Treceți la conținutul principal

Eu. Și Panait




Panait. Dragul meu Panait.

Lui Muc cel Mic. Pentru că mi-a amintit de Panait și pentru că mă îndeamnă la scris. Și pentru că o să îmi arate un Panait nou la vară, cînd o să adulmec Baldovineștiul

Poate pentru că în Spania ziua mamei e în prima săptămînă din mai și nu pe 8 martie, sau pentru că mi-a intrat băiatul în al doilea lui deceniu, sau pentru că Sînziana se foiește indecisă între copilărie și adolescență, pentru că fostele studente îmi sunt departe, mame de alese flori la rîndul lor, sau pentru că mă călăresc apăsările (ca să nu le spun amintiri, că sună a oracol), chiar așa, chiar și cu sensul dat de lumea argotică, las baltă toate cele pe care le aveam de spus, și mă aplec asupra mea. Probabil și pentru că sper că făcînd asta poate că ajung la un echilibru pe care văd că altfel nu îl găsesc. Și pentru ultimul comentariu făcut la Poznan. Pentru că brusc mi-am amintit de dragul meu Panait.

Vorbesc aici despre mine, alcătuire pe alocuri insuportabilă, pe alocuri fascinantă, de la zodia care mă călărește și ea și mă tot împunge să nu stau locului și să merg ca Bisisica în frunte, să răscolesc toate cărările din fața mea, dacă se poate să merg pe cîte 5 în același timp. Toate propozițiile mi-e teamă că vor începe cu acest cuvînt, eu, pe care acum îl consider substantiv, și încă propriu, pentru că eu sînt cea care scriu și cea care mă văd în oglinda acestui text.
Eu la începutul acestui blog tocmai mă înfățoșasem cu o fotografie de cucoană (cum spunea Dana), de doamnă aproape cochetă, oareșicum boțită în urma multor nopți nedormite, din moment ce fotografia cu pricina fusese făcută în timpul susținerii doctoratului meu. Doctoratului meu despre Panait. Mie îmi plăcea fotografia aia că nu semăna cu mine, că păream domesticită, clișeic o femeie de succes, din alea care au timp și chef (și bani!) să meargă la sulemenit și la întins părul, ca să ofere lumii imaginea potenței lor, să vază lumea cît de drăcoase sînt, și, la o adică ar fi în stare chiar să scoată o țigare și să fumeze pe stradă așa cum au văzut ele în străinătate cînd au fost la șoping la Milano; eu eram ceva mai șlefuită decît atît, deh! reziltatul lecturilor puțin frivole, eram în plină expansiune, mă simțeam egalul unui profesor minunat care îmi stătea alături și care mi-a șters multe lacrimi de pe obraz fără să o știe, deși nu eram desigur egalul lui, era el atît de drăguț încît așa mă simțeam, îmi vorbea despre ciulinii din tălpi care poate că te înțeapă la un moment dat, dar cu puțină răbdare și suferință îi vei putea vedea înflorind, înflorind acolo în tălpi, Doamne!, cît de frumoasă e floarea de ciulin, va ști oare Andrei de cîte ori m-au salvat cuvintele lui, dar salvat pe bune, așa, ca un tratamnet într-o clinică de specialitate! Eram atunci prietena unui decan pe care l-au hulit unii cel puțin tot atît de mult cît l-au pupat în fund, aveam în jur prieteni frumoși care au traversat țara întreagă pentru a fi acolo. Aveam alături prietnei care nu dormiseră nopți întregi făcînd afișe, semne de carte, rezumate, ultimele corecturi. Aveam o mamă care făcuse un tort spectaculos sub formă de carte, pe care scrisese un fragment din teza mea. Primul citat din marea mea operă fusese scris pe tort. Eram puternică. Și eram mîndră de tot ce era în jurul meu. De aceea îmi plăcea fotografia aia cu care nu prea semănam.

Eu m-am îndrăgostit de Panait ăsta, și teoriile lecturii pe care le-am revendicat pe parcursul tezei nu își aveau cine știe ce rost, pentru că, de fapt, întregul meu discurs era unul al unui îndrăgostit. Eu de Panait m-am îndrăgostit pentru că tare mă simțeam sora lui bună, Chiralină, Mincă, Neranțulă, eram cîte ceva din toate femeile lui bărbătoase, dar eram și exaltatul Panait care fuge în miez de noapte să spargă ușa vreunui prieten ca să îi spună istorii, sau să pună la cale vreo năzdrăvănie, vreo nefăcută. Eu îl înțeleg pe Panaitaki, îl și văd lung, deșirat și exaltat la întîlnirea de pomină dintre el și Gorki, îi văd aievea neplăcerea întipărită pe față, disprețul, sarcasmul. Gorki era un grăsan nesuferit și plin de ifose. Panait era un lungan osos, care considera îmbuibarea unul dintre păcatele capitale. Ce scenă savuroasă trebuie să fi fost aceea, iar eu aproape că o văd în fața ochilor. Cu siguranță că Panait a strîmbat din nas, cu siguranță că nu a făcut nici un efort să își ascundă neplăcerea.
Panait!
Eu aș fi vrut să fiu ca el. Și nu am învățat destul, sau poate nu am învățat la timp. Uite-mă plecată de acasă, uite-mă alergînd prin locuri străine, întălnind Gorkii contemporaneității, îi văd pe toți grași și ghftuiți și îmi este silă de ei. Numai că eu zîmbesc politicos, ba chiar aș fi în stare să le și arunc vreo amabilitate stingheră, și îmi iau cu umilință acasă disprețul și îl arunc aici pe blog. Eu nu semăn cu Panait! Dar mă străduiesc să învăț de la el. Panait Istrati este unul dintre puținii români cu care eu mă mîndresc de la cap la coadă, cu inconsecvența lui mă mîndresc, cu talentul lui, cu curajul lui sinucigaș, cu dreptatea lui, cu încăpățînarea lui. Și cu pumnul lui ridicat împotriva istoriei mă mîndresc. Cu entuziasmul lui contagios, cu mărimea lui. După părerea mea, dacă în secolul nostru or mai fi fiind posibili eroii, dar eroi mari, așa, ca cei ai Antichității, ca eroii medievali, drepți și aspri, musai ca Panait ar trebui să fie unul dintre ei. Și dacă tot am avut norocul să fie român (e român, nu se mai îndoiește nimeni, nu?), eu îl prețuiesc și îl iubesc. Mi-l revendic, mă fac neam cu el, mă mai nasc o tură dacă vreau la Baldovinești, mă fac sora lui, car ciubăre cu apă prin mahalalele Brăilei, mă sulemenesc și eu precum Chiralina. Îmi dă aer Panait. Și aici, în Alicante, unde de prea multe becuri aprinse nu se mai văd stelele pe cer, ei bine, aici Panait îmi trimite stele, și eu le văd. Știe dragul de el că mie acum stelele îmi lipsesc și stele îmi dă.
Mi-e rușine, Panait! Nu-ți semăn. Sunt prea moale și prea fricoasă. Am să mă adun eu de pe jos și o să le arunc tuturor în față adevărurile pe care le gîndesc despre ei. Trebuie să fim sarea și piperul omenirii. Panait, aș vrea să șădem liniștiți la o masă, o masă din cele rotunde, joase, pe scăunele cu trei picioare cum avea gînditorul de la Hamangia (că el stătea pe scaun, femeia stătea pe jos), eu și Panait, să tăiem o mămăligă cu ața, să strivească el o ceapă de marginea mesei (că e gest pre bărbătesc, nu îl pot face eu) și să îl întreb multe. Dar și tăcere să fie, ca să îmi pot aminti mai tîrziu totul.
- Panait, merci de stele. Chiar mă întrebam ce fenomen fizic mi-a scăpat la lecțiile de fizică (acolo unde mi-a scăpat în general toată fizica) prin care să se poată explica absența stelelor. M-a lămurit Horia B într-o zi că de fapt pălesc stelele în fața luminilor de pe coastă, că orașele clipicioase sînt stele-fage, halesc stelele și le regurgitează departe în munți. Tocmai Spania, cea care are atîtea castele de nisip, nu are stele deasupra să le vadă. Fără stelele trimise de tine, nu știu zău cum aș fi supraviețuit. Știi, pe una dintre stelele alea au plecat bunici mei și aveam nevoie să mai sporovăiesc cu ei din cînd în cînd. Cînd mi se face dor de mîinile bunicii mele. Că avea mîinile micuțe, cu degete uimitor de mici. Și atunci, de dor, cat sus la stele și îmi face semn cu mîinile ei dragi cu care îmi făcea codițe, singurele mîini pe care le-am suportat în păr, pentru că erau singurele care nu mă trăgeau la piptănat, chiar, știi că am rămas cu chestia asta că nu pot să suport să îmi umble cineva în păr, mă enervează teribil, cînd s-a mai găsit vreun iubit romantic din ăsta care își plimba dejtele prin neagra-mi pleată, îi dădeam cu gingășie leonină peste mînă de nu se vedea, de aceea nici cu coaforul nu prea mă văd des, de aceea poza aia de pe blog de la început era unică în felul ei, că numai atunci mi s-a întîmplat să am și eu un păr de femeie normală, spre încîntarea întregii mele familii, care vedeau deodată o mare doamnă, dar nu m-a ținut mult, tu știi, tu știi cum sînt eu, ah, Panaitaki!
Ah! Panaitaki, more! Am ajuns în țara în care a rămas Kazantzakis, mă tot gîndesc la el, și la Zorba care probabil că pe aici pe undeva dansa de zor în mintea cretanului cel mare, mă gîndesc și nevasta lui Kazan, la tonata de Eleni care s-a apucat să scrie despre tine, ay, ay, ay! Panait! cîte nu aș avea să îți spun?
Dar voiam să te întreb de multă vreme, tu ce ai căutat de fapt în visul meu? Puteai veni celor care îți fuseseră aproape, celor pe care i-ai cunoscut. Spune-mi, la Talex te-ai dus? Te-a visat Talex vreodată? Asta vreau să știu. Sau Vârgolici! Sau tu ai venit direct la mine și știi probabil că toată viața m-am gîndit că ăsta a fost semnul că îți place teoria mea și că mă susții. Și pentru că m-ai susținut tu, autorul căruia eu îi aplicam cheia mea de lectură, am mers înainte în ciuda a tot și toate. Ah, Panait!
Și să nu uit, înainte să ne luăm cu altele, îmi dai mie ceasul tău? Știi, multe lucruri aș vrea să am de la tine, aș vrea să am un cuvînt scris de tine, așa, dintr-un impuls posesiv de prost gust, recunosc, pentru că, de fapt am toate cuvintele de la tine, eu ca și toți ceilalți lectorii tăi, ei bine, nu, eu aș vrea să am eu un cuvînt - două, să adulmec scrisul tău, să miros hîrtia; tot felul de accente psihopate, deviante ale unui filolog într-o ureche.


Cuvinte dragi de-ale lui Panait

Acum, cuvintele acestea poate le mai găsesc, dar ceasul tău scoică pe care de atîtea ori l-am ținut în palme, cu venerație, l-am simțit palpitînd frenetic, cred că încă mai bate în ritmurile inimii tale (nici ea foarte întragă la cap), ah, Panait, dacă mi-ai fi măsurat emoțiile și devotamentul cu care mă străduiam să rezonez cu obiectul acesta pe care l-ai privit de atîtea ori, care ți-a luat pulsul de atîtea ori, pulsul inimii tale prea mari, tu cel mai întotdeauna încruntat, te știu că de zîmbit nu prea zîmbeai, ori rîdeai coleric, ori te încruntai ca să bagi spaima în cei din jur, eu cred că tu trebuia să fii dac, Panait, cu tot sîngele tău grec, strecurat nerușinat prin adeneul de Bărăgan, eu cred că tu trebuia să fii un Burebista, dacă nu măcar un haiduc coborît în goană din paginile tale, dar pentru că te-ai născut în secol greșit ți-ai luat ceas de alchimist și te-ai apucat să scrii povești, le scriai pentru că nu puteai striga destul de tare ca să te pot auzi și eu acum, mă rog, eu am ținut obiectul ăsta în palme cu toată pioșenia de care eram capabilă, de atîta venerație de cîtă sînt eu în stare, pe toată ai avut-o, tu și ceasul tău care se întoarce din drum, oare ce meșter, într-o ureche și el, și-a bătut capul să creeze un mecanism care măsoară timpul invers, care des-măsoară ceea ce tocmai a măsurat, o anulare a orelor abia măsurate, o bizarerie, o definiție anapoda a timpului, o minciună, un vis, o ancoră, o speranță.




Știu că o să mă bănuiască toată lumea de confesiune ficțională, dar, dar eu chiar l-am visat pe Panait și mă cutremur și acum amintindu-mi visul.
Panait era întins pe un pat, acoperit cu o pătură în carouri, sprijinit într-un cot, alături avea o masă destul de zveltă, dar îngustă, erau aruncate pe ea trei cărți, una era cu coperta în sus, părea să fie o carte de-a mea, eram curioasă să văd ce titlu îi pusesem, sau aveam să îi pun, să văd și eu despre ce aveam să scriu, și să țin minte titlul acela și să îl pun oricărei cărți, nu contează, oricărei cărți pe care aveam să o scriu vreodată, dar nu am văzut nici un titlu, era numai numele, ce tîmpenie, m-am gîndit eu, aș fi putut fi mai inteligentă decît atît, cine naiba o să citească o carte fără titlu; îmi spuneam să nu uit să îl întreb pe Panait dacă a citit cartea aia a mea de pe măsuța de lîngă pat, să nu uit să îl întreb ce părere are despre ea, ce interesant, ce șansă pe mine, ce vis minunat! Dar nu am mai apucat nici să îl întreb, nici să mă lămuresc ce era cu absența titlului. Nici măcar acum. Îmi imaginez că ăsta o fi motivul pentru care nu m-am învrednicit încă să scriu nici o carte, pentru că am pierdut titlul din vis. O fi fost și ăsta un semn.

Tot pe masă, alături de cărți, o lumînare își trăia ultimele pîlpîiri, îl lumina dintr-o parte și pe Panait zîmbind fermecător,fparte liniștit, eu îl știam, știam că era el și nu mă miram să îi fiu atît de alături, nici nu părea a fi prima dată cînd ne vedeam și ne vorbeam, parcă îmi era acolo de cine știe cîtă vreme, îmi vorbea atît de liniștit, atît de ne-istratian, iar eu..., eu nu auzeam absolut nimic din tot ce spunea. Eram în fața lui, în colțul opus al camerei, pe un scăunel cu trei picioare, pe care îl tot trăgeam înspre el, în speranța că voi auzi ce vorbea. Avea teza mea în mînă, o răsfoia, zîmbea și îmi vorbea. Eu nu auzeam nimic, nici un sunet, nici măcar vocea nu i-o auzeam. Veneam din ce în ce mai aproape de el, trăgîndu-mi scaunul cît mai aproape de pat, și am început încetul cu încetul să aud, la început un murmur, apoi silabe..., apoi, într-un final, tocmai pe cînd el închidea teza mea, peste care își așeză la odihnă palma, l-am auzit spunînd:
- Toți ar fi trebuit să facă așa, ca tine; citind-o nu m-am plictisit.
Mare chestie! Mă așteptam la un discurs mai revelator, mai puternic, mai încărcat de greutăți. S-a ridicat un pic, a suflat în lumînare și a stins-o. A spus noapte bună și apoi a tăcut. Noapte bună? Păi și eu cu toate întrebările mele, ce fac? Cum adică noapte bună, adică asta ce semnificație să aibă? să o las baltă, să nu o public? Adică el e mulțumit și dacă el e mulțumit, la ce îmi mai trebuie alte...
Am șoptit apoi încetișor:
- Panait!
Panait nu răspundea. Îi auzeam respirația, dormea probabil foarte liniștit. Mă gîndeam la boala lui, la faptul că parte din eroismul lui fantastic se datorează exercițiului îndelungat pe care îl avusese de a lupta cu boala mizerabilă; acum dormea liniștit, îl auzeam respirînd ușor, am vrut să îl mai strig, dar am renunțat, am tăcut și l-am vegheat.
L-aș întreba pe Panait ce a spus atunci de nu am auzit. Pentru mine era atît de important.
Știu că sună tîmpit, dar eu după visul acela chiar mă văd veghindu-i somnul acesta liniștit, pe care probabil în timpul vieții nu l-a dormit de multe ori. Cred că dacă fiecare om are un rol pe lume, al meu a fost ăsta, să îl veghez pe Panait, dacă nu am putut să îi fiu frate de arme, de haiducie, dacă am fost prea mocofancă să pornesc în cruciadele lui, dacă nu am fost în stare să îi ridic sabia de jos, măcar să îi veghez liniștea. Sabia o șterg numai de praf și mă asigur că taie bine. Și dacă am îndoieli o ascut cu piatra de coasă, așa, ca să fi pregătită.
Adaug aici mulțumirile pe care le-am adus celor din jur la susținerea publică a tezei mele de doctorat. Asta pentru că mi-am amintit de decan, de Andrei, de oameni care pe vremea aceea îmi erau prieteni istratieni.


Suceava, 2 martie 2007
Acest document a fost redactat înainte de a începe să scriu teza. Mi s-a părut că este esențial să fii recunoscător înainte să fii critic.
Mulţumirile mele sînt poate prea multe, dar fire istratiană fiind, chiar trebuie să îmi îngăduiţi să amintesc pe toţi cei cărora, le datorez, în ceea ce are ea frumos şi valoros, ziua de astăzi.
Lui Panait îi mulțumesc în primul rînd, pentru că s-a născut român. M-ar fi durut sufletul dacă ar fi fost cu totul englez, sau german, sau spaniol. Îi mulțumesc mai ales pentru că a rămas român, indiferent de mantaua pe care a aruncat-o peste textele lui, înfofolite în straie franceze. Îi mulțumesc Bărăganului că i-a oferit ciulinii lui, Dunării că i-a dăruit bălțile, că l-a ademenit, l-a scăldat, i-a umplut sufletul de misterii care l-au hrănit și cînd era la Cairo, și cînd era la Nisa. Minciuni spun cei care susțin că Panait a făcut baie în Mediterană. Greșit. Indiferent unde făcea Panait baie, pe el tot apele Dunării îl îmbăiau.
Mulţumesc tuturor cititorilor care s-au lăsat confiscaţi de Istrati. Cei care, citindu-l, au ales să îl iubească. Ceilalţi, marea masă de care vorbeşte Istrati, care au colecţionat articole din presa vremii, din publicaţii pe care nu le mai aminteşte nici o istorie a literaturii, nici un compendiu de jurnalism, învăţători, medici, muncitori care au căutat, decupat, păstrat, conservat, ecouri istratiene de la începutul secolului, pe care altminteri nu aş fi avut cum să le mai găsesc. Celor care citindu-l au avut puterea să-şi trăiască (frumos?) viaţa pînă la capăt. Celor care în anii negri ai comunismului şi-au trăit revolta citind Spovedania pentru învinşi. Celor care citind Spovedania de la fondul secret al bibliotecilor subliniau cu roșu și puneau semnul exclamării în dreptul frazelor care biciuiau comunismul. Pentru pasiunea cu care a conservat o carte rarisimă, unui istratian (geolog), cititor din Chile, colecţionar al întregii opere istratiene, apărută în spaniolă şi franceză, de la care am avut o copie a cărţii lui Eleni Kazantzakis.
Pentru chinul de a fi preluat o teză care părea lipsită de noroc, pentru răbdarea cu care m-a determinat să cred din nou în destinul meu, Doamnei Muguraş Constantinescu coordonatoarea mea, mulţumiri şi iertăciuni, în egală măsură. Îi mulţumesc şi pentru încredere şi pentru prietenia care cred că ne va lega şi dincolo de această colaborare.
Pentru migala franciscană de a citi textul meu, de a-l evalua şi pe alocuri supraevalua, lui Andrei, mulţumiri şi iertăciuni pentru timpul oarecum limitat pe care l-au avut la dispoziţie. Păstrînd proporţiile, gestul lor aminteşte de răbdarea infinită a corectorilor limbii franceze în cazul lui Istrati.
Domnului Decan, lui Ion Horia Bîrleanu, pe care l-am chinuit din raţiuni administrative, şi colegiale, pentru sprijinul său constant, dovedit de-a lungul timpului, pentru a mă fi obosit cu insistenţa şi cu întrebările legate de finalizarea tezei, cu întrebarea antipatică cu care începeau toate diminețile: Nu mai terminați, Doamnă, teza aia?, lui DD, cerîndu-mi iertare în mod cu totul istratian, (adică spectacular) pentru un mail pe care i l-am trimis şi care l-a supărat peste măsură.
Pentru a mă fi învăţat să scriu cu „î” din „i”, şefului meu de catedră, Ioan Oprea, încă neîncrezător în puterea mea de a învăţa limba spaniolă.
Pentru a mă fi numărat printre colegii săi de catedră, Domnului Aurel Buzincu, încrezător în mine, pe atunci proaspătă absolventă... Sper că nu regretă. Pentru a fi împărţit cu mine pîinea amară a comparatismului timp de 10 ani, Domnişoarei Cornelia Mănicuţă.
Pentru a mă fi învăţat să iubesc cuvintele, profesorilor mei... de la care ştiu ca nu cacofonia e cel mai mare păcat în limba română, şi ca dacă e admisă în cele cîteva vestite cazuri, cu îngăduinţa Dvs am strecurat-o şi eu... Doamna Rodica Nagy, printre aceştia, cu regretul că îmi fac în continuare prea puţin timp pentru a-i dovedi prietenia mea. Unui profesor care a plecat înainte să apuc să îmi iau cuviincios rămas bun, domnului Popescu. Gramatica, toată pe care o știu, de la Domnia Sa o știu. Nu cred că îmi va mai spune cineva vreodată Veveriță. Îmi spunea domnul profesor Oprea Pupeze, cînd și cînd (a drag, bănuiesc).
Pentru a mă fi învăţat să mă hrănesc şi să trăiesc pentru literatură, lui Mihail Iordache, plecat acum pe o stea...
Pentru a mă fi suportat, atîţia ani, pentru a mă fi încurajat, atîta timp, colegilor mei, întreaga mea prietenie. Pentru a-mi fi oferit ocazia de a preda Cervantes, și Secolul de Aur, departamentului de hispanistică... Pentru a-mi fi corectat virgulele în lungi nopţi de decemvrie, Laviniei. Pentru suportul ei leonin, pentru căldura balconului ei și dulșeața murăturilor lui Mili, Cătălinei. Şi pentru toate celelalte, pe care noi trei le ştim prea bine.
Studenţilor mei, care reuşeau nu numai performanţa de a nu adormi la cursul opţional, aflat în orar de la 18-20, în lungi seri de iarnă, dar şi pentru meritului de a fi iscat discuţii care, într-un fel au pregătit această teză.
Cu vina de a-i fi privat prea mult timp de mamă, copiilor mei.
Pentru infinita răbdare, soţului meu.
Cu riscul de a da o formă ideologic religioasă, fraţilor şi surorilor mele, pe care, dacă natura nu mi i-a dat, mi-am luat libertatea de a mi-i alege dintre prieteni. Pentru norocul de a-i fi întîlnit, tuturor prietenilor mei. Tuturor celor care au ţinut sa fie prezenti astazi alaturi de mine. Ce are mai bun această teză le este dedicat.
Pentru dificila sarcină pe care şi-a asumat-o, aceea de a-mi fi mamă, mamei mele.
Pentru a-mi fi vorbit pentru prima dată despre Istrati, bunicului meu, muncitor la căile ferate, absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii, care îmi povestea despre Codin în serile miraculoase ale copilăriei mele. Dacă această teză va deveni vreodată o carte i-o voi dedica pentru sîrguinţa cu care a copiat, cuvînt cu cuvînt, cu mîinile asprite de muncă inumană, Spovedania pe 5 caiete dictando, peste care şedea o Biblie mai rar folosită.
Bunicii mele, care m-a iubit prea mult. Amîndoi bunicii plecaţi acum pe aceeaşi stea.
Pentru telefoanele pe care mi le dădea zilnic întrebîndu-mă la ce pagină am ajuns, Ficăi Trandafir, în care am avut un sprijin constant. Îi înmînez, repetînd în cheie istratiană gestul sacru al dăruirii exemplarului meu de lucru.
Irinei pentru audiobook-ul Chira Chiralina căreia îi promit acum că voi trimite la timp toate fişele de lectură, transformîndu-mă eu în audio-book-ul ei. Lui Radu pentru articolul în care se dovedeşte a fi un lector profesionist şi pentru culoarea primăvăratecă pe care o poartă şi o reprezintă, îi mulţumesc şi sper să îl conving că şi Istrati este un mare român. Citîndu-l îi spun că şi Istrati ne doare.
Gabrielei Rangu, nu numai pentru demonstraţia la capătul căreia am priceput că totuşi se poate pune punct unei cercetări care a adunat nu doar şapte ani de lecturi şi fişe, ci şi inerente piste false sau redundate, ci şi pentru modelul de prietenie pe care mi-l dăruieşte de fiecare dată. Alecșilor, pentru modelul lor de cuplu.

Doamnei Tănase, educatoarea mea din pruncia-mi fragedă, care și-a găsit timp acum să vină să-mi vadă astăzi suținerea, colegilor mei de liceu, Ionel și Nuțuca, Noricăi pentru desăvîrșirea ei, și pentru cei mai frumoși doi ani din viața mea.
Iulianei, pentru toate pe care le știe, pentru zilele și nopțile în care eu dictam și ea scria, apoi eu făceam scheme și umpleam ciorne insuportabile, pe care ea le descifra cu migală a doua zi. Pentru că nu a mers la mare vara trecută, ci a venit la Humor, sub Obcini, și și-a petrecut concediul în sufrageria mea. Pentru că dacă nu aș fi cunsocut-o aș fi crezut că oamenii sunt incapabili genetic de loialitate. Și pentru că mi-a ținut-o pe Siddhouri într-o perioadă a evoluției ei în care biciul ar fi fost absolut necesar. Dar Iuliana, în nesfîrșita ei blîndețe, a încercat să o ia cu binișorul.





Ce bine îmi stătea părul...


Ce serioasă eram...


Not anymore...




Ce fericită eram...



Not anymore...

Comentarii

  1. Ce fericita esti.Panait te citeste prin ochii cititorilor lui. Multi il citim. Ca un mic secret dezvaluit de tine printre randuri, il citim chiar daca pe coperta este Sadoveanu, I.I. Mironescu sau Pastorel Teodoreanu si Toparceanu. Si sigur sunt multi aceia care il citesc si ii citesc. E totuna. Pentru ca Baldovinestiul e mai aproape de Gura Humorului. Il regasesti in muntii Neamtului. Tocmai de aceea universalitatea lor in Romania, se cere undeva continuata, fara a fi intrerupta, de babilonia de afara. Cine ne-ar intelege? Trebuie sa cladesti Poznan-ul nostru si un prim pas mare deja l-ai facut.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…