Treceți la conținutul principal

Ce nu a spus Cohen. Despre Cohen și Lorca. Despre Granada

Nu am putut dormi noaptea trecută. Nu pot în general dormi de când am ajuns aici. Stau cu gura căscată, cu ochii căscați cu urechile căscate ca să prind tot

Sau poate că așteptam ploaia asta care cade acum, semn că s-a terminat vara, s-au terminat zilele moi și calme și începe iarna granadină, cu multă ploaie și cu un frig care coboară de pe culmile munților înspre râul Darro și înspre Alhambra.
Cum aș putea dormi? Cum ar putea dormi pământul veștejit și uscat de vânturi, crăpat de secetă atunci când încep ploile și când încep să forfăie în el toate semințele care vor să iasă verzi și să cucerească lumea, să cunoască soarele? Cum aș putea dormi când pe dealul din fața casei noastre este Sacromonte, cartierul țigănesc de unde curg șiroaie de cântec de chitară și de pași de dans? Cum aș putea dormi aici, în coasta Albaicin-ului, cartierul alb și mut, alambicat și complicat, care privește Alhambra din fața lui ca pe o soră nobilă și prețioasă, dar între Alhambra și Albaicin este o relație de frăție nescrisă, își vorbesc peste valea Râului Darrio, se înțeleg din priviri: Albaicin-ul privește prin ferestrele mici cu obloanele trase, la care arareori înflorește o mușcată dincolo de gratii, Alhambra prin arcurile ei somptuoase, printre genele ei lungite și subțiate de coloane care picură din cer? Cum aș putea să dorm fără să mă bucur de mirosurile care se strecoară printre străziși case și balcoane, vin valuri de churros urmate de valuri de iasomie și alte flori care nu au traducere în limba noastră.
În Granada nu ești niciodată singur, pentru că ești cu ea, misterioasă și leneșă, irezistibilă... Granada nu mă lasă să dorm. Mă cheamă să îi cunosc mirosurile și zgomotele și secretele și poveștile. Și cântecele și dansurile. Nimic nu se compară cu vitalitatea fantastică a acestui oraș visat și construit de arabi, Granada visată și cucerită de spanioli, plânsă și de unii și de ceilalți...
Uneori noaptea îi simt bucuria lui Colon când Isabela ăi face cadou corăbiile. Simt lacrimile grele ale lui Boabdil, ultimul rege arab care a trăit în minunile Alhambrei, Regele Copil cum îi spuneau supușii apropiați, a fugit după ce a căzut Granada și la vreo 30 de km de Alhambra, în munți, pe culmile Alpujarrei a pierdut-o pe preaiubita sa soție, preafrumoasa Morayma, care este îngopată într-un loc încă neștiut, iar el, topit de durere, lăsând în urmă frumusețile Granadei, visele maurilor, regatul său înfloritor, și multe lacrimi, se desparte de măslinii Spaniei și viața paradisiacă a grădinilor Alhambrei pentur a se pierde prin munți și deșertul Afircii de Nord. Împreună cu el înterg haremul, nobili, poeți, filozofi... Uneori simt sentimentul deșertăciuii, a sfâșietoarei dureri de a părăsi frumusețea pură, alteroi simt sfâșierea și durerea. Alteori simt doar copleșitoarea surpriză a creștinilor la vederea minunilor lumii arabe, a dansului formelor și sugestiilor, discreția infinită a fastului, bunul simț incredibil al proporțiilor și al grandorii. Suspiro del Moro este o marcă a Granadei, care poate fi un bar, un cockteil de fructe pentru ceai, o fabrică de cărămizi sau de ceramică, o improvizație la lăută...
În alte nopți studenții de vis a vis cântă la trompetă și la flaut, iar eu, spectator privilegiat al acestui concert improvizat, îi aplaud de la balcon. Alte dăți ascult pasiunea cu care unul se desparte de noapte cântând strașnic un fel de doină dureroasă țigano-flamencă.
Nu pot să dorm pentru că nu vreau să pierd nimic.
Ieri a fost și mai complicat... În timpul nopții mi-am dat seama că mi se leagă în minte, aproape fără să vreau, informații pe care le aveam de multă vreme și numai auzindu-l pe Cohen acum vorbind mi se luminează totul. Sigur că da, așa este:

Una dintre cele mia celebre compoziții ale lui Cohen este Take this Waltz:
http://www.youtube.com/watch?v=PV97_RUbuso
Sigur că da, știam toată povestea: Leonard a dorit să filmeze în Granada și desigur în Alhambra acest video-omagiu adus lui Lorca. Numai că în Alhambra nu a primit autorizație să filmeze și s-a mulțumit cu Granada, cu Alhambra așa cum se vede ea din Miradorul lui san Nicolas, sau San Miguel.

