Spania lui Leonard Cohen. Cohen al meu

Sunt în Spania cu toate visele mele și cu toate dorurile mele. Locuiesc împreună cu tot acest bagaj care are prostul obicei de a-și modifica dimensiunile, de a crește până la nori pentru ca mai apoi să devină aproape de negăsit prin casă.
Îmi place casa mea din Spania, și o să îmi placă și mai mult apartamentul de jos, care are și ”patio”, o mică grădiniță interioară care dacă s-ar respecta cu adevărat ar trebui să aibă și fântână. Acest patio nu are fântână, va avea însă un vas de lut uriaș în care am pus măsline la murat, câteva plante pe care o să le iau de la reduceri când o să vină prima ploaie mai consistentă, o să aibă cărări știute numai de Iepure și un canar care să îi țină tovărășie. Astăzi am alergat toată ziua între culorile în care îmi imaginam că vom vopsi salonul de jos (pentru că am primit acordul proprietarului să facem ce vrem cu pereții), între culorile deloc triste ale toamnei granadine, alergam să îi cumpăr Sânzienei cărbunii pentru desen, la primărie să mă fac cetățean cu acte în regulă, să mă mai pierd printer străduțe necunoscute, să mai miros niște cărți...
Nimic din ce se întâmpla în mintea și inima mea nu anunța emoțiile pe care aveam să le trăiesc spre seară.
Acum, pentru a stabili de la bun început adevărul, mă înconjoară emoțiile de când am sosit aici. Ar trebui să las totul baltă și să le scriu pe fiecare... Emoția pe care am trăit-o ieri, de pildă, când ETA a anunțat că nu mai luptă cu arme și cu violență...
Și încep cu ultimele, cu o amiază caldă încă și blândă, cu 31 de grade la amiază, cu dimineți reci și indecise, cu o beatitudine inexplicabilă și cu o pizza mâncată la un restaurant pe care îl observasem cu multă vreme în urmă. Observasem restaurantul ăsta de la geamul aulei în care am cursul în Facultatea de Traduceri, o clădire impresionantă, ca un muzeu, ca un palat, cu o grădină liniștită și plină de șoapte, în care îți vine doar să citești, și în care gălăgioșii ăștia de spanioli își țin gura și vorbesc în șoaptă, nu râd și se bucură de minutele libere răsfoind cărți sau foi, sau IPhone, și cum spuneam, văzusem restaurantul ăsta de la geam și îmi tot imaginam ce încântată ar fi Sânziana să mâncăm într-o zi acolo, și astăzi am celebrat încetățenirea noastră granadină la o pizza și două mere rotate.
Abia când am ajuns acasă am înțeles cât de generoasă poate fi viața uneori. Pentru că această zi perfectă păstra încă marea surpriză. Am deschis televizorul și l-am văzut pe Leonard Cohen primind premiul Principelui de Asturias pentru litere, mai era acolo și Ricardo Muti, dirijorul pe care îl știu din scurtul video de pe youtube în care în timpul unui spectacol impresionant cu Nabunco la Roma, a făcut un bis în care a dirijat de fapt publicul care cânta din tot sufletul pentru o Italie onorabilă.
Cohen a început să povestească lucruri incredibile, vorbea de parcă ar fi băut un ceai cu rom la capătul unui vagon care traversează iarna Siberia,... a povestit că era fascinat de poezie și că citea în primul rând poeții englezi și că încerca să scrie ca ei și apoi, într-o bună zi l-a citit pe Lorca și Lorca i-a dat o voce proprie, lui Lorca da, i-a putut promite că va ajunge să scrie propria lui poezie, poezia lui Cohen și nu poezia care vibra în el din lecturile celorlalți. L-a învățat Lorca să fie poet și a spus-o simplu și m-am cutremurat, pentru că dintre toți poeții lumii pe mine Lorca m-a învățat să iubesc poezia, mi-am dorit întotdeauna un iubit care să mă sune și să îmi recite din Lorca la telefon, îmi imaginam că am o vechitură de telefon, din cele cu pâlnie la receptor, din care să curgă minunile lirice și un iubit cu o voce minunată să depene versurile lui Lorca. Pe dealul din spatele casei noastre, la periferia Granadei, Lorca a fost ucis, nimeni nu știe exact unde, undeva în spatele nostru murea tânăr și frumos Lorca, la capătul bulevardului principal al Granadei se deschide un parc imens, parcul Lorca, unde vara când căldurile sunt insuportabile oamenii petrec nopți întregi forfotind la binecuvântata umbră a nopții care face viața suportabilă... Iar Cohen vorbește despre Lorca așa, cu o emoție stăpânită, de om care a trecut prin multele pagini ale multelor cărți și s-a decis că Lorca îl impresionează cel mai mlt. Oare dece știu sigur că dacă ar fi primit un premiu la Moscova, Cohen nu ar fi spus că poetul care i-a dat lui viață ca poet a fost Esenin? Îl cred pe Cohen! Întotdeauna l-am crezut!
A mai povestit că are de patruzeci de ani o chitară făcută în Spania, că de fiecare dată când o scoate din cutie simte că e vie și că prin fibra ei pulsează pământul Spaniei și o face să crească, să trăiască, simte cum cresc în ea măslinii și palmierii Spaniei, simte în ea energia acestui pământ. A mai povestit cum primele acorduri le-a învățat de la un chitarist flamenco, pe care îl întâlnise la începutul anilor 60 într-un parc din Montreal, spaniolul a venit a doua zi la el acasă și l-a învățat cum să apese corzile, l-a învățat într-o limbă suspendată undeva între spaniolă și engleză, niciunul nu vorbea limba celuilalt, era numai chitara între ei, Cohen nu putea repeta sunetele pe care le scotea chitaristul din chitara lui, a doua zi deja se simțea o evoluție încurajatoare, a treia zi abilitățile lui Cohen deveneau de-a dreptul promițătoare, iar a patra zi spaniolul nu a mai venit. Cohen l-a căutat și a aflat că se sinucisese cu o seară înainte. Nu a spus-o, dar eu am știut că nu îi știa numele, că nu apucase spaniolul să îi povestească nimic despre Spania lui, despre colinele unde a cântat prima dată. Nu a apucat să îi transmită muzica pe care o purta în el. I-a transmis numai un acord...
Și Cohen povestea în fața familiei regale spaniole cum un spaniol pierdut în Montreal își pusese capăt zilelor după ce îl învățase să cânte pe cele șase corzi ale chitării flamenco. Și că toată viața lui, Cohen a combinat acele acorduri în toate cântecele lui...
Spaniei i-a mulțumit Cohen, Spaniei întregi, pentru toată inspirația și pentru tot ce e frumos în poezia lui, spunea Cohen cu vocea aceea irezistibilă, l-aș asculta într-una, îmi amintesc de seara aceea de acum două toamne, când Cohen era la un concert în Valencia și se prăbușea pe scenă, îmi amintesc toate lunile lungi ale vieții mele în care muzica lui nu știu dacă mă îmbolnăvea sau mă salva, sau amândouă deodată, îmi amintesc de cele două cărțulii negre care mă însoțesc peste tot pe unde merg, Cohen pe care nu l-am înțeles întotdeauna, dar întotdeauna l-am iubit necondiționat și l-am crezut pe cuvântul lui de poet mare, de cântăreț mare, de mare om, un om mare care face pământului o umbră mai mare decât cea a pământului asupra lunii, o umbră mare în care încăpem cu toții ca sub o plapumă protectoare, ne învelim cu cuvintele și cu muzica lui, ne face rău să îl ascultăm, suferim când îl ascultăm și nu păutem trăi fără el, asta era Spania lui Cohen. Mărturisea aproape cu ingenuitate cum a terminat toate alunele și ciocolățile din minibarul hotelului pentru că se gândea despre ce să vorbească la decernarea premiului. Mă bucură umbra pe care o aruncă asupra mea și asupra tuturor celor sunt suficient de norocoși ca să îl iubească disperat.

Am două bucăți de săpun

Am două bucăţi de săpun,
mirosind a migdale,
una pentru mine şi una pentru tine.
Pregăteşte baia,
ne vom spăla unul pe altul.

Nu am bani,
l-am omorât pe farmacist.

Şi uite un vas cu ulei
chiar ca în Biblie,
întinde-te-n braţele mele,
îţi voi face pielea strălucitoare.

Nu am bani.
L-am omorât pe parfumier.

Priveşte prin fereastră
la prăvălii şi la oameni.
Spune-mi ce mai doreşti
Şi-am să-ţi aduc imediat.

Nu am bani.
Nu am bani.

(trad Mircea Cărtărescu)

http://www.publico.es/culturas/402820/el-joven-flamenco-que-ilumino-las-canciones-de-leonard-cohen