Treceți la conținutul principal

Sărutul blestemat al vieții

Să mori rănit din dragoste de viață

Pentru că tot se cheamă blogul ăsta Viva la vida, viața cu toate ale ei, astăzi dezarmez, scot armura și o trimit cu o lovitură puternică de picior sub pat, deșir bunătate de încredere și entuziasm și optimism și îngenunchez. Cad, cad... Într-un colț de unde văd perfect armura turtită sub pat, îmi cuprind genunchii și dezarmez din nou.
Scriu pentru că aici, pe jos, aici unde am căzut, mi se face dor de orașul meu. Mi-e dor și pe sub armură, dar acum e mai simplu că nu mai trebuie să pretind nimic. Poate pentru că a venit vara pîrdalnica, pîrjolind orice petic de piele neprotejat de creme slinoase, acum orice pată vremelnică de umbră inconsistentă e o păcăleală, pentru că ce fel de umbră pot lăsa pe pămînt palmierii ăștia lungiți, mai aproape de cer decît de trotuar, răsfirați și chelioși... Mi-e dor și pentru că am fost acasă acum o lună și cînd eram acasă, în mod paradoxal îmi era foarte dor de palmierii de la Alicante. Chestie de incongruență metafizică.
Povestesc aici pentru că destinul particular al unor oameni din Humor mi se pare semnificativ pentru societatea românească de astăzi. Semnificativ mi se pare, de pildă, inexistența zîmbetului de pe fața lui Burdujel, și pesimismul tragic al lui Ovidiu. Două personaje din povești diferite, din zone diferite ale vieții, totuși din același oraș și cu siguranță din aceeași țară, aparținînd aceleiași generații. Ambii împărtășesc pînă la urmă o soartă identică pînă la plictiseală cu soarta unui întreg segment de vîrstă din România. Să îi spun generație? Sau mai bine generații? Să îi spun și mai bine, nație?
Acasă, în aprilie, eu nu am mai înțeles nimic din Gura Humorului, cel pe care îl lăsasem în urmă cu relativ puțin timp: mai puțin de doi ani. Am urcat pe pîrtia despre care am scris în primul meu articol, pîrtia făcută de humoreni, de Europa, de vreo două ministere și o județeană (sau asta cu județeana, nu?) pîrtia scrisă de mine, corectată de Marius, atent promovată tot de el. Am urcat cu telescaunul, am văzut OZN-ul lui Sorin, mi s-a părut chiar că simt un fulg de nea, la nivel imaginar, desigur, și parcă la același nivel am auzit și chicotelile neinhibate ale copiilor la coborîre. Ba chiar și pe Rață l-am contemplat, la nivel real însă, același, identic cu imaginea pe care o aveam despre el. Ba mai era și pe motocicletă, așa cum îl pomenisem eu în clasa a 6-a. Și ca și atunci, se plîngea că nu are benzină. Atunci pentru că nu se dădea, acum pentru că era prea scumpă. Cînd să urc în telescaun, chiar la baza pîrtiei, mi-a zîmbit Burdujel...
Am vorbit cu el. Pentru că Burdujel a fost primul care m-a făcut să îmi fie dor de palmierii din Alicante. Deși pe mine nu mă hrănesc palmierii din Spania. Mă hrănesc brazii de la Gura Humorului. Și totuși Burdujel, pe care eu nici măcar nu îl știu din copilărie, ci, așa, de pe parcurs, ei bine, m-a întristat de m-a usturat sufletul. Bănuiesc că vi se întîmplă din cînd în cînd cîte o întîmplare din asta, pe care nu o căutați, nu o doriți, ba chiar parcă pentru a vă proteja parcă ce bine ar fi să nu vină înspre voi, ați prefera să nu vă povestească nimeni nimic, și totuși nu vă puteți împotrivi, stați nemișcați și așteptați să vă curgă pe dinainte poveștile altora. Și vă trec prin creier, și vă curg prin vene și devin ale voastre pentru că nu ați putut pleca la timp, nu v-ați putut salva la timp. Există însă, în același timp, fascinația de a asculta, de a vă explica, de a vă dumiri, de a vedea ce se mai întîmplă cu oamenii pe care știindu-i fac oarecum parte din propria voastră poveste. Ah! Curiozitatea!
Așa am stat eu nemișcată, cu inima făcută ghimpi, privindu-l pe Burdujel în timp ce îmi povestea cum arată viața lui acum. Nu știu dacă rețin toate amănuntele... Să mă ierte că nu puteam fi atentă. Nu puteam să îmi desprind mintea de pe imaginea pe care o oferea acum. Burdujel e un om mare, în sensul că nu e vreun nătîng pricăjit: e înalt, solid, cu o constituție de urs, tare la psihic, cu un rîs absolut molipsitor, sănătos, de păstor corcit cu haiduc, un rîs pe care te aștepți să îl poți auzi de pe un deal pe altul, mai ceva ca buciumul. Cînd rîdea, i se scuturau umerii, rîdea cu toți porii, un Gargantua și Pantagruel la grămadă, veșnic pus pe mișto și pe șotii, cu un umor bun, sănătos și bun la suflet, un neînvins. Așa un fel de uriaș sictirit, un individ ușor scrintit, că prea nu îl vedeai niciodată mohorît: ca orice om care are conștiința faptului că nu poate fi învins cu una cu două, gata să ia în rîs orice seriozitate clinică. Plin de viață. Optimist. Da, asta e: Burdujel era un optimist atît de curat în definiție, încît putea fi folosit ca planșă la orele de fericire.
