Despre cărți și Nobeluri

Mie nu îmi place Cărtărescu. Îmi era indiferent (chiar dacă m-am declarat de acord cu afirmația că Nostalgia este cel mai bun roman al României contemporane) până să îi citesc jurnalul, și până să mă adâncesc în Orbitor. Și cum am înțeles că pur și simplu eu ca cititor aparține pur și simplu unei lumi distincte, am început să îi ignor prezența, până când, în aeroporul din Valencia, într-un chioșc de presă puțin populat de cărți, Cărturescu era prezent, cum altfel, cu dubitațiile sale cu privire la iubitul femeilor. Mi-a crescut atunci brusc respectul față de țară și m-am mândrit cu autorul reprezentativ al țărișoarei, așa cum te mândrești cu un vecin cu care nu te-ai înțeles niciodată prea bine, dar care poartă un mesaj care - vrei nu vrei - până la urmă te reprezintă. Și înveți să te obișnuiești cu distanța dintre tine și el și să o consideri un fel de apropiere, o apropiere foarte perversă și tainică, dintre cititor și non-autorul lui. La urma urmei, orice astfel de relație e mai constantă decât o iubire năbădăioasă.

Acum Cărtărescu e aproape de Nobel. Stau printre cărțile suspendate de la Madrid, mă conversez cu Xavier și încercăm să ne explicăm dragostea de românia, o Românie cu ”r” mic, apropiată, comună, impresionantă. Vorbim cu Laura despre Poznan, despre Tomek, despre lectorii români, despre entuziasm...





Cărtărescu s-a așezat în cursa pentru Nobel înaintea altora, pe care îi consider de-a dreptul sacri: Antonio Lobo Antunes, Philip Roth, Amos Oz, Salman Rushdie, Milan Kundera, că mi se îngreunează pagina virtuală de grandoare numai când le spun numele. Că mi s-ar părea o desacralizare să aleg numai pe unul dintre ei, pentru a le dedica un laudatio. Dar cum cărările Nobelului sunt întortocheate, și cum niciodată nu știi ce se năzare Academiei suedeze că numaidecât ce te trezești cu trofeul pe masa Președintelui României, dau drumul la speranțe. Anul acesta Cărtărescu declara cu o modestie șmecheroasă care-i șade foarte bine despre multrâvnitul și visatul Nobel: „Abia aştept să-l ia odată Norman Manea, ca să mai am şi eu o şansă, peste 20 de ani".

Mă gândesc la destinul meu de lector, mie nu îmi place Cărtărescu, dar e român de-al meu; mie îmi place teribil de mult Amos Oz, și toți cei mai sus amintiții, îl aleg pe Amos Oz ca reprezentant pentru toți ceilalți, Amos îmi este un autor care îmi umple toate cotloanele sufletului, mă melancolizează, mă sublimează..., îmi doresc să câștige nesuferitul de Cărtărescu și îmi imaginez cum standul românesc de cărți de la toate târgurile s-ar umple de interes devastator, cum televiziunile ar da buzna acasă la autor, la el pe stradă, ar vâna studenții și vânzătoarea de unde și-ar cumpăra țigări dacă ar fuma, dar cum nu fumează, cum nu a fumat niciodată, iată, își cumpără numai..., ce știu eu, făină de porumb, în fine, dacă ar câștiga Mircea poate s-ar mai uita unii și alții pe hartă ca să localizeze România ceva mai precis decât în ficțiunea lui Bram Stocker, dacă ar câștiga Mircea, ar da năvală editorii nu numai la destuparea sticlelor de vin și la dezvelirea bucatelor, ci și la răsfoit, la intervievat, la wikipediat cuvinte ca: ”Bucuresti”, ”cenzura comunista”, ”intelectualul roman sub si dupa Ceaușescu”, ”poeta Ioana Nicolae”, sau alte nazdravanii ale stilisticii mediatice. Nobelul ne-ar deschide uși și porți și ne-ar întinde tuturor aripile, aș scrie poate și eu o intrare pe blog pe care să o intitulez cu răutate, dar cu încântarea celui care are reduta cucerită și își permite acum să o arunce în derizoriu, ”Cărtărescu, acest Paulo Coelho al României”, în care eventual aș putea îndulci pe ici pe colo aserțiunea spunând că România are oricum un cititor mai inteligent decât au alții, așadar succesul de piață nu e dat musai de concesiile făcute lipselo de exigență, ci..., în fine, cu siguranță aș fi fericită, aș vedea în Nobelul ăsta împlinirea visului tuturor celorlalți români care s-au apropiat de onorurile suedeze dar nu au avut șansa de a-l câștiga.

Îmi pare rău, Mircea că nu îmi place cum scrii. Îmi pare bine că ești printre cei aleși și sper să ai șanse să ne aduci Nobelul acasă.

Îmi pare rău Amos Putere (asta înseamnă ”oz”) că dincolo de interesul meu exclusiv estetic, intelectual, am o țară de apărat, un stindard de înfipt, o redută de cucerit, și, recunoaște și tu! România are mai mare nevoie de Nobel decât aveți voi, mai cu seamă după ce Herta a explicat că nu prea are multe de-a face cu România care își adjudecase Nobelul ei.

http://www.almamagazine.com/entradas-mircea_cartarescu-el_enfant_terrible_de_la_literatura_rumana

http://www.romlit.ro/nobelabilitatea_literaturii_romne