Treceți la conținutul principal

Scrisoare pentru Otilia. Și pentru toți studenții mei


Caut prin mailul care s-a îngreunat simțitor, stă să fete, fac ordine, arunc, păstrez, ordonez. Citesc mailuri pe care le-am scris cândva de parcă ar fi scrise de către altcineva. Îl salvez de la uitare pe acesta, i-l iau Otiliei pentru a i-l mai dărui încă o dată, și adaug lângă ea, la destinatar, o mulțime de alți studenți care mi-au înfrumusețat, îmbogățit, înnobilat viața mai mult decât își vor imagina ei vreodată.
Am avut norocul unor întâlniri excepționale. Multe dintre ele în sălile de curs, când în valsul pe care îl dansam intrau prea mulți studenți și rămânea orchestra mută de uimire văzând că ne apucăm de dansat horă și nu valț vienez. Din acest joc am învățat multe, discuțiile cu ei m-au făcut ceea ce sunt astăzi, multe idei și opinii le datorez pentru că au reușit să construiască discuții atât de înalte, au reușit să gândească și să transmită atâtea și atâtea cuvinte mari și doruri mari, ei poate că nu știu că eu le păstrez pe toate, le duc cu mine, toate minutele, toate vocile, toate zâmbetele și ideile lor, le am cu mine aici la Granada, le-am avut cu mine când înotam în mare sau când țineam cu emoție în mână prima mea carte. Când urcam munți sau traversam câmpii, când zâmbeam sau când plângeam. Ei nu știu că lungile ore petrecute împreună alcătuiesc, de fapt, viața mea, experiența mea. Ei vin și pleacă, eu rămân și îi aștept, îi păstrez, îi urmăresc și le doresc să-și împlinească visele și să viseze altele noi.
Să povestesc despre ultima serie de studenți suceveni, pe care aș fi vrut să îi iau pe toți acasă la mine, cu care petreceam două zile de dimineața până cădea noaptea, împreună cu care am văzut prima zăpadă de anul trecut, studenții mei care mi-au făcut la despărțire un tort pe care scria Viva la vida? Sper din tot sufletul că orele mele le-au adus măcar un sfert din bucuria pe care mi-o dădeau mie la fiecare curs.
Păstrez o sacră legătură cu foștii mei studenți, actualii mei mari prieteni, de aceea le spun și lor ceea ce îi spuneam acum muuuulți ani Otiliei, o fată cu o minte strălucită și un păr minunat, pe care i l-am împletit la plecare și pe care și l-a despletit deasupra Atlanticului, o fată pe care aș vrea să o văd fericită repede, repede, aș vrea să mă sune mâine să îmi spună că e fericită și e să știu că e adevărat.


Sesiunea e lungă, viața un piculeț mai lungă, o clipă însă-s ambele. Tu știi asta, știi pentru că eu știu că știi.
Regula 1: am terminat singurul examen pe care l-ai avut în existența asta cu mine, de acum înainte ți-s Oană, mai lasă-mă cu a doua plural, deși eu știu cât de pluridimensionată sunt, dar nu îmi aminti non-stop. Din economie de spațiu și timp, absolute amândouă, anulează cei... o mie și ceva de ani care ne despart vârstele și zi-i Oanei, Oană (așa, cu ”ă” de la mămăliga), așa cum și mării îi spui mare, și muntelui munte, (doamne păzește de vreo similaritate) cu toate că o respecți și o iubești, poate, lasă că respectul ăsta se poate manifesta și în afara lui a II-a plural. Regula 2: eu mi-s cam tare de cap, și mie trebuie să mi se spună lucrurile foarte clar, că drumețiile pe după piersic nu le agreez în mod deosebit. Tu să știi că dacă iți dai osteneala să îmi explici eu nu voi renunța la speranța că vreodată voi ajunge să pricep. De aceea să știi că mi-oi împânzi memorabilele mailuri cu sumedenie de întrebări.
Regula 3; acest schimb de cuvinte ar trebui să se supună pactului sincerității. Atunci când e cazul, firește.
Regula 4: nu umblu pe la mail zilnic, așa că tu nu te supăra pentru întârzieri. Vreau să iți las timp sa iți construiești un orizont de așteptare cât mai solid, pe care eu cu genialele-mi răspunsuri, să reușesc, totuși, să-l spulber, sa ți-l răsucesc (despre orizont este vorba)
Regula 5: (în strânsă legătura cu regula 4). Consider că nu e cazul să iți mai spun că laudele mă fac să mă simt prost, la modul inocent, candid, dar categoric. Mai folositoare mi se par tragerile de urechi, chiar dacă orgoliului meu îi vine greu să accepte că aparține unei ființe umane imperfecte, lipsite de grandoarea de care o vanitate atât de mare ar merita să fie însoțită. Le consider însă sincere și obligatorii atunci când mă împinge nevoia și entuziasmul să le distribui eu. Așadar laude, din acelea foarte obligatorii,... dar mă întreb de ce nu mergem noi să bem un ceai, la care să iți spun toate astea prin viu grai, pentru că aș vrea să iți amintești vocea care însoțea cuvintele pe care urmează să le auzi, să îți amintești privirea cu care îți spun că îmi ești dragă cu mintea ta, cu profunzimile gândirii tale ondulate, zic ondulate poate că din pricina părului, sau a cotloanelor prin care alergi și te pierzi atunci când mă contrazici, ești blândă atunci când ești categorică, știu că nu vei asculta nimic din ce te sfătuiesc să faci, dar știu că după ce te vei sătura de greșit vei veni ca o pisică mare și înfometată îmi vei cere ajutorul și te voi hrăni și știu de pe acum că nu vei face nimic din tot ce mă aștept să faci și asta mă încântă. Să mă vezi când îți spun că parcă te văd departe. Iar restul laudelor mai încolo. Drag copil ce-mi ești. Ți-oi spune tot ce trebuie să știi, și încă ceva pe deasupra. Eu ți-oi spune, dar tu să știi a pricepe ce trebuie din cele ce ți-oi spune eu. Așa încât iată-ți povestea:

A fost odată, la capătul deșertului celui mare, un înțelept. Făurise, nu demult numerele și acum se odihnea, își potrivea mintea pe cele 10 semne cu care reușise sa numere universul (de la 0 la 9). Căzuse noaptea peste nisip, timpul începea să se numere singur, avea acum cu ce, iar bătrânul nostru dădea ocol oazei lângă care poposise. Îi plăcea să își simtă picioarele în răcoarea apei. Ce înseamna apa în mijlocul oceanului și ce înseamnă ea în mijlocul deșertului. Bată-l vina de context, cum schimba el valorile cuvintelor și ale ideilor. Bătrânul nostru, zic al nostru pentru că era al omenirii întregi, la un moment dat se împiedică. Se întunecase de-a binelea, nu mai distingea nimic, era o beznă neîncepută, era clar că lovise un obstacol, ceva, se aplecă și pipăi cu mâna ceva-ul de care se împiedicase: păreau mai multe pietre, nu măricele, mai degrabă micuțe, cu toatele îngrămădite într-un munticel. Se amuza bătrânul înțelept. Avea și motive, ajunsese la ultimele taine ale universului și tocmai acum să se împiedice. Îi veni să râdă că drumul care îi fusese întotdeauna neted și drept, așa cum îi era și mintea și logica și raționamentul, acum, dintr-odată se umplea de piedici. La câțiva pași mai încolo picioarele lui dădură de o apă, își imagina că e o oază, parcă nu îi venea să creadă că ajunsese deja la capătul deșertului și că în sfârșit întâlnise marea. Visase mult să vadă marea, să o miroase. Și-o imaginase de atâtea ori și nu voia să ajungă cu mintea la capătul universului fără ca ochii și pielea lui să nu simtă atingerea mării, fprp ca pletele lui albe să nu se umple de sarea și de unduirile mării.
Desigur că văzu în această întâmplare un simptom, o metaforă... Se hotărâ să își verifice teoria: începu sa numere pietrele. Una câte una, o lua și o arunca apoi în oază, sau în apă, sau în mare, ascultând lămurit clipocitul pietrei care atingea apa și apoi dispărea cufundându-se în ea. Piatra înghițită de apă. Luă apoi alta și alta. Se hotărâ ca numărându-le să le anuleze prezența, să scape de ele și astfel să dispară semnificația piedicilor din drumul său către cunoașterea ultimă a universului. Una câte una. Trecu de 9, și spuse 10, dându-și seama că deja ajunsese la un număr nou despre care nu știa cum se va putea scrie, de aceea combină primele două cifre în ordine inversă și continuă jucându-se cu cifrele, construind numere apoi prin del de fel de combinații. Trecu de mii, trecu de sutele de mii, uluit de ușurătatea cu care cele 9 cifre puteau defini totul. Chiar și iluziile. Chiar și visele. Grămada de pietre se terminase de ceva vreme, rămăsese doar una singură pe care o păstra în mână deși mima de fiecare dată că o aruncă în apă. Nu îi dădea drumul pentru că era ultima. Dar își imagina aruncarea, greutatea scăpată din mână, bolta e care o face în aer. Atâtea clipociri auzise în apă încât acum nu mai avea nevoie de zgomotul adevărat pentru a auzi căderea pietrei în apă. Auzea toate pietrele imaginare căzând în apă. Încetul cu încetul se scurgea noaptea întreagă, el nu mai contenea c număratul, numerele roiau amețitoare în capul lui, iar apa îi vorbea, îi răspundea cu șoapte pe care el chiar le înțelegea.
Înțeleptul cel bătrân scruta zarea așteptându-și răsăritul. Veni și răsăritul, se opri din numărat pentru că ajunse la... infinit. Privi piatra din mâna sa, era caldă, îi preluase căldura trupului, parcă nu îi venea să o arunce, și în luminile răsăritului care îi pătrundea în palmă, văzu: ținea în palmă un diamant, pe care lumina soarelui la răsărit îl umplea de viață, ceea ce fusese o biată piatră prin care număra imaginar universul, era de fapt un diamant uriaș încărcat de toate strălucirile lumii, mii de irizații dansau pe linia orizontului, de parcă soarele se născuse din diamantul ăla chiar în palma lui, razele clocotiră un timp în palmă, apoi în aer, diamantul desenă un curcubeu pe cer apoi se scufundă în apă. Și auzi, pentru ultima dată, același clipocit pe care îl tot numărase întreaga noapte. Erau diamante! Toata noaptea aruncase pe fundul apei o grămadă cu diamante. Și le numărase, știa exact câte diamante dăruise oazei și câte numărase până la infinit: fuseseră 999.998 de pietre.

Copil drag, tu nu arunca nimic, filozoful avea treaba lui, el trebuia să atingă infinitul și l-a atins, a numprat până la infinit și de aceea avem noi acum numerele toate. Tu nu e nevoie să faci asta. Pentru tine în fiecare piatră zace ascuns un diamant. Caută-l și ține minte că toți oamenii poartă în ei un diamant și poate că tu ești cea chemată să îl descoperi. Nu îi arunca pe oamenii-pietre, pentru că dincolo de mască vei afla că sunt oameni-diamante.
Nu e totul să numeri, nici măcar dacă astfel descoperi taina cifrelor, marea taina a cifrelor; nu arunca nimic, nu număra nimic! Înțeleptul cel bătrân nu știa că universul se număra singur, ca pietrele așezate de zei au fost numărate de către ei și că dacă ei, zeii, știu, nu e musai să știm și noi. Dar tu să înveți și să nu arunci, asculta întâi povestea fiecărei pietre, ascult-o și ea ți se va defini. Ascultă povestea pietrelor și dacă totuși vrei să arunci una ca să îți vorbească mările sau oceanele, atunci fă-o la răsărit și desenează curcubee pe cer. Fă-o, dar fă-o cu măreție, cu grandoare, nu ca gest gratuit și meschin. Dă măreție fiecărei pietre. Fiecărei zile. Fă-ți zilele memorabile.
Și mai cu seamă nu iți da visul pe mâna oamenilor, că nu știu ce să facă cu el. Urmează-ți-l! E visul tău! Tu l-ai născut, împlinește-l tu! Nu îl da nimănui altcuiva.

Cu drag, Profa

Comentarii

  1. HaLooooo!
    bine ai revenit pe site-ul tau ! te-am simtit ca renasti pe undeva, Granada inteleg ! Uite, stiu ca nu-ti place ca-s putin anonim ,dar da-mi o adresa de mail ca utima care o am e oanacovaliu@..., si cu toata frica ce-mi intuneca mintea, ma declar !
    Am compus pentru tine mail-ul: cefacibrunetalumii@yahoo.com

    Scuza-mi impolitetea ! Scrisoarea catre Otilia e plina !

    Fug profa ! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. ...... Multumesc. Mi e dor de noptile cu furtuni si carti de tarot.

    Otilia.....numarand pietre....fara incetare, inca de atunci!

    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Iti multumesc, sora mea draga, pentru ca scrii si te rog sa nu te opresti! Scrie pentru tine, dar si pentru noi!

    Eu aduc indata cana cu lapte batut, tu sa aduci castronul ala cu masline si vom petrece o seara frumoasa - tu scriind, eu citind. Si mai vorbim, din cand in cand. Te voi intrerupe eu din scris ca sa te mai intreb te miri ce, iar tu sa-mi spui. Si o sa-ti spun si eu ganduri si lucruri ... si ce-om mai gasi noi de vorbit.

    >:D<

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…