Raspuns celor două scrisori

Români frumoși

Găsesc aiurea pe internet un comentariu al unei românce care trăiește în Spania. Mă bucură. Îl transcriu cu aceeași convingere cu care am postat cele două scrisori anterioare. Și apoi zâmbesc știind că toți semnatarii acestor mesaje au dreptate, și cei rămași aacasă și românca din Spania și mai știu că dacă ar face rocada între ei, cei care stau în România cu pașaportul în mînă gata de plecare în cîțiva ani vor scrie și ei aceleași cuvinte ca și ea:
România! Te iubesc! Mi-e dor de tine! Trăiască România!

Fagul cel mare de la tîrlă, domnind asupra Frasinului

Am încetat să mai citesc presa din România, mă adăpostesc și eu cum pot de istorie, nu o las să mă invadeze și mă cuibăresc în acest colț de rai de unde România se vede frumoasă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la cratiță, îmi creșteam bebelu…

Citiți mai multe

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Citiți mai multe

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Citiți mai multe

¡Viva la vida!

Faceți căutări pe acest blog