Dragii mei,
Știu! Știu tot ce vreți să îmi spuneți, că ar fi trebuit să scriu până acum, că nu se poate păstra un blog cu perioade atât de lungi de tăcere, că trebuie să vă spun ce fac și cum m-a primit Spania, dacă m-a primit, sau, dimpotrivă a făcut intoleranță la mine și m-a respins ca pe un corp străin. Din prima spun că Spania nu are anticopri pentru mine (aşa cum aveam eu pentru ea cu ceva timp în urmă)
Dar voi nu știți! Nu știți cât de imposibil și irațional de imposibil mi-a fost să scriu. Nici acum nu îmi curg cuvintele ca alte dăți. Mă încăpățânez eu, pentru că îmi doresc să vă povestesc Granada asta, pentru că vreau să termin povestea Dianei, să scriu a doua parte a Jurnalului meu de căpșunar intelectual, acum că a apărut deja unul la editura Polirom cu exact titlul ăsta, și atunci înghesui cuvintele unele în altele și ele ies cu duiumul, dau buzna înghesuite, nu au loc și de aceea nu se rânduiesc așa cum se cuvine.
Voi nu știți cum e să te doară o abstracție. Aproape că mă gândesc acum zâmbind la nebunii de Roboţei (eu sunt fan MO), cum spuneau ei ”abstract”. Pe mine m-a durut mult și abstract plecarea lui Mercedes și am trimis după ea cuvintele mele, cuvintele pe care nu i le spusesem înainte de ridicarea ei, poate că nici nu le aștepta, poate că nici acum nu le așteaptă, dar eu în tot acest timp i le-am tot trimis, tot întrebându-me cum și pentru ce am intrat eu în viața ei, în frumusețea ei. Am crezut un timp, poate pentru că mi-a sugerat o prietenă, că ar fi trebuit eu să sciu povestea ei. Încă mai cred că poate tocmai eu, care am fost tot timpul în afara vieții ei aș putea acum să îi fac eternitatea suportabilă.
Scriu mai ales pentru ea, pentru frumuseţea ei cu care rămân în suflet, aşa cum au rămas troienii după ce au pierdut războiul cu aheii şi au rămas să contemple amintirea frumuseţii pure, Elena.
Scriu pentur voi toţi cei care, nefiind aici, nu puteţi auzi sau mirosi grădinile Granadei, nu îi puteţi sorbi prea plinul rodiilor, nu puteţi împărţi cu mine ceaiurile de-a dreptul păcătoase de preabune.
Mai scriu pentru studenţii mei, pe care i-am lăsat la Suceava şi simt uneori că atâtea lucruri esenţiale ar fi trebuit să le mai spun şi nu am apucat. Şi atunci scriu...
În fine.
Scriu pentru zăpezile de acasă şi pentru răsăriturile de pe Toacă.
Pentru că acum sunt în Granada.
GRANADA
Granada mie îmi curge prin vene de prima dată când am văzut-o. Era acum vreo 3 ani. Pe mine orașul acesta m-a topit, m-a îngenuncheat, m-a confiscat, m-a enervat... Pe Granada o iert în fiecare dimineață când mă trezește cu frivolitățile ei, mă trezește cu zgomotele ei, Granada nu are stare, se foiește toată noaptea și ziua zace leneșă și pândește pe sub șuvițele care îi atârnă pe frunte, te pândește să vadă cât ești de ostenit, cum te-a epuizat. Granada mă contrariază, aș mângâia-o, aș iubi-o, aș dezmierda-o, și totuși mi-e frică de ea, e imprevizibilă, mi-e frică să nu dispară atunci când o ating. Deși încep să o cunosc bine, deși încep să îi cunosc metehnele și sulemenelele, mă surprinde într-una cu un fel de tristeți sau melancolii, sau secrete, care îi curg uneori ca lacrimi grele pe obrazuri, Granada cu măștile ei, ascunsă și mincinoasă, fermecătoare, nedezvăluită, înfășurată în mătăsuri sau în voaluri, cântând atunci când tace, tăcând atunci când susură povești și minuni de tot soiul.
Pe Granada o iert în fiecare zi după ploaie când mă trezește cu mirosurile ei, cu niște izmeneli și ademeneli pe care eu nu i le cunosc.
Niciodată nu mi-am imaginat că poți cunoaște un oraș prin zgomotele și mirosurile lui. Granada m-a învățat, cum spuneam într-o altă postare, că un loc, dincolo de ce te aştepţi tu să îţi dea, îţi strecoară în buzunare tot felul de scorneli şi bileţele secrete, pe care - dacă nu le arunci pe jos considerându-le nefolositoare - atunci când le citeşti vezi dragoste, multă dragoste şi încetul cu încetul îi devii sclav.
Granada nu e numai Alhambra pe care am tot evocat-o şi o tot admir ascunsă şi nu îmi găsesc curajul de a merge aproape de ea, de a-i păşi din nou grădinile..., vreau mult să intru la primăvară, să o văd explodând... până atunci mi-o tot amân în fiecare zi.
GranHada
În spaniolă "hada" înseamnă "zână", Granada ar fi o zână mare şi leneşă. Am văzut jocul acesta lingvistic pe un afiş şi m-a încântat, nu numai aspectul ludic genial, ci mai cu seamă dragul pe care autorul l-o fi avut pentru oraşul acesta. GranHada e un festival de magie, nici nu se putea altfel!
Cum să nu fie magică Granada, când într-o sâmbătă dimineaţă, în faţa casei noastre, pe strada pavată cu piatră cubică, stradă îngustă şi urcătoare, din moment ce leagă centrul oraşului cu colina Cartuja, trecea agale şi mândru, un bărbat călare. Şi nu m-a încântat nici ţinuta lui aproape tupeistă şi nici aerul de latifundiar care îşi inspectează infinite pământuri; nu era nici măcar poetica muzică a trapului reverberată de înălţimea clădirilor din jur; şi nici albul imaculat al cămăşii, sau negrul vestei, sau ţintele unei şei absolut spectaculare. Nu. Nu asta m-a impresionat cel mai mult, ci toate acestea şi mai cu seamă faptul că a urcat şi a coborât strada de câteva ori, timp de jumătate de oră tot aşteptam să văd calul pe care îl auzeam încontinuu. Urca pe o parte şi cobora pe cealaltă, înconjura grupul nostru de case, îl simţeam aproape obsedant ca un sughiţ care nu mai trece. Iar el trecea. De fiecare dată când apărea de după colţ, (ca şi sughiţul de care îţi doreşti să scapi, dar el invariabil apare din nou), mă gândeam că îl voi vedea în fiecare sâmbătă, că e programul lui obişnuit, că îi voi face fotografii şi apoi, într-o bună zi voi îndrăzni să îl întreb care e povestea lui, de fapt. Dar Granada aşa e: te surprinde într-una, iar eu pe călăreţ nu l-am mai revăzut niciodată.
Într-o duminică, în timp ce ieşeam din casă cu obişnuitele pungi de gunoi, care mai de care mai reciclate, când ne scormoneam de chei, de telefoane, de poşete, de aparatul foto, de arsenalul obligatoriu ieşitului din casă, Sânziana mă prinde de umeri, cu nişte ochi mult mai mari decât de obicei, mă roagă să îi închid pe ai mei, mă întoarce încet şi îmi spune uluită: "acum descide ochii". Iar eu îi deschid şi pe felia îngustă de cer curat care se vedea la capătul străzii noastre, printre ramurile pomilor de la marginea trotuarelor, se vedeau - foarte aproape de noi trei baloane uriaşe, acopereau cerul şi străluceau deasupra străzii, atât de neverosimile încât am început să râdem ca nişte mocofance, că mi se părea că trăiesc într-un muzeu suprarealist, am lăsat gunoiul, am înşfăcat aparatul foto şi am "imortalizat" nişte nefericite imagini ale unuei minuni.
Cum să nu o iubeşti? Imposibil. Trebuie iubită straşnic, pe îndelete...
Știu! Știu tot ce vreți să îmi spuneți, că ar fi trebuit să scriu până acum, că nu se poate păstra un blog cu perioade atât de lungi de tăcere, că trebuie să vă spun ce fac și cum m-a primit Spania, dacă m-a primit, sau, dimpotrivă a făcut intoleranță la mine și m-a respins ca pe un corp străin. Din prima spun că Spania nu are anticopri pentru mine (aşa cum aveam eu pentru ea cu ceva timp în urmă)
Dar voi nu știți! Nu știți cât de imposibil și irațional de imposibil mi-a fost să scriu. Nici acum nu îmi curg cuvintele ca alte dăți. Mă încăpățânez eu, pentru că îmi doresc să vă povestesc Granada asta, pentru că vreau să termin povestea Dianei, să scriu a doua parte a Jurnalului meu de căpșunar intelectual, acum că a apărut deja unul la editura Polirom cu exact titlul ăsta, și atunci înghesui cuvintele unele în altele și ele ies cu duiumul, dau buzna înghesuite, nu au loc și de aceea nu se rânduiesc așa cum se cuvine.
Voi nu știți cum e să te doară o abstracție. Aproape că mă gândesc acum zâmbind la nebunii de Roboţei (eu sunt fan MO), cum spuneau ei ”abstract”. Pe mine m-a durut mult și abstract plecarea lui Mercedes și am trimis după ea cuvintele mele, cuvintele pe care nu i le spusesem înainte de ridicarea ei, poate că nici nu le aștepta, poate că nici acum nu le așteaptă, dar eu în tot acest timp i le-am tot trimis, tot întrebându-me cum și pentru ce am intrat eu în viața ei, în frumusețea ei. Am crezut un timp, poate pentru că mi-a sugerat o prietenă, că ar fi trebuit eu să sciu povestea ei. Încă mai cred că poate tocmai eu, care am fost tot timpul în afara vieții ei aș putea acum să îi fac eternitatea suportabilă.
Scriu mai ales pentru ea, pentru frumuseţea ei cu care rămân în suflet, aşa cum au rămas troienii după ce au pierdut războiul cu aheii şi au rămas să contemple amintirea frumuseţii pure, Elena.
Scriu pentur voi toţi cei care, nefiind aici, nu puteţi auzi sau mirosi grădinile Granadei, nu îi puteţi sorbi prea plinul rodiilor, nu puteţi împărţi cu mine ceaiurile de-a dreptul păcătoase de preabune.
Mai scriu pentru studenţii mei, pe care i-am lăsat la Suceava şi simt uneori că atâtea lucruri esenţiale ar fi trebuit să le mai spun şi nu am apucat. Şi atunci scriu...
În fine.
Scriu pentru zăpezile de acasă şi pentru răsăriturile de pe Toacă.
Pentru că acum sunt în Granada.
GRANADA
Granada mie îmi curge prin vene de prima dată când am văzut-o. Era acum vreo 3 ani. Pe mine orașul acesta m-a topit, m-a îngenuncheat, m-a confiscat, m-a enervat... Pe Granada o iert în fiecare dimineață când mă trezește cu frivolitățile ei, mă trezește cu zgomotele ei, Granada nu are stare, se foiește toată noaptea și ziua zace leneșă și pândește pe sub șuvițele care îi atârnă pe frunte, te pândește să vadă cât ești de ostenit, cum te-a epuizat. Granada mă contrariază, aș mângâia-o, aș iubi-o, aș dezmierda-o, și totuși mi-e frică de ea, e imprevizibilă, mi-e frică să nu dispară atunci când o ating. Deși încep să o cunosc bine, deși încep să îi cunosc metehnele și sulemenelele, mă surprinde într-una cu un fel de tristeți sau melancolii, sau secrete, care îi curg uneori ca lacrimi grele pe obrazuri, Granada cu măștile ei, ascunsă și mincinoasă, fermecătoare, nedezvăluită, înfășurată în mătăsuri sau în voaluri, cântând atunci când tace, tăcând atunci când susură povești și minuni de tot soiul.
Pe Granada o iert în fiecare zi după ploaie când mă trezește cu mirosurile ei, cu niște izmeneli și ademeneli pe care eu nu i le cunosc.
Niciodată nu mi-am imaginat că poți cunoaște un oraș prin zgomotele și mirosurile lui. Granada m-a învățat, cum spuneam într-o altă postare, că un loc, dincolo de ce te aştepţi tu să îţi dea, îţi strecoară în buzunare tot felul de scorneli şi bileţele secrete, pe care - dacă nu le arunci pe jos considerându-le nefolositoare - atunci când le citeşti vezi dragoste, multă dragoste şi încetul cu încetul îi devii sclav.
Granada nu e numai Alhambra pe care am tot evocat-o şi o tot admir ascunsă şi nu îmi găsesc curajul de a merge aproape de ea, de a-i păşi din nou grădinile..., vreau mult să intru la primăvară, să o văd explodând... până atunci mi-o tot amân în fiecare zi.
GranHada
În spaniolă "hada" înseamnă "zână", Granada ar fi o zână mare şi leneşă. Am văzut jocul acesta lingvistic pe un afiş şi m-a încântat, nu numai aspectul ludic genial, ci mai cu seamă dragul pe care autorul l-o fi avut pentru oraşul acesta. GranHada e un festival de magie, nici nu se putea altfel!
Cum să nu fie magică Granada, când într-o sâmbătă dimineaţă, în faţa casei noastre, pe strada pavată cu piatră cubică, stradă îngustă şi urcătoare, din moment ce leagă centrul oraşului cu colina Cartuja, trecea agale şi mândru, un bărbat călare. Şi nu m-a încântat nici ţinuta lui aproape tupeistă şi nici aerul de latifundiar care îşi inspectează infinite pământuri; nu era nici măcar poetica muzică a trapului reverberată de înălţimea clădirilor din jur; şi nici albul imaculat al cămăşii, sau negrul vestei, sau ţintele unei şei absolut spectaculare. Nu. Nu asta m-a impresionat cel mai mult, ci toate acestea şi mai cu seamă faptul că a urcat şi a coborât strada de câteva ori, timp de jumătate de oră tot aşteptam să văd calul pe care îl auzeam încontinuu. Urca pe o parte şi cobora pe cealaltă, înconjura grupul nostru de case, îl simţeam aproape obsedant ca un sughiţ care nu mai trece. Iar el trecea. De fiecare dată când apărea de după colţ, (ca şi sughiţul de care îţi doreşti să scapi, dar el invariabil apare din nou), mă gândeam că îl voi vedea în fiecare sâmbătă, că e programul lui obişnuit, că îi voi face fotografii şi apoi, într-o bună zi voi îndrăzni să îl întreb care e povestea lui, de fapt. Dar Granada aşa e: te surprinde într-una, iar eu pe călăreţ nu l-am mai revăzut niciodată.
Într-o duminică, în timp ce ieşeam din casă cu obişnuitele pungi de gunoi, care mai de care mai reciclate, când ne scormoneam de chei, de telefoane, de poşete, de aparatul foto, de arsenalul obligatoriu ieşitului din casă, Sânziana mă prinde de umeri, cu nişte ochi mult mai mari decât de obicei, mă roagă să îi închid pe ai mei, mă întoarce încet şi îmi spune uluită: "acum descide ochii". Iar eu îi deschid şi pe felia îngustă de cer curat care se vedea la capătul străzii noastre, printre ramurile pomilor de la marginea trotuarelor, se vedeau - foarte aproape de noi trei baloane uriaşe, acopereau cerul şi străluceau deasupra străzii, atât de neverosimile încât am început să râdem ca nişte mocofance, că mi se părea că trăiesc într-un muzeu suprarealist, am lăsat gunoiul, am înşfăcat aparatul foto şi am "imortalizat" nişte nefericite imagini ale unuei minuni.
Cum să nu o iubeşti? Imposibil. Trebuie iubită straşnic, pe îndelete...
Comentarii
Trimiteți un comentariu