Versurile sunt o adaptare după poemul lui Lorca, Pequeño valso viénez


Federico García Lorca: Pequeño Vals Vienés

En Viena hay diez muchachas,
un hombro donde solloza la muerte
y un bosque de palomas disecadas.
Hay un fragmento de la mañana
en el museo de la escarcha.
Hay un salón con mil ventanas.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals con la boca cerrada.

Este vals, este vals, este vals, este vals,
de sí, de muerte y de coñac
que moja su cola en el mar.

Te quiero, te quiero, te quiero,
con la butaca y el libro muerto,
por el melancólico pasillo,
en el oscuro desván del lirio,
en nuestra cama de la luna
y en la danza que sueña la tortuga.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals de quebrada cintura.

En Viena hay cuatro espejos
donde juegan tu boca y los ecos.
Hay una muerte para piano
que pinta de azul a los muchachos.
Hay mendigos por los tejados,
hay frescas guirnaldas de llanto.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals que se muere en mis brazos.

Porque te quiero, te quiero, amor mío,
en el desván donde juegan los niños,
soñando viejas luces de Hungría
por los rumores de la tarde tibia,
viendo ovejas y lirios de nieve
por el silencio oscuro de tu frente.

¡Ay, ay, ay, ay!
Toma este vals, este vals del "Te quiero siempre".

En Viena bailaré contigo
con un disfraz que tenga
cabeza de río.
¡Mira qué orillas tengo de jacintos!
Dejaré mi boca entre tus piernas,
mi alma en fotografías y azucenas,
y en las ondas oscuras de tu andar
quiero, amor mío, amor mío, dejar,
violín y sepulcro, las cintas del vals.


Bărbatul acesta care combină toată genetica umană, care cântă la o chitară cumpărată cum 40 de ani, de la Madrid, de la magazinul fraților Conde, constructori de chitări de câteva generații, chitară flamenco ușoară și ageră, de care Cohen nu s-a despărțit niciodată...
Pe fiica lui Cohen o cheamă Lorca.
Pe fiul lui îl cheamă Adam și cântă acest cântec în limba spaniolă:

http://www.youtube.com/watch?v=oAd_POWWGXE

Îmi amintesc de Enrique Morente, ”granainul” născut în Albaicin pentru a cânta flamenco, Enrique care acum doarme în fața Alhambrei în cimitirul către care urcă Paseo de los Tristes; Enrique care a și cântat cu Cohen și care a dat versiunea flamenco a piesei:

http://www.youtube.com/watch?v=ieIMJSK7Jpg&feature=related

Mă doare durerea lui Lorca de a fi plecat tânăr și frumos din Granada, o plecare care mă doare la fel de mult precum fuga regelui maur, plecarea grabnică a unui poet care a luat cu el atâtea versuri pe care poate că Leonard Cohen le-a recuperat din tăcere...

Lorca http://www.youtube.com/watch?v=zA0r57fOXiQ&feature=related

yo te quiero verde flamenco http://www.youtube.com/watch?v=UG5IDgS_1Kg&feature=related

Comentarii

  1. Oana draga,
    M-am intors de curand dintr-o calatorie in care m-am lasat si eu, deliberat, vrajita de Granada, in care n-am reusit da vad, sa aud, sa simt, sa inteleg tot, ci doar sa imi trezesc o acuta acum (sper cronica) dorinta de a reveni, si, ca sa-mi potolesc dorul, am inceput sa caut...si am gasit cuvintele, emotiile, muzica ta in care ma alin de ceva vreme. De aceea mi-am permis sa ma adresez tie cu "Oana draga", desi nu te cunosc.
    Iti multumesc pentru ceea ce impartasesti.
    Iuliana

    RăspundețiȘtergere
  2. Pacat ca nu mi-ai spus ca esti acolo... Te-as fi convins sa mergi, sa vezi, sa fii... Poate ca atunci cand vei reveni ne vom putea vedea si atunci o sa iti spun alte secrete.
    Merci pentru semnul trimis. In afara unui alint al orgoliului meu, m-ai facut sa ma simt vinovata pentru abandonul acestei pagini. Nu esti singura: mai am doi prieteni care cred ca ar trebui sa il continui. Asa incat nu imi voi lasa cei trei lectori de izbeliste, si ma apuc din nou de scris.
    Te imbratisez granadineste si bucovineste!
    Oana

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…