Treceți la conținutul principal

Room in Rome. A poem by Julio Medem

Julio Medem ar fi trebuit să fie poet, sau pictor poate. Nu ştiu cum s-a întîmplat că s-a făcut medic. Unul dintre cei mai mari regizori spanioli, de departe regizorul meu preferat, care mă cutremură de fiecare dată cînd mă prinde în faţa filmelui lui, este medic. Medic o fi fiind, orice putea fi, pentru mine rămîne povestitorul, născocitorul prin excelenţă. Nu am văzut nici un film de al lui care să nu îmi fi tulburat existența pentru o perioadă lungă, luuungă de timp.
Se amestecă în el tot ce îmi doresc eu să îmi spună un povestitor: sunet, culoare, miros, asocieri fascinante, așteptare, promisiune.
Room in Rome, primul lui film vorbit în engleză..., dar ce spun eu în engleză, din moment ce se vorbește în rusă și în spaniolă, ca într-un turn Babel încă neprăbușit, o lume redusă la o cameră de hotel, dar ce spun eu o lume, trei lumi: Spania, Rusia, întîlnite într-o cameră de hotel la Roma, și toată lumea dintre aceste trei spații simbolice, istorii, povești, sentimente, mai ales sentimente foarte puternice, mergeți și vedeți filmul acestei povești simple, aproape imposibile, poetice, metaforice, despre două femei care se iubesc de-a binelea, așa, în ciuda a tot și a toate, și noi le vedem și vrem să le condamnăm, că doar sîntem animale morale, dar nu putem, nu putem să le spunem nici pe românește: pup-o, băi!, pentru simplu motiv că ele sînt prea frumoase, frumoase de îți stă inima în loc ( a mea cel puțin a stat), pentru că povestea e prea frumoasă, și le ierți că se foșăiesc goale într-o dragoste prohibită, intensă, iertată, și să duci cu tine povestea lor și să crezi în existența unei camere de hotel unde se păstrează renașterea italiană, barocul spaniol, realismul crud rusesc, să crezi că într-o poveste perfectă, în ciuda prezenței a două femei fantastice, o cameră de hotel poate deveni personaj principal, poate juca destinele personajelor așa cum vrea, ea, camera, devine cea care desface și face destine, o cameră și trei tablouri închise într-un tavan din care țîșnesc îngeri, iar din îngeri țîșnesc săgeți, pentru că, de fapt nici nu erau îngeri, erau soli ai lui Amor, erau zei mici și ai nabii care te trimit să te îndrăgostești de nu te vezi, de cine nu trebuie, cînd nu trebuie... M-a topit filmul ăsta, și Medem rămîne el însuși camera din Roma, Medem, pe jumătate basc, pe jumătate catalan, dar și pe jumătate francez și pe jumătate german, da, și asta e posibil într-o matematică aproximativă așa cum e posibil și ca Medem să fie medic chirurg și să facă Room in Rome, o să mai scriu despre Medem, aș dori să scriu despre toate filmele lui, dacă m-or ține puterile, pentru că mă îndoiesc sincer că o să supraviețuiesc amintirii unor filme sacre: Amanții de la Polul Nord, Lucia și sexul, Veverița roșie, Vacile, Ana cea haotică, și cîte altele pe care le-o fi făcut el și nu le-am văzut eu.
Am văzut și documentarul La pelota vasca și am înțeles și eu cum vine treaba asta cu ciudata nație a bascilor, ciudată pentru că vin dintr-o limbă care nu e indo-europeană, răsăriți de cine știe unde, dar prezenți printr-o limbă care nu poate fi decît al lor, printr-o încăpățînare care nu poate fi decît al lor.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...