Treceți la conținutul principal

Spania victorioasă

Și pentru că Spania a ajuns în semifinală țara întreagă a înnebunit. Nu mai poți cumpăra nici un sfînt steag de pe nicăieri, toți poartă tricouri roșii cu numele jucătorilor, oameni serioși, îi vezi intrînd în bănci, în birouri, cu hainele astea de apartenență la clan, la trib, strigînd pe stradă dulcegării la adresa germanilor, nu cu ură, cu umor, dar uitînd cu desăvîrșire regulile corectitudinii politice, nu că ar fi ei niște obsedați de eschivările lingvistice, și eufemismele administrativ-mediatice. Orice bătrînică moțată și cu unghiile asortate la cureaua de la ceas știe componența naționalei, are o banderolă cu steagul la poșetă, sau chiar prinsă cu broșa cu perle de Mallorca. Au o caracatiță urîtă care umblă și ea bleagă printr-un acvariu unde tronează două cutii purtînd steagul echipelor care se confruntă. Spune tradiția că urîta de caracatiță știe ea exact rezultatul și că alege cutia cîștigătoare, echipa triumfătoare. Acum s-a așezat cu nesimțire pe cutia Spaniei, spre ciuda celor 3 sate și 4 văi ocupate în Mallorca numai de nemți, care s-au îmbulzit în baruri și restaurante ca să mănînce caracatiță, doar ca să anuleze făcătura.
Și cînd te gîndești că astăzi în Pamplona începea sărbătoarea lor celebrisimă, aceea de alergat pe dinaintea taurilor, dar alergătură disperată nu glumă... Ei meciul ăsta a tulburat toată țara, e un fenomen uluitor la care eu credeam că lumea contemporană nu mai poate adera. Aiurea, oameni în toată firea suflă de zor în trompete chinezești de plastic, sînt vopsiți pe față și poartă peruci chiar dacă afară astăzi au fost 42-46 de grade pe alocuri.
Urăsc fotbalul visceral, m-am convins de prea multe ori că e un sport dement, la care aderă numai netoții și lipsiții de imaginație. Am greșit. Aici e sărbătoare națională orice sport, meciurile lui Nadal au fost anul ăsta vizionate mai ceva decît slujbele la biserică în Evul Mediu, cu toții vorbeau după unul din meciurile lui despre mingea de break, despre as, despre primul set... La fel și Turul Franței sau al Spaniei, orice este prilej de băut o bere (una gorda) și căscat ochii la televizor; și apoi alimentarea cu nesațiu a conversațiilor, întotdeauna pasionale, întotdeauna stropite din belșug cu vin și bere.
Merg în centrul vechi al orașului și vă povestesc ce am văzut acolo. Asta desigur dacă o să mai încap în oraș și nu o fi plin deja...
Nu a greșit caracatița, degeaba au înghițit cu noduri germanii kilograme întregi de caracatiță ca să rupă vraja. Nu degeaba a ajuns în Africa de Sud regina îmbrăcată în roșu, ca să susțină naționala.
Meciul l-ați văzut, ați văzut cum spaniolii abia ajungînd la umerii nemților, săreau totuși mai sus decît aceștia, furau mingea precum spiridușii. Ce m-a copleșit pe mine au fost comentariile de la televizor, unde cei doi specialiști vorbeau de parcă ar fi fost în sufrageria unui unghi de-al lor, cu o butelcă de Bergenbier de 5 l dinainte, vorbind vrute și nevrute, făcînd glume piperate, numindu-i pe nemți zgîrienori, interminabili în sus, Pedrito, hai Pedrito, înscrie, aleargă, că uite, e 0 - 0 și dacă ajungem la penalty ne mănîncă ăștia pe pîine, nemții ăștia nu au venit în Africa de Sud ca să cîștige, ci ca să își arate profundul respect pentru Spania, hai Spania, hai și demonstrează că istoria ta este încă glorioasă, hai Spania că avem nevoie de victoria asta ca de aer, că destul ne-a redus Zapatero salariile... Și alte interminabile tirade, la auzul cărora rîdeam cu lacrimi. Dar nu comentariile oficiale m-au convins că, uneori, rareori, merită să vezi un meci de fotbal, ci comentariile oamenilor din bar. Nu mai spun că veniseră la crîșmă să vadă meciul tot felul de doamne respectabile, gătite, în vîrstă, șezînd picior peste picior, să vază cum merg lucrurile cu echipa Spaniei. Mame cu cărucioarele cu nou-născuți bătînd și ei zdravăn din picioare, oameni serioși, cu tricourile echipei naționale pe ei. Cîrduri întregi de prieteni, care umplu restaurantele, barurile