Treceți la conținutul principal

Destăinuire

de Mario Benedetti

Fueron jóvenes los viejos
pero la vida se ha ido
desgranando en el espejo

y serán viejos los jóvenes
pero no lo divulguemos
que hasta las paredes oyen.

Au fost tineri bătrînii
dar viața li s-a dus
petală cu petală în oglindă

și vor fi bătrîni tinerii
dar nu le spunem secretul
pentru că pînă și pereții au urechi

Granada este rodia; desgranadar înseamnă a desface rodia, a-i scoate semințele pline de suc dinăuntru; înseamnă a te umple pe mîini de sucul roșu, dulce, transparent al rodiei. Ah, ce metaforă! Pentru că am copilărit la poalele unui agud (dud) uriaș, care făcea agude negre, pe care nu le lăsam niciodată să se coacă profund, nu îmi plăceau cînd erau negre, îmi plăceau cînd erau un pic roșietice și cînd îmi scîrțîiau în dinți, dar oricum ar fi fost îți lăsau urme adînci în pielea degetelor, nu puteai păcăli pe nimeni, agudul se semna cu cerneluri grele pe mîinile tale, ei, bine, eu aș fi tradus cu agude, că bătrînilor li s-a dus viața ca agudele din ogradă, dar parcă e prea rural, prea din biografia mea. Oricum, indiferent cum aș traduce, pentru mine, în spatele rodiei lui Benedetti va fi întotdeauna cuvîntul agudă, pentru că așa am crescut eu, îndopîndu-mă vară de vară cu agude. Am fost uluită să constat că la Alicante, la universitatea, e o alee întreagă cu duzi, duzi ținuți în frîu, tunși regulamentar, soldățește, care au niște frunze de pomină și fac niște agude mici și ale dracului, negre, care cad în neștire pe jos și le calcă toată lumea în picioare și pătează cu negru-mură-ntunicată (cum se spune în Bucovina), bunătate de dale albe. Așa se iau pe tălpile alicantinilor studioși toată dulceața copilăriei mele. Îi întreb. Îmi spun că nu le mănîncă, sînt folosite fie pentru umbră, că au frunza mare și ușoara, fie pentru viermi de mătase, mare iubitori de frunze de agud. Atîta dispreț pentru această realitate botanică, încît bogata limbă spaniolă a găsit de cuviință să îi spună agudului mora. Trec în continuare pe sub aguzi și mă simt ca un vierme de mătase, care ar fi fost cazul să se fi transformat deja în fluture... La vîrsta asta... O să caut altceva, poate mă ajutați voi, ne trebuie o metaforă plină de zeamă, de esență, de roșu, dar parcă nici harbuz nu aș pune, să îi spun oare pepene roșu? Să țîșnească viața din metafora asta, din poetul ăsta care a plecat anul trecut cînd țîșneau primăverile în emisfera noastră și se zbuciumau verile cu ultimele forțe..., să țîșnească din puterea lui și în limba română. Atîta simplitate! cum poate să doară simplitatea, nu?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...