Camino de Santiago... Gustavo

Acum ştiu, Diana îmi vorbea din clopoţei pe Camino de Santiago. Acolo era cărarea scăldată în lumină, cărarea pe care am văzut-o în vis.

Camino de Santiago este visul contemporaneităţii, căutarea umbrelor credinţei adevărate. Orice credinţă, nu numai cea în zei, ci credinţa în puterea omului de a re-trăi frumuseţea autentica a vieţii: întoarcerea la acea vârstă de aur a umanităţii când aveam libertatea de a nu avea telefon mobil, când mergeam cu căruţele, sau pe jos, familia aceea sacră a Badei Cârţan, cel care voia să vadă Columna lui Traian. Cârţani sunt toţi cei care fac Camino de Santiago..., drumul din nordul Spaniei, care traversează toată peninsula, ajungând la Catedrala din Santiago de Compostela. Unii îşi caută sfinţii, alţii sufletul, alţii pactul cu diavolul, sau cu îngerii. Unii leagă prietenii pe veci, mai eterne decât propriile lor nume. Se împrietenesc pelerinii între ei, pelerinii cu cei care îi ospătează pe drum, pelerinii cu cerul, cu apele, cu verdele munţilor pe care îi cutreieră.

Camino de Santiago este tot ce ne-a mai rămas acum din spiritul marilor, foarte marilor oameni de odinioară, bărbaţi şi femei semeţi, capabili să moară pentru un ideal sau o idee. Astăzi, toată această măreţie se traduce prin curajul de a pleca o lună de acasă, din familie, de la servici, o lună în care abandonezi cheile de la Volvo, cărţile de credit, telefonul mobil. Întoarcerea la alţi oameni, şi ei fără cravată şi fără secretară, spirite frumoase şi libere care curg pe culmile Munţilor Cantabriei, curg agale înspre Santiago de Compostela.

Eu nu am făcut niciodată Camino de Santiago, dar am trei ani de când îmi tot cumpăr ghiduri şi tot întreb şi tot visez.

Rocio, studenta mea căreia îi datorez ideea de a organiza vara aceasta o excursie de studii în România, îmi spune povestea ei. Camino de Santiago... al ei. El Camino de Rocio, as spune eu..., pentru ca, la final, acest drum, cândva al lui Santiago, se convierte în experienţa cea mai improsionantă a vieţii fiecărui pelerin. Până şi cuvântul acesta, "pelerin", este un cuvânt dispărut din contemporaneitatea noastră.

El Camino de Rocio nu este numai al ei. De fapt, ea fiind o fire teribil de modesta, drumul ei, pelerinajul ei de fapt se compune din povestile oamenilor pe care i-a întâlnit pe drum. Şi pe drum, Rocio l-a întâlnit pe Gustavo.

El Camino de Gustavo

M-a impresionat povestea lui Gustavo, un belgian care a închis poarta casei sale şi a pornit spre... Santiago de Compostela, pe jos. A ajuns la Oviedo trei luni mai tarziu. Nici nu e mult, aş spune. Îmi povesteşte Rocio că Gustavo era sufletul... drumului, era cel care dădea viaţă şi sens, şi entuziasm tuturor pelegrinilor din jurul lui. Într-o noapte Gustavo îşi făcu de cap, şi după mult prea multe beri o întrebă pe Rocio: "Îţi place viaţa?" Rocio, uluită, îi răspunde încercând să evite conversaţia: "Cui nu-i place viaţa? Ce întrebare?"

Iar Gustavo îi răspunse: "Am patru copii. Şi unuia dintre ei nu îi place viaţa. Lui Ruth."

Ne parcurgem fiecare cum putem propriul Camino... Fiecare căutăm răspunsurile sau întrebările fără de care simţim că nu putem trăi. Ruth nu ştia să trăiască, să iubească viaţa, şi atunci Gustavo porni în căutarea secretului vieţii... Apoi şi-or aminti poate, studenţii mei, despre frumosul şi puternicul Ghilgames, eroul meu favorit, şi el pribeag pe un Camino de Santiago, un Santiago avant la lettre, care pornise să caute secretul nemuririi, doar pentru a se întoarce acasă cu secretul vieţii. Gustavo la fel.

Dragilor,

Mă gândeam că a sosit momentul să pornesc spre Santiago. I-aş lua cu mine pe următorii:

- pe Otilia în speranţa că îşi va regăsi liniştea şi pacea;
- pe mama mea, pentru că visăm împreună la acest Camino de mult timp;
- pe copiii mei, ca să înveţe să iubească viaţa înainte să uite să trăiască;

- pe mama lui Radu care deja este pe drum;

- pe Ionuţ şi pe Iulia, ca să audă clopoţelul pe care l-am auzit eu noaptea trecută;
- pe Gustavo; şi pe Ruth;
- pe Ghilgameş, pentru că el ştie toate drumurile;
- pe Istrati, pe dragul meu Panait, din acelaşi motiv; şi ca să nu am nevoie de Novecento;
- pe mulţi dintre studenţii mei, care mi-au justificat mulţi ani de existenţă;
- pe Cornelia, pentru că ştiu că ea ar vedea altfel lumea pe care o vedem noi;
- pe Adin, pentru că şi el are nevoie de clopoţelul Dianei şi de dicţionarul îngerilor;
- pe Lola, pe care nu am văzut-o niciodată de-adevăratelea, dar care îmi îmbrăţişează în fiecare zi gâtul cu mărgelele ei Transiberiene;
- pe Irina, pentru că mi-a dăruit mărgelele de la Lola şi pentru că am avea în sfârşit ocazia să vorbim nestingherite;
- pe Oana, pentru că prin venele ei curge Andalucia şi misterul Alhambrei;
- pe Alex, pentru că seamănă mai mult cu mine decât cu mama ei şi pentru că are nevoie de lacrimi şi de emoţii. Hai, Alex, vii?
- pe Cioran ca să îi demonstrez că nu avea dreptate nici măcar atunci când avea toată dreptatea;
- pe mayaşi, ca să descopere acea dimensiune a timpului fără de care şi-au terminat calendarul anul acesta...
- pe o samă dintre oamenii foarte frumoşi pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii mele şi care mi-au tot păstrat intactă dorinţa explosivă de a trăi.