Treceți la conținutul principal

Room in Rome. A poem by Julio Medem

Julio Medem ar fi trebuit să fie poet, sau pictor poate. Nu ştiu cum s-a întîmplat că s-a făcut medic. Unul dintre cei mai mari regizori spanioli, de departe regizorul meu preferat, care mă cutremură de fiecare dată cînd mă prinde în faţa filmelui lui, este medic. Medic o fi fiind, orice putea fi, pentru mine rămîne povestitorul, născocitorul prin excelenţă. Nu am văzut nici un film de al lui care să nu îmi fi tulburat existența pentru o perioadă lungă, luuungă de timp.
Se amestecă în el tot ce îmi doresc eu să îmi spună un povestitor: sunet, culoare, miros, asocieri fascinante, așteptare, promisiune.
Room in Rome, primul lui film vorbit în engleză..., dar ce spun eu în engleză, din moment ce se vorbește în rusă și în spaniolă, ca într-un turn Babel încă neprăbușit, o lume redusă la o cameră de hotel, dar ce spun eu o lume, trei lumi: Spania, Rusia, întîlnite într-o cameră de hotel la Roma, și toată lumea dintre aceste trei spații simbolice, istorii, povești, sentimente, mai ales sentimente foarte puternice, mergeți și vedeți filmul acestei povești simple, aproape imposibile, poetice, metaforice, despre două femei care se iubesc de-a binelea, așa, în ciuda a tot și a toate, și noi le vedem și vrem să le condamnăm, că doar sîntem animale morale, dar nu putem, nu putem să le spunem nici pe românește: pup-o, băi!, pentru simplu motiv că ele sînt prea frumoase, frumoase de îți stă inima în loc ( a mea cel puțin a stat), pentru că povestea e prea frumoasă, și le ierți că se foșăiesc goale într-o dragoste prohibită, intensă, iertată, și să duci cu tine povestea lor și să crezi în existența unei camere de hotel unde se păstrează renașterea italiană, barocul spaniol, realismul crud rusesc, să crezi că într-o poveste perfectă, în ciuda prezenței a două femei fantastice, o cameră de hotel poate deveni personaj principal, poate juca destinele personajelor așa cum vrea, ea, camera, devine cea care desface și face destine, o cameră și trei tablouri închise într-un tavan din care țîșnesc îngeri, iar din îngeri țîșnesc săgeți, pentru că, de fapt nici nu erau îngeri, erau soli ai lui Amor, erau zei mici și ai nabii care te trimit să te îndrăgostești de nu te vezi, de cine nu trebuie, cînd nu trebuie... M-a topit filmul ăsta, și Medem rămîne el însuși camera din Roma, Medem, pe jumătate basc, pe jumătate catalan, dar și pe jumătate francez și pe jumătate german, da, și asta e posibil într-o matematică aproximativă așa cum e posibil și ca Medem să fie medic chirurg și să facă Room in Rome, o să mai scriu despre Medem, aș dori să scriu despre toate filmele lui, dacă m-or ține puterile, pentru că mă îndoiesc sincer că o să supraviețuiesc amintirii unor filme sacre: Amanții de la Polul Nord, Lucia și sexul, Veverița roșie, Vacile, Ana cea haotică, și cîte altele pe care le-o fi făcut el și nu le-am văzut eu.
Am văzut și documentarul La pelota vasca și am înțeles și eu cum vine treaba asta cu ciudata nație a bascilor, ciudată pentru că vin dintr-o limbă care nu e indo-europeană, răsăriți de cine știe unde, dar prezenți printr-o limbă care nu poate fi decît al lor, printr-o încăpățînare care nu poate fi decît al lor.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…