S-a luat la trîntă cu viața, a încercat și una și alta, îi țin minte magazinașul de la Casa Afacerilor, unde îți promitea marea cu sarea și chiar ți-o aducea, într-o sticluță sigilată, ți-o aducea, avea și etichetă și termen de garanție, marea garantată, ți-o aducea așa, la mișto, ca să nu mai rîzi tu de el, cum că nu ar fi capabil să îți împlinească cele mai sucite gînduri. Și avea timp suficient și grijă de toată lumea, ca la plecare să lase pe taraba lui un zîmbet. Îmi era drag și mergeam acolo pe la el, mai ales ca să rîd cu foc. Îmi amintesc apoi că era Moș Crăciun la hotel, cîți dintre noi pot trece asta în CV, ei bine, Burdu chiar era, adică nu că avea acolo un costum și o barbă de vată, nu, Burdu chiar se convertise în Moș, avea belitul și inel pe deget, își plimba cu mîndrie laponică ținuta ușor revărsată de la prea multe grătare și de la prea mult rîs, era pe bune Moșul, cred că dacă îl trezeai noaptea din somn jura pe ce avea mai scump că Tușa Mary îl așteaptă cu fursecuri pe sub aurori boreeli, făcea glume și își lua în serios rolul. Mare cît un bizon bine alcătuit, se îngrămădea în mod misterios pe sub mese, alerga pe după copii, se alerga cu ei pe scara monumentală a hotelului, se pitea pe după colonade. Văzîndu-l, m-am gîndit că Burdu era un tată excepțional de bun. Așa părea de la înălțimea rolului. Sau poate că anunța că va fi un bunic excepțional. Îl știu apoi șofer pe microbuz; se pare că nimic nu i-a mers. Dar de zîmbit întotdeauna l-am văzut zîmbind. Nu-i convenea ceva, trăgea o p...ă (putea să fie ambingen...ă) zdravănă și mergea mai departe. Întotdeauna zîmbind. Îl știu pe Burudjel (și poate că o să mă ierte că spun aici lucruri despre el), dar nu pot spune că am fost vreodată prieteni, că știu cînd e ziua lui, sau cum își bea cafeaua. Îl știu așa cum probabil îl știu mulți alții, ca un individ jovial prin excelență, neînvins, veșnic energic, uneori supărător de entuziast. Asta era definiția lui: neînvins. Așa o să îi și spun, Neînvinsul! Un Neînvins din categoria celor care, sigur că știu că sînt învinși, dar au puterea genială de a da cu flit logicii, de a miștocări seriozitățile. Sînt învinși, știu asta, și totuși merg înainte cu certitudinea că lupta din care au ieșit mototoliți nu a fost lupta vieții lor. Așa că, pentru fiecare nouă luptă, ei sînt potențiali Neînvinși.
Numia că iată, mi s-a întîmplat mie cu Burdujel că adevărul pe care îl știam eu despre el, cel pe care îl povestesc aici nu l-am mai regăsit în aprilie la baza pîrtiei. La baza pîrtiei era cineva cu chipul lui, fizic neschimbat, și totuși fără nici o definiție. Cel puțin fără definiția pe care o știam eu: acum Burdujel nu mai zîmbea, nu mai făcea miștoul ăla cosmic, mi-a spus o glumă în care nu am mai putut crede pentru că zîmbetului lui de jur împrejur dispăruse, zîmbetul lui care de cele mai multe ori era malițios, dar mascat și de iertat. Burdujel acum era amărît, învins...
Mi s-a părut supărător de semnificativ zîmbetul lipsă al lui Burdujel. Dureros. Nu m-am putut bucura de pîrtia înverzită din pricina faptului că Burdujel nu mai zîmbea. Pe jemanfișistul Burdujel l-a învins rahatul de viață. Nu i s-a mai putut împotrivi. Era trist Burdu. Și tristețea lui m-a împovărat și pe mine. Cu toate tristețile mele. Poate că nu o să știe niciodată cîtă tristețe mi-a dat povestea lui, nu prin detaliile ei, pentru că nu am putut fi atentă, ci pentru absența contaminantei lui hotărîri de a trăi cu adevărat viața. Viața probabil că pe toți ne blastămă să o iubim și ea să își bată joc de noi, pe români mai mult decît pe alte nații, numai că unii, puțini, cei aleși, fie că nu își dau seama de asta, fie că știu și ignoră cu mare curaj și cu entuziasm evidența., continuă să o iubească în ciuda sărutului mincinos. Așa era Burdujel, dar uite că acum Burdu era învins...
Burdu aici nu mai e un substantiv propriu. În povestea mea e un substantiv comun, cu literă mică și ne include pe toți dezamăgiții și îngenuncheații. Toți cei care visam să facem istoria și istoria ne-a făcut pe noi (sensul verbului este dat de folosirea lui de către BUG Mafia), ne-a făcut de nu ne mai vedem noi de noi. Burdu sînt toți cei care au iubit viața asta și care au fost pălmuiți de ea, toți cei care au zîmbit frumos și eficient și acum nu mai găsesc nici un motiv să zîmbească. Nici o filosofie, nici o întîmplare, nici o poveste, nici o iubire nu le mai dă zîmbetul înapoi. S-a dus dracu zîmbetu pe altaru istoriei, al politicii, al neșansei.

Cealaltă poveste este despre Ovidiu. Povestea lui Ovidiu o tac din respect pentru discreția lui blîndă, pentru lupta lui elegantă. Ovidiu este ca un jucător de scrimă. Un sportiv elegant și aristocratic, ușor desuet pentru lumea de acum, cine mama naibii are nevoie de scrimă și de oamenii justițiari îmbrăcați în alb, în sensul că nu au de ascuns nimic, sînt albi și curați și buni și eleganți și rafinați, și pe dinăuntru și pe dinafară, știu ca nimeni altul regulile jocului, numai că scrima nu se mai vinde, nu mai are nimeni nevoie de ea, scrima NU SE MAI POARTĂ, nu se mai cere, nu mai înțelege nimeni nimic din ea. Acum ne atrage K 1, mușchii revărsați, oamenii-jambon, oamenii-caltaboși. Ne impresionează piciorul în gură, între picioare, pumnul masiv, lovitura copleșitoare. Astăzi însă e nevoie de maxilar de rechin, cu trei rînduri de dinți, și veșnic în creștere. Nu mai avem timp de arabescurile complicate ale scrimei. Nu mai există dueluri..., există numai execuții. În epoca pumnilor în bot și a genunchilor în plex, Ovidiu este stăpînul incontestabil al artei scrimei, maiestru cu sabia lui flexibilă și elegantă care nu rănește, numai punctează... Nu mai are cine să numere punctele lui Ovidiu. Nu mai există arbitri, nici campionate, nici săli de antrenament. Nici adversari, sînt ani de zile de cînd Ovidiu juca singur. Nici măcar echipamentul alb și pe dinafară și pe dinăuntru nu mai există. Poate echipamentul lui, uitat acum pe bancheta din spate a mașinii pe care nu o mai are.




http://www.zimbio.com/pictures

Îmi amintesc un film prea drag adolescenței mele, Pas în doi, un film despre care nu s-a vorbit suficient, de pe vremea cînd Claudiu Bleonț nu se convertise încă într-un freak. În filmul ăsta Bleonț este scrimer, și e neînțeles de șefi, de iubita oficială, de cea neoficială, de ideologii. Nici atunci sportul acesta nu se mai potrivea cu lumea. De ce nu i-o fi spus nimeni lui Ovidiu să nu mai joace scrimă? Să schimbe regulile jocului. Că onoarea, că bunătatea sînt virtuți care de dinainte de Cervantes nu se mai prețuiesc. Să îi fi spus cineva lui Ovidiu că așa s-a născut Quijote, din tristețea disperată a stăpînului lui, din dezamăgirea onestului și virtuosului său părinte, Cervantes, care era tăvălit fără milă de istorie în închisori de tot felul, ba arabe, ba spaniole. Poate că i-ar fi fost mai ușor să intre pe ring la K1. Sau să stea deoparte, sus, la mesteceni, să aștepte asfințituri pe care să le țină numai pentru el. Ovidiu e un om prea frumos pentru secolul în care trăiește.
Scriu acum pentru că îmi doresc musai să zîmbească Burdujel și să nu se simtă singur Ovidiu acolo unde e. Aș vrea să pot să îi fac rost lui Burdu de ceva de lucru aici, așa cum m-a rugat. Să îl ajut pe Ovidiu cu ce o fi trebuind. Ca să știe primul că nu a zîmbit degeaba toată viața și că zîmbetele pe care le-a dăruit celorlalți valorează mai mult decît un cont generos. Aș vrea să știe Ovidiu că scrima trebuie să ajungă în secolul următor, că nu poate fi călcată în picioare de nemernicii de astăzi. Aș vrea să știe că nu a greșit cu nimic, că regulile jocului trebuie să nu piară, ca să nu regrete că a luptat degeaba, să știe că morile de vînt o să îi aline dorul. Mie așa mi s-a întîmplat.
Și uite așa, cu Burdu și cu Ovidiu, înveți cum să mori rănit din dragoste de viață, vorba inspirată a unui film care nu s-a ridicat din păcate niciodată la nivelul perfectului său titlu...

Comentarii

  1. Traieste-ti viata inseamna? ...Cred ca, de la individ la individ, trebuie sa gasim o notiune bine definita a conceptului de viata. Ma gandesc ca multi folosim aceasta expresie dar cu un sens strain de inceputuri. Ne referim cel mai adesea la viata sociala si nu a noastra proprie. Prin urmare viata sociala nu este niciodata viata proprie ci in cel mai bun caz, o suma,aritmetica, ca un corolar al sumei vietilor traite, dar niciodata echivalenta. Si pentru ca am si eu un fratior, un muc mai mic decat cel mai mic posibil, fiecare avem povestile noastre proprii si triste, dar pe care trebuie sa le traim si sa mergem mai departe. Povestea lui e ca e genial in sah, locul 6 in tara la un moment dat si cu un Elo de invidiat, la tineretile lui foste. Sprijinit din nimic de parinti,cat au putut, a trebuit sa abandoneze din cauza banilor putini si a lipsei de sponsorizare + neajunsul de a nu proveni dintr-o familie bogata. Si totusi a renascut altfel, printr-o familie frumoasa si o fetita o bijuterie. Isi traieste propria lui viata nu pe a altora. Desigur, ceea ce e trist e ca in Romania exemplele tale nu sunt exceptia ci ceva comun. Eu zic sa ne traim propria noastra viata, cu convingerea ca nu comunul da tonul la muzica ci muzica din noi insine. Sau cu alte cuvinte, micul print din fiecare, atata timp cat lasa ceva in urma, relevant pentru ceea ce va fi. In definitiv,din Antoine nu a ramas doar acea spuma a valurilor Mediteranei, in care si-a gasit ingropaciunea ci dorinta de a zbura, atat imaginar, ca scriitor, cat si ca pilot.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…