Treceți la conținutul principal

Ea nu strivea corola de minuni a lumii



M-am oprit. Sau mai bine spus am ramas suspendată şi nu mai ştiu pe unde să o apuc. A venit o primăvară inutilă şi năvalnică. Nu ştiu exact când, poate că în timp ce ne luaserăm fiecare cu treburi, poate că între două ninsori, Diana a murit.
A murit aşa cum mor îngerii, în timp ce zburda, în timp ce zbura, în timp ce alerga ca să crească mare. A murit în timp ce visa, în timp ce asculta un înger cum îi spunea o poveste la ureche ... Poveştile de spus Dianei se opresc astăzi.
Diana era ca un fluturaş. Aşa a spus mama mea. Eu spun că era chiar un înger..., o copilă care plutea, care nu a strivit niciodată nici măcar o frunză toamna când se plimba prin luncă. Diana era toată un zâmbet, zâmbea cu toată bunăvoinţa cerului, cu toată fiinţa ei delicată, zâmbea şi cu ochii şi cu sufletul zâmbea. Era ca o lebădă micuţă care îţi înfrumuseţea ziua din mijlocul lacului ei..., lacului nostru.
Diana era blândă, făcea loc lângă ea tuturor fiinţelor şi tuturor dansurilor.
Cum poate să moară Diana? Dar ce fel de zeu poate permite o asemenea nedreptate? Tocmai pentru că numai dreptatea zeilor mi-a mai rămas, mă gândesc şi ştiu sigur că Diana nu a murit.

href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEioPuOBY56fTN47YhimWT4rUKwwPG8PNfBZZu-H7tnvi7Z5TD2EnE_fH9xlf78IR3PlfTs9bjvFqxZsYCuE1Fpmw0mPZTnOHQyYEs44oGyaQM8RvwNZgDImle0wPnQ533Md0Y1apW4hQDM/s1600/Diana...+alta..jpg">
Diana nu a murit. Numai că Diana s-a urcat foarte sus, prea sus, şi nu o mai putem noi vedea. A luat-o un nor şi o ascunde privirilor noastre. Dar dacă totuşi credem în Dumnezeu deşi nu l-a văzut nimeni niciodată, pentru ce nu putem crede că Diana e lângă el. Şi că ne face cu mâna şi ne spune să nu mai plângem. E prea sus... De aceea nu o mai putem vedea, şi nu o mai putem atinge. Ne-au furat-o îngerii pentru că ei nu ştiau să zâmbească. O voiau pentru ei. Aveau nevoie de fetiţa asta - ghiocel, fetiţa-lăcrămioară, fetiţa-lebădă. Poate că ea trebuia să fie înger de la bun început şi numai s-a rătăcit pe la noi câteva primăveri, ne-a învăţat câte ceva şi s-a urcat înapoi la nori.
Sau poate că au furat-o zeii ca în mitologiile vechi, şi au dus-o pe un munte, undeva mai la deal, un munte unde niciodată nu e iarnă. I-au făcut un cuib într-o poiană, Poiana Dianei, şi Sfânta Vineri îi aduce în fiecare dimineaţă o ulcică de lapte şi plăcinte proaspăt scoase din cuptor, ca să nu îi fie dor. Are un cal roib, numai al ei, ca să nu îi fie dor de cei lăsaţi acasă. Eu cred că bunica mea din când în când trece pe la ea şi îi mai ţine de urât. Când păşeşte toate florile îi fac loc şi se dau la o parte. Celelalte zâne ale pădurii fac horă în jurul ei şi îi împletesc părul în cosiţe, îi pun flori în păr şi florile prind culoare şi prind a dansa.
Acolo cred eu că s-a dus Diana.
Şi totuşi...



Dragă Diana, pe lac la noi e numai jale şi potop de lacrimi, o să crească mările şi o să fie mai sărate, de la lacrimile noastre. Ştim că era nevoie de zâne bune şi că o să ne trimiţi de acolo de unde eşti numai vise frumoase, dar lumea noastră e urâtă rău şi aşteptăm o primăvară de care nu mai avem nevoie. Aveam nevoie de tine.
Îmi pare rău că nu ţi-am spus niciodată mii de lucruri, că nu ţi-am spus că eşti ca o pisicuţă, sau ca un iepuraş, că aveai tot cerul în priviri şi că îţi zburau îngerii peste chip.
Pot să îţi spun acum că ne laşi atât de săraci şi că la plecare ai luat toate mărţişoarele din lume.
Diana tu nu striveai corola de minuni a lumii. Diana, tu ERAI o parte din corola de minuni a lumii!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...