Treceți la conținutul principal

LIBER, sau cartile care zboara



Sunt la Madrid. Madridul, orașul cu poezii lipite în metrou..., așa mi-l voi aminti: prea mare și cu poezii lipite în metrou. De pildă, Varșovia mi-a rămas în minte ca orașul în care cântă băncile muzica tristă a lui Chopin, bănci de marmură neagră, iar Dublin mi s-a lipit de inimă cu rigoarea unui ceasornicar din secolul trecut, ca fiind un oraș zărghit, imprevizibil, fierbinte dincolo de zidurile reci cu care te primește și te înconjoară.

Am plecat din Granada pentru târgul de carte la care România era invitată de onoare. Și pentru că nu-mi puteam lăsa țara de izbeliște am traversat jumătate de peninsulă și am dat buzna aproape neinvitată la evenimentul pus la cale de ICR.

Am venit ca să fiu aspră și să mă conving de faptul că orice idee bună sfârșește prin a se morfoli sau fâsâi în lungul drum al visului către faptă. Eram convinsă că voi avea parte de încă o șmechereală politicioasă și simandicoasă. Așa, dintr-un dor de Horia (Horia și nu Horia-Roman), parcă nu credeam că o să fie mare brânză. Mă gân deam că sigur undeva, în buna tradiție a țărișoarei noastre, undeva, cineva strică bunătate de perfecțiune. Că apare un isteț cu mai multe contacte importante în mobil decât idei în cap și condamnă la neputință tot ceea ce ar fi putut fi mare și consistent.
Am ajuns la Madrid, orașul în care în metrou sunt lipite poezii (așa cum se vede în prima imagine), mi-am luat toată inima în dinți și GPS-ul (așa îi spun eu Sânzicii, care a învățat deja toate liniile metroului madrilen) și am purces la descoperit cotloanele acestui mare oraș. după mine, Madridul e ca un taur, așa o fi fost și cetatea Didonei îmi imaginez, elegant și grandios, bine înfipt în pământ. Barcelona e ca o balerină, iar Granada, nu mai e nevoie să spun, ca o cadână - dacă o privești din spate - și ca o dansatoare de flamenco - dacă o privești din față. Cred că Madridul noaptea sforăie, așa cum e el puternic..., Granada însă (și eu o cunosc bine), visează și tersare somnoroasă la fiecare foșnet.
În fine, dau acum năvală dincolo de ceasul nopții, să scriu rapid, mă iau cu vorba și menționez prea târziu faptul că pe mine standul României m-a topit de încântare. Nu mai menționez discursurile ministeriale, nici surpriza mea că ministrul nostru cultural nu lăsa răgaz bietei traducătoare să zică și ea două vorbe, de se amestecau sunetele graiului nostru cu cel spaniolesc, de se îngemănau ceva ce nu s-a mai pomenit. Nici faptul că am așteptat vorbele lui Patapievici, președinte al cărui nume spaniolii au refuzat să încerce să îl pronunțe; așteptam un discurs plin de încărcătură și dinamică filozofică, de substanță..., nimic din toate acestea, deși am tras la un moment dat cu urechea la o șuetă discretă și de bun simț, în care președintele mulțumea în șoaptă echipei de la Madrid pentru minunea întâmplării din seara trecută. Mi-a plăcut mult imaginea de clan pe care au propus-o celorlalți, mi-au plăcut materialele pe care le-au pregătit, atmosfera boemă de bodegă literară iscusită și de mare ținută pe care au recreat-o în nordul Madridului, într-un pavilion expozițional impresionant; România a golit standurile tuturor editurilor și grupurilor și asociațiilor, care au năvălit să ia contact cu ”marea literatură română” gustându-i întâi deliciile gastronomice. Cozonacul, ce să mai vorbim, a fost strașnic! Și cred că și roșiile cu salată de vinete, la fel.

Oricât ar fi unul de nesuferit și de supărat pe țara lui, când vede numele țărișoarei pe afiș, tot i se infioară un piculeț epiderma. Mie mi s-a înfiorat tare când am văzut afișul și ministrul și TVR-ul, așa pocit de destin cum e acesta (la TVR mă refer)..., m-am bucurat că doar țara mea, dintre toate țările din lume, era ieri poftită cu onoruri la spectacolul cărților. Ți m-am bucurat că nu îmi e rușine cu un stand neinpirat, în care Dracula să fluture eventual o pelerină fie prea nouă, fie prea ponosită. Eram mândră de ce suntem în stare să demonstrăm din când în când.

Spuneam despre stand că este o minune și întâmplător mi-a șoptit o rândunea că a fost gândit de către Șerban Sturdza, care când trecea dintr-un colț în altul al cărților, genera șoapte și gesturi semnificative..., ”aha, deci el a făcut astea toate, așa se explică”.

Cărțile României zboară ca niște fluturi prin stand, oamenii se preumblă dintr-un colț în altul și fețele li se ascund pe după coperți de carte, cărțile se mișcă, precum un perpetuum mobile labirintic..., dai să prinzi o carte și îți scapă, iar alte dăți te atacă pe la spate și te privesc zâmbitoare de după coperți. Alergi cu privirea într-o fugă ciudată printre coperți, autori, titluri, traducători, edituri, colecții, cărțile se joacă cu tine, dansează cu tine, te ocolesc, ți se rezistă sau ți se deschid, cum îți e norocul, mi-e dragă țara mea din cărți, îl caut pe Panait și nu îl găsesc, o să îl mai caut și mâine, dar îl găsesc pe Urmuz și nu mai pot de încântare, găsesc literatură română tradusă în spaniolă și nu puține titluri..., regăsesc lucruri despre care nu aflasem încă nimic, altele vechi, prieteni buni.

Vinuri bune, Rapsodia română, respir aerul rarefiat al unei elite românești pe care mă bucur să o văd plină de entuziasm, de chef, de inspirație, de viață.






E o încântare cum se prezintă România, nu am văzut-o demult așa de orgolioasă și plină de sine, uite-o ce oameni scoate în față, nu mi-e rușine că sunt căpșunăreasă, dar regăsesc titlul acestui blog pe una dintre coperți, iert totul și alerg să dorm pentru că mâine e o zi lungă-lungă.










La târg, standul României arăta astfel:















Să fi atârnat întâmplător Pleșu deasupra unui batalion de Sec de Murfatlar? Mă gândesc la umorul sec, la sarcasm, la ironie..., la melancolie...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin