Treceți la conținutul principal

Nuntă



Văzut din larg, la apus, țărmul Alicantelui pare un jamon ibérico tăiat, mai mult de jumătate consumat, frumos luminat la asfințit. Cadou!


A avut loc o nuntă la mine în sat, iar eu eram plecată cu treburi. Nu m-am întors la timp, pentru că am aflat că timpul este o instituție plină de hachițe și că își face mendrele cum vrea, e capricios și inconstant. Și nunta aceea îmi era dragă, pentru că dragă îmi era mireasa, aș fi vrut să dansez pentru ea cele 3 minute de dans flamenco pentru care m-am pregătit 2 luni, mergînd la ore de două ori pe săptămînă, aș fi vrut să dansez pentru ea pentru că m-a cucerit, pe mine m-a cucerit cu mulți ani în urmă, cu firea ei, cu inteligența ei, cu o generozitate frumoasă, cu gesturi aproape sacre; ca atunci cînd și-a scos cerceii de la urechi, colierul de la gît, inelul de pe deget, și le-a depus pe toate în mîna mea, cică mi le dă mie cadou, am zis, Fată, ai înnebunit? Dă-mi pace, ia-ți bijuteriile înapoi, iar ea mi-a explicat că ține mult la ele, dar ține mai mult la mine și că e un schimb absolut echitabil, că mai mult se bucură văzîndu-mă pe mine purtîndu-le decît avîndu-le ea, că e ca și cum le-am purta amîndouă, că sînt ale ei, dar le port eu; iar eu știam exact ce însemnau pentru ea, și totuși le-am luat și le-am purtat convinsă fiind că a fost unul dintre cele mai frumoase gesturi care mi-a fost dat să le trăiesc, nu atît valoarea bijuteriilor, cît eleganța desăvîrșită cu care s-a deposedat ea de ele și mi le-a întins mie, de fiecare dată cînd am făcut la fel, m-am gîndit la ea, a fost ca o lecție, de fiecare dată cînd am făcut-o am vrut să repet gestul ei, și atunci în bar, cînd alergasem ca nebunele sperînd că va avea o bucățică de fericire, cînd am scos de la gît pandantivul sud-american cu lemn și argint și i l-am dat lui, de fapt i-l dădeam ei, și ea a înțeles și a știut, pentru că de aia o și iubesc atît, de profundă ce e, aș fi vrut să o văd mireasă, aș fi vrut să o văd așa cum o fi vrut sora ei, sau mama ei să o vadă, cineva foarte apropiat, să îi fac o fotografie cu ea fericită, dar lasă că i-a făcut-o Cătălina, nu ar fi stricat să mai aibă încă una și de la mine, nu strică niciodată să ai mai multe imagini ale propriei tale fericiri, aș fi vrut să văd eu cu ochii mei că gata, că a trecut peste toate blestemele, peste toate fricile ei, și acum e senină; aș fi vrut să o văd strălucind, frumoasă, misterioasă, cum sînt sigură că a fost. O să o văd în fotografii... Poate... Aș fi vrut să o văd numai o clipă, să îi citesc fericirea din ochi, fericirea pe care am sperat-o crescînd acolo unde de atîtea ori văzusem tristețe și întuneric. Voiam să împart cu ea exuberanța nunții ei, așa cum, de atîtea ori, am împărțit golurile și abisurile, strecurîndu-ne pe punți firave, fuioare nesigure pe care pășeam cu disperarea iminentei căderi. Aș fi vrut să o văd în timpul nunții ei, ostoindu-și trecutele dureri cu prezenta fericire. Aș fi vrut să o văd rîzînd, punîndu-și la cale viața.
Mireasa care mi-a dăruit o prietenie frumoasă, așa cum numai orientalii știu să prietenească. Ca atunci cînd îmi salva virgulele și le reașeza la locurile lor, pagini în șir de semne încîrligate pe care le domesticea în timpul nopții pentru că niciodată nu aveam timp suficient la dispoziție, întotdeauna ne apucam de un dosar cu 3 zile înainte de termenul limită de depunere, traducerile pe care le-am început și, cine știe, poate o să ajungem să le și terminăm vreodată, planurile, ideile, efervescența proiectelor care nășteau din dosul norilor grei de fum, rîsetele demente, sticla ei de Coca-Cola de 2 litri, care se golea după prima pauză, ieșirile, dansurile, muzicile, ziua mea de trei zile, unde ea a cîntat la chitară, avea părul luuuung, se așeza pe el dacă nu era atentă, îi cădeau șuvițe ondulate peste grif, peste ochi, arăta ca o spiridușă vrăjitoare, cînta minunat, am stat o noapte întreagă să povestim, ne-am întristat, ne-am bucurat, ne-am adunat puterile pentru ceea ce avea să urmeze. Am avut cu ea o prietenie creativă, din cele inspiratoare, chiar dacă nu s-a ales mare lucru de proiectele noastre, am avut cu ea și o prietenie solidă, și tristă, și decepționată, mă gîndesc eu. Eu îmi amintesc de goana inumană ca să ajung la doctoratul ei, ea își amintește probabil de nopțile în care, deși pica de somn, îmi corecta pagini lungi și interminabile. S-a stricat și asta. Ca toate celea în lumea asta. A trecut vreme peste vreme, fără ca eu să încetez vreodată să o admir și să o revendic pentru un trecut prea frumos.
A fost nuntă mare, și mireasa a avut o rochie frumoasă, de cîntăreață flower-power, de zînă din poiană, delicată... Ciudat, niciodată nu mi s-a părut că e delicată, mi s-a părut întotdeauna doar frîntă, frîntă prin voia ei, acum a văzut-o satul întreg delicată ca o balerină din cutia muzicală. Nu știu sigur cît era de fericită, dar spune satul că bucuroasă era sigur.
Mă voi întoarce în sat prea tîrziu, vor fi trecute deja cele 3 zile și nopți de nuntă ca-n povești. Și nu voi ști niciodată fericirea din ochii ei adumbriți de gene lungi și leneșe, stăjuind priviri adînci, mai adînci decît lacurile noaptea, mai adînci decît văile iarna. Sper să i se topească zăpezile toate, să i se lumineze nopțile toate.
Am fost plecată cu treburi, treburile s-au încheiat acum, mă întorc, e tîrziu, merg pe cărare și satul pleacă tot mai departe de mine, mi se năzare că văd lumini, dar fug și ele de mine, ca licurici neastîmpărați, îmi amintesc rîsul nebun și autistic de pe mess, cînd cu ochii împăienjeniți de lacrimi îl inventam amîndouă pe bietul Martin Kleenex, și ne trăiam viața virtual și implacabil, acum aș dori să nu o mai văd niciodată pe mess, să trăiască autentic, pe bune, fericirea pe care a început-o pe 3 iulie.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin