Treceți la conținutul principal

vis

Mi-e dor de o Românie pe care o am în suflet, și pe care o vreau confirmată. Vreau să o regăsesc de fiecare dată cînd merg acasă. și nu reușesc decît cu un mare efort de imaginație. Cu fiecare întoarcere acasă mă afund tot mai mult în imaginație, și plec tot mai departe de realitate. Plec de lîngă România reală și mă agăț cu disperarea naufragiatului care nu știe să înoate de cîțiva români mari: Leșe, Ada Milea, Vișan, Ioana Bradea, Geanina Cărbunaru, bunicii mei, primarul de la Humor, cîteva exemple, excepții, prietenii mei toți, și cei pierduți pe drum, și cei rămași, de la care îmi iau necesara perfuzie de românitate. Cu toții îmi demonstrează că se poate... dar eu nu pot. România mea a ajuns acum să fie cîte un impuls gastronomic, e o Românie olfactivă, vizuală alteori, rareori profundă. Mi-e dor de cetini, de caș dulce, de clopotul bisericii de la vale, de verde, de chișleag, de dulceață de nuci. Mi-e dor de cerul de vară înțesat cu stele, o puzderie de lumini ca un acoperămînt revelator prin care zeii devin vizibili, tangibili, transparenți. Citești gîndurile zeilor cînd stai rezemat de o căpiță cu fîn proaspăt cosit și te lași absorbit de minciunile Căii Lactee. Dar nu găsesc România pentru care să lupți, România pentru care să dansezi, pentru care să săruți, să rîzi, să crești, să creezi... Pot alții, eu nu! Eu aș da istoria României în judecată pentru tinerețea furată, pentru toate melodiile pe care a trebuit să le ascult 20 de ani mai tîrziu, pentru toate cărțile pe care le-am citit cu 10 ani mai tîrziu decît a trebuit, pentru toate visele pe care nu le-am visat pentru că nu știam că există. Pentru că am fost pînă la 20 de ani Bator al unei Fefelege amărîte și lipsită de șansă, am fost mîrțoagele Europei.
Dar acum visez. Și acesta e visul meu de noaptea trecută, pe cuvînt, nu e nici o iluzie și nici o ficțiune de laborator, eu chiar am visat! Deci, am trăit!
Poate pentru că așa o fi fost noaptea trecută cerul acasă la mine, din moment ce am visat că era ziua mea și că tu, călare pe un stilou uriaș care scria cu nori, desenai pe cer cadouri mari si mici, le desenai cu nori subțiri, fuioare de in care se evaporau cînd treceai la următorul cadou, reveneai apoi asupra pătratelor să pui și fundițe, rîdeam amuzată, mi se părea că ridicai castele de nisip în Spania, numai că o făceai cu nori pe cerul meu bucovinean, voiam să îți strig să nu te mai ostenești atîta pentru că toate cutiile frumos împachetate cu nori dispăreau imediat ce le terminai de desenat, dar tu, frumosul nebun de alb, alergai zărghit călare pe stiloul fermecat și adăugai alte și alte și alte și alte daruri, iar eu mă străduiam să le țin minte pe toate și să îmi imaginez ce e în fiecare. Am visat că îmi imaginam că unul era plin cu avioane de hîrtie colorată, din cele pe care le făcea Mihnea din toate hîrtiile pe care le găsea prin casă, apoi în altul îmi imaginam că găseam secretele răspunsuri la toate nedumeririle mele, voiam să nu dispară mai cu seamă această cutie care, vezi bine, îmi era de mare trebuință, dar tu desenai altele și altele și în imaginația mea se deschideau comori românești, într-una dintre cutii găsisem cununi de ceapă roșie, din cele care stăteau pitite în pachetele pe care mama mea mi le trimitea cu Atlassibul, alături de iaurt de bivoliță de la Napolact, sau de o bucată de urdă bine sărată ca să țină, și întotdeauna cu un bilețel pe care scria Poftă bună!, într-o altă cutie nu găsisem nimic, era goală, și atunci am pus eu în ea niște versuri, prea puține pentru că niciodată nu am avut o memorie suficient de dantelată, dar toate cele pe care mi le-am amintit, pe toate le-am pus, cîteva erau ale lui Vieru și vorbeau în limba mea despre durere, despre mamă, despre suferință, despre luptă, despre dor, și despre mamă din nou:


În aceeași limbă
Toată lumea plînge,
În aceeași limbă
Râde un pămînt.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mîngîi...

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prînzul e mai prînz.
Și doar în limba ta
Poți rîde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plîns.

Iar cînd nu poți
Nici plînge și nici rîde,
Cînd nu poți mîngîia
Și nici cînta,
Cu-al tau pămînt,
Cu cerul tău în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

Din greșeală s-au strecurat și niște versuri în spaniolă, poate tocmai pentru că plîng, dar nu numai pentru că mi-e dor. Versuri de-ale lui Benedetti, un bunic mare, așa, ca pentru toți nepoții lumii, care au rămas fără bunici. Îmi amintesc versurile astea în vis..., și cînd le caut astăzi în carte, aflu că sunt diferite. Noaptea trecută, în cutia mea cu cadouri de nori, îmi sunau altfel. Îmi imaginez că erau traduse în limba mea, pe cerul Bucovinei.

¿Cómo será el mundo cuando no pueda yo mirarlo
ni escucharlo ni tocarlo ni olerlo ni gustarlo?
¿cómo serán los demás sin este servidor?
¿o existirán tal como yo existo
sin los demás que se me fueron?
sin embargo
¿por qué algunos de éstos son una foto en sepia
y otros una nobe en los ojos
y otros la mano de mi brazo?
¿cómo seremos todos sin nosotros?
¿qué color qué ruidos qué piel suave qué sabor qué aroma
tendrá el ben(mal)dito mundo?
¿qué sentido tendrá llegar a ser protagonista del silencio?
¿vanguardia del olvido?
¿qué será del amor y el sol de las once
y el crepúsculo triste sin causa valedera?
¿o acaso estas preguntas son las mismas
cada vez que alguien llega a los sesenta?

ya sabemos cómo es sin las respuestas
mas ¿cómo será el mundo sin preguntas?


cum va fi lumea cînd nu o voi mai putea eu privi
nici asculta nici atinge nici mirosi nici gusta?
cum vor fi cei din jurul meu, fără mine, umilul lor servitor?
sau or fi existînd așa cum și eu exist
fără ceilalți de dinaintea mea?
totuși
de ce unii dintre aceștia stau într-o fotografie sepia
și alții au cîte un nor în ochi
și alții mă țin de mînă?
cum vom fi cu toții fără noi?
ce culoare ce sunete ce piele delicată ce gust ce aromă
va avea lumea cea bine(rău)cuvîntată?
ce înțeles va avea să devin personajul principal al tăcerii?
stegarul uitării?
ce va fi dragostea și soarele de la ora unsprezece
și crepusculul trist fără o cauză încă valabilă?
sau nu care cumva aceste întrebări sînt aceleași
de fiecare dată cînd împlinește careva șaizeci de ani?

acum știm cum e să nu ai răspunsuri
dar cum ar fi lumea fără întrebări?

Mă gîndesc la acest minunat scriitor uruguayan pe care nu îl traduce în românește nimeni, nici un traducător talentat, și ne lasă fără atîta frumusețe..., așa cum facem și noi cu Vieru pe care nu îl traducem în limbile pămîntului.
Îmi văd mai departe de daruri, tu continui să-mi desenezi și ele continuă să dispară de fiecare dată cînd treci la alte cutii. Te avînți în toate colțurile rotunde ale cerului, și depui, la fiecare dintre ele cîte un dar pentru mine. Uit să le mai număr, uit să le mai desfac și să le mai umplu cu nevoile mele. La urma urmei un dar nu trebuie să fie ceva util, ba chiar cred ca darul inutil este cel mai semnificativ. Darul inutil, ca toate cutiile minunate care au fost pe cer și au plecat, risipindu-și fuioarele delicate. Vii obosit și te așezi lîngă mine, ni se ating creștetele ca cele ale doi munți prăvăliți, și privind cerul vedem amîndoi cum darurile desenate de tine apar din nou, norii se adună și alcătuiesc din nou cutiile descompuse, se umple cerul de daruri, sînt toate acolo, toate cele desenate și dispărute, sau întors de unde plecaseră, sau poate le-ai mai adus tu încă o tură, să apuc să le desfac, să le umplu, sau să le golesc. Amîndoi cu ochii pe cer, contemplăm norii cutii, pătrați, fumurii și funda albastră care ține cerul în loc, să nu se prăvale peste noi, să nu ne copleșească viața de cadouri...

Mă trezesc ca după un vis în care am zburat, sînt la Alicante și mă întreb tu ce cer privești? Și ce visezi? Și cîte zile mai sînt pînă la ziua mea? Și ce să mă fac cu atîtea daruri...



http://romaniadinspania.com/ro/node/2139

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…