Treceți la conținutul principal

¡SÍ, QUE HAY VIDA ANTES DE LA MUERTE!

Eduardo Punset

Acum 3 zile cercetătorii din Valencia au clonat un tauras, un toro bravo, specie pe cale de dipariție; acum două zile, americanii au anunțat că au creat prima celulă artificială. Astăzi a fost prima zi de vară alincatină, fierbinte, fără umbră, pîrdalnică - la propriu.
Ieri la Alicante a vorbit un personaj celebrisim în Spania, Eduardo Punset, prezență mediatică, editorială, un personaj fascinant, un fel de Einstein foarte ancorat în lume care și-a propus să scoată știința din laboratoare și reviste academice și să o arunce pe stradă, poate, poate s-o găsi careva să o ridice din colb. Catalan de origine, avocat de formație, economist de meserie, cucerit de știință, de întîmplările esențiale din viața lui, Punset a ieșit din lupta cu cancerul pentru a învăța oamenii o axiomă foare simplă:
EXISTĂ VIAȚĂ ÎNAINTE DE MOARTE!

Trebuie să vorbesc despre acest Eduardo Punset, care nu putea ajunge în sala de conferință de la Universitatea din Alicante pentru că îl asaltau studenții, ba să facă fotografii cu telefonul, ba să îi șoșotească ceva la ureche. Rîzînd, îi asculta pe toți, ca un bunic bun și nu întîmplător cînd s-a pornit să vorbească despre univers, despre lume, despre om, despre fericire, despre iubire, a început să spună o poveste despre un bunic blînd care stătea pe terasă deasupra mării: bunicul este Punset însuși, înconjurat de nepoate: nepoatele lui, care mici fiind îl întreabă de ce le-a furat gheața din paharul rămas în soare. Punset spune din casă, din propria lui casă, sau din casa șoferului de taxi pe care l-a ascultat la Boston și pe care îl trăgea de limbă să vadă de ce vecinul lui i-a furat siguranțele de la tabloul general, spune din casa tuturor prietenilor lui, a unei prietene neurolog, a unui prieten psihiatru, a unui chimist, din casa oamenilor de știință cu care se întîlnește, pe care îi intervievează, pe care îi întreabă din casele prietenilor lor. Punset spune din casa unui călugăr budist, Matthieu Ricard, fiul unui mare filosof francez, el însuși fost mare biolog francez, acum un budist contemplativ, adică un om fericit.
Punset spune din casă. Din toate casele, învățăturile lui, în tradiție orientală, sînt trăite de el, experimentate înainte pe propria-i piele. Curios și veșnic neliniștit, băgăcios, iscoditor, nici un personaj nu i se pare demn de ignorat, în jurul lui se plimbă oameni care au cu siguranță o lecție de transmis, o lecție pe care nu o știa înainte și care îl va îmbogăți acum că tot a fost revelată. Distanța dintre catedră și discipol e anulată, Puset își așează brațul pe umerii învățăceilor și ne spune tuturor secrete, lucruri la îndemînă, pe care le știm, dar pe care totuși le ignorăm constant.
Punset s-a născut chiar pe 9 noiembrie 1936. Adică exact în ziua în care a început în Spania războiul civil. Abia după 20 de zile a putut fi înregistrat. A venit pe lume odată cu războiul și a rămas aici pentru a ne învăța lucruri de bun simț: să zîmbim, să nu suferim, să nu fim urîți, să trăim. Mai cu seamă să trăim!
Punset are un păr neverosimil, mare și grizonat, spune despre el că dacă vrea să fie chel se tunde, și dacă vrea să aibă păr lung îl lasă să crească, ce lucru simplu!, are un rîs teribil de contagios și un discurs irezistibil, are o gestică dezinvoltă, mîinile îi zboară prin spațiu, este carismatic și deschis, cuvîntul lui ajunge direct și își face culcuș în minte. Mă îndoiesc eu că va pleca ușor cuvîntul lui din inima mea.
Mai are convingerea că nimic nu poate fi predat într-o atmosferă de plictiseală, simte cînd studenții i se fleșcăiesc și atunci schimbă registrul și îi distrează. E sigur că astfel nu vor uita ușor lucrurile serioase.
Multe am înțeles din puținele cuvinte spuse.

Am înțeles că vom rămîne fără stele. Își amintește Horia, cred, cînd la o masă foarte rotundă plîngeam pe umărul lui spunîndu-i că e frumoasă tare Spania asta, dar că nu are stelele. Te uiți pe cer noaptea, îl vezi albastru și nu negru, am mai scris despre asta, și abia dacă rînjesc palide două sau trei stele pierite, Ce se întîmplă cu Spania, îl întrebam pe Horia, că țara asta nu are stele, nu le văd, o fi mai departe de cer Spania, tu știi Horia cum sînt stelele în Bucovina, cum dau buzna puzderie, se văd toate stelele din universul ăsta vara în Bucovina, ți se plimbă necosite fire de iarbă de jur împrejur și te năpădesc stelele pe deasupra, nu încap unele de altele, strălucesc una peste alta, se vede ca la amurg afară pentru că cerul e luminat de ele, se holbează zeii la Bucovina cu miliarde de ochi, neobosiți, curioși, boldiți, le place cred ce văd acolo și..., nu te ambala, îmi răspune Horia, e Alicantele prea populat, sînt prea mulți oameni, aprind prea multe lumini, în case și mai ales pe străzi, au proiectoare pe castel, pe străzi, pe clădiri, și lumina asta de pe pămînt umbrește stelele. Le ascunde! Doamne, cît am mai suferit cînd am aflat că oamenii pot face ceva care să umbrească stelele!
Dar cît am suferit cînd am aflat de la Punset că stelele o să plece... Că oamenii peste cîteva sute de mii de ani nu vor mai vedea stele, vor citi blogul meu si toata poezia lumii (în această ordine) și nu vor înțelege despre ce vorbim noi aici. Care va să zică pleacă stelele... Unde? Undeva de unde oamenii nu o să le mai poată vedea...
Punset e un fel de guru occidental, un înțelept, un om frumos, care spunea că nici un proiect nu se poate naște dacă nu are o emoție la bază; că la felicidad esta en la sala de espera de la felicidad (fericirea se află în sala de așteptare a fericirii) și că numai exercițiul de control asupra vieții proprii te poate duce către fericire. Adică să fii stăpînul propriei tale vieți! Că la belleza es la ausencia del dolor (frumusețea este absența durerii).
Și cîte altele am mai aflat: că metafora este cea care l-a separat de fapt pe om de celelalte animale. Că iubirea a apărut cu mult înaintea diferențierii sexuale, că primul impuls al materiei a fost acela de a se uni, adică de a iubi, că există muște lesbiene, că hominizii nu sînt animale monogame, variatatea sexuală este esențială în supraviețuirea genetică, că există două tipuri de monogamie, cea sexuală și cea socială, că unul dintre motivele pentru care femeile nu au creat arta este acela că nu aveau nevoie să-și facă publicitate, pentre că, de fapt, atunci cînd bărbații creau capodopoere o făceau pentru a impresiona femeile, că era un mod eficient și nobil de a demonstra că sînt inteligenți, creativi, exponenți ai unei clase superioare de oameni, și prin asta, desigur, cum altfel?, purtători de material genetic valoros. Pentru că, cică pe femei cam asta le interesează, calitatea materialului genetic, și nu cantitatea, în timp că pe bărbați îi interesează să-și distribuie genele cît mai generos posibil. Proabil și pentru că o femeie produce într-o viață cel mult 200-300 de ovule, create cu mare efort bio-chimic, în timp ce bărbații pot produce cîteva milioane de spermatozoizi pe secundă, marea lor parte, bieții, de ei, inutili. Mă gîndesc la copiii mei în timp ce vorbește Punset și parcă nu îi văd produsul unui ovul împlinit și al unui spermatozoid învingător, parcă ar trebui să mai fie ceva, parcă lipsește ceva din ecuația genetică enunțată de știință, și cred că lipsește tocmai metafora adică poezia iubirii pe care chimia nu o poate explica..., sau mai știi?
Îl las pe Punset să dea autografe pe cărțile de 20 de euro pe care nu mi le-am cumpărat, dar le-au cumpărat alții, imaginîndu-mi semnătura lui legănată și fermă, așa cum i-a fost și prezența. Visez cu ochii deschiși că aș putea într-o zi să îi iau un interviu.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin