Treceți la conținutul principal

Tara mea din Spania. LIBER 2011

Sau România din Spania

Toată săptămâna trecută România a stat cu nasul pe sus la Madrid. A arătat cărți și autori, a prezentat traducători cu nume spaniol sau cu nume românesc, a invadat cu deșteptăciuni publicul madrilen, uite că și noi putem, ne-am lăsat provincialismul acasă, ne batem cu pumnul în piept, am venit cu toți cărtăreștii noștri, pe câțiva vi i-am și tradus tot noi, ca să îi aveți aproape, să ne cunoașteți, să dați și o mentalitate și o cultură mare femeii care vă spală și vă calcă hainele, cele care fac curățenie prin case, celor care vă culeg căpșunile, bărbaților care v-au construit casele, sau v-au înlocuti țevile ruginite, sau celor care fură sau fac alte blestemății, uite, asta e limba lor, asta e cultura lor, cultura acestor români de cele mai multe ori cu mult bun simț, acestor oameni smulși de sărăcie de lângă casele lor, acestor oameni cărora le e rușine că sunt români și spun că sunt din est (am cunoscut o chelneriță care mi-a mărturisit că spune că e poloncă, că i se pare ei mai nobil), ei bine, iată cum arată cărțile lor și autorii lor.

La Madrid au venit scriitori care călcau neșovăielnic, care aveau convingeri ferme și care după două zile de stat în Spania începeau să se înțeleagă singuri cu chelenerii. Scriitorii noștri vorbeau două șlimbi străine și aveau un discurs impecabil. Vorbeau bine și în sălile oficiale și la masă. Erau prietenoși și deschiși, europeni, oameni de lume, oameni umblați. Nu păreau români.


***

Țare mea este foarte prezentă în Spania. Și desigur nu la prezența diplomatică mă refer (deși, și asta este un simptom, din moment ce România are în Spania șapte consulate) și nici la încercările de promovare culturală a țării. La cei aproape un milion de români care mai erau în peninsulă înainte de marea criză mă refer. Mă refer la puțina lor vizibilitate, România din Spania se ascunde, nu își susține răspicat apartenența, nu își învață copiii limba română, ar vrea să treacă drept spanioli, știu că nu o să fie posibil, dar speră ca măcar copiii lor la un moment dat să nu mai poarte stigmatul ”român”. Țara le-a greșit la un moment dat cu ceva, i-a decepționat. Dar nu țara de acasă, ci țara de aici. frica de a nu fi asimilați șiganilor cerșetori și tupeiști care au înțesat guri de metrou, gări, autogări. Frica de a nu trece drept hoți sau prostituate, frica de a nu fi prejudecați urmând modelul comportamental al conaționalilor noștri.

cu toate că se străduiesc să vorbeasca bine limba, pe român îl recunoști pe stradă. Au o privire, un mod de a purta hainele, o umilință latentă, o predispoziție la umilință mai bine spus, o pieptănătură, o stridență care ar trebui să treacă drept eleganță, o melancolie, o apăsare, o acceptare, o stinghereală și o călcătură care se vrea fermă dar care, dincolo de intenționalitate rămâne șovăitoare.

Sunt apoi românii care nu vor să rămână în Spania, care doar muncesc aici, se integrează puțin, se visează din nou acasă, pe Bârgaie sau pe Bărăgan, cu o casă mare, cea mai mare din sat, dacă se poate, musai cu termopane și cu inox pe undeva pe la vreo scară monumentală, cu cea mai tare mașină de pe uliță, și cu bulendre de la Pepe Jeans (chiar dacă țăranii de acasă nu au auzit de firma asta). Aceștia, culmea, sunt ceva mai dezinvolți, mai relaxați socialmente vorbind, mai puțin preocupați de ce o să zică spaniolul și de aceea mai autentici. Vorbesc românește și se bucură să dea de vreun alt român, întreabă de vești din țară, are Digitv cu programe românești și probabil împarte un apartament cu mulți alți conaționali.

***

Sunt în standul României și mă plictisesc. A venit noul ambasador, am vrut să mă țin de el și să mă autoprezint, mi s-a părut penibil și nelalocul meu să îi tai calea și să-mi bolmojesc numele. Privesc la spaniolii care se plimbă cu mâinile la spate și cu o licărire de interes în priviri, dar nu suficient de mare pentru a se și opri. Mai sunt unii care profită de mesele și băncile din stand pentru a-și trage sufletul, sau pentru a-și lăsa plasele cu materiale publicitare la odihnit. Stau rezemați și privesc în gol la cărțile suspendate, parcă picate de cer. Merg spre stand și dau să întreb despre o fată pe care mi se păruse că o zărisem, iar fata de acolo, prea tânără pentru a fi atât de răsantipatică mă lasă să înțeleg că nu îi face plăcere nici discuția și probabil nici fața mea. Îmi trag pe seamă și îmi amintesc accentul bucovinean, îl împrumut ca să îi dau încă un motiv de dispreț. Na!

Aleg o carte e pe un suport, prima care îmi cade în mână. E Pleșu și mă bucur pentru alegere: Despre uitata frumusețe a vieții. Mă felicit și mă pierd între paginile acestui mare român. Îl cred și de cele mai multe ori îi adopt punctele de vedere. Îmi place și ce și cum scrie. Uit de stand și de Madrid, uit că voiam să o duc pe Zizi la Prado, și rămân în stand să citesc, trec de un sert și îmi amintesc din nou că urăsc strașnic aceste cărți prea scurte, care se termină prea repede, deja începe să îmi pară rău că nu o să o mai am, sună Viviana la telefon, a sosit și ea la Madrid, nu mă aude, în pavilionul expozițional se aude fatal la telefon, știu, vorbind cu ea îmi iau poșeta, aparatul foto, cele două cataloage și oare mai ce, a, da, avema și un ziar pe care voiam să îl pun în cușca iepurelui pentur lunga călătorie de la Madrid la Granada, și ies și mă aud bine cu ea și îmi spunecă mă așteaptă în nu știu ce stație de metrou prin centru, oricum până acolo voi face o oră așa că alerg spre ieșire, complicată treabă ținând cont de dimensiunea uriașă a clădirii, între timp începem să povestim despre una, despre alta, ajung în gura metroului și nu mai am semnal, dar am în schimb răgazul să văz ce se mai întâmplă prin bunurile mele, dacă am luat tot, să fac un scurt inventar: descopăr cartea! Plecasem din stand cu cartea lui Pleșu! Îmi doream să fie singura carte furată din stand, cartea lui, Despre fericirea uitată a vieții, ca să afli acest secret spun eu că merită să-l plătești cu păcatul de a fura, și în general, mă gândesc, e simptomatic să se fure Pleșu, iar eu, iată sunt autorul. Îmi venea și să râd și să plâng de absurditatea gestului. Între cele trei lini de metrou termin de citit cartea furată și mărturisesc tuturor păcatul, pentur a-mi ușura sentința finală. Mărturisesc și Ioanei Anghel în timp ce cu umilință îi înapoiez cartea, dar fapta rămâne faptă, iar eu din standul României de la Madrid am furat cartea lui Pleșu despre fericirile vieții, cred că eram la scrierile despre iubire când m-a sunat Viviana, adică atât am înțeles eu din discursul lui despre iubire că trebuie să plec cu cartea lui. Prin gestul meu unesc cele două-trei Românii din Spania, căpșunarul, intelectualul și hoțul, mai cu seamă că și Pleșu îl pomenește pe bietul căpșunar chiar în primele pagini.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…