit toate poveștile ei, nu am mai primit nimic de la ea, iar acum ea nu mai e ca să mi le spună. Și îmi pare rău că nici eu nu i-am mai spus poveștile mele și a plecat fără să le audă. A plecat chinuindu-se, ultimele ei clipe de viață au fost crunte, sper să zâmbească acum, sper ca de pe norul cu mame să-și ajute puii trimițîndu-le vise despre poveștile ei nespuse.

I-aș spune toate acestea Dianei pentru că dimineața asta a mea e tăcută și doare, eu nu am văzut-o niciodată pe mama care scria povești pe un pat de spital, nu o cunosc, dar m-a obsedat imaginea ei într-un salon dintr-o clinică din Milano, citind blogul meu și scriind poveștile ei, am sperat că se va face bine, că se va inventa un sfânt care să o salveze și pe ea, că trupul ei confiscat de boală va lupta cu putere și va învinge. Mi-am dorit să rămână și să se bucure de viața ei. Sper acum că a plecat doar trupul și că sufletul ei e pe aici pe undeva și face lapte cu cereale pentru copiii ei.

Iar Diana m-ar consola spunându-mi că Dumnezeu avea mare nevoie de un înger și de aia a luat-o la el!!! De aceea trebuie iubită Diana. Și toți cei care pleacă. Și mai cu seamă cei care ne sunt în preajmă și atunci când ne sunt stelele departe, ne cheamă să bem o cafea dimineața.


Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...
Un comentariu
Citiți mai multe

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...
16 comentarii
Citiți mai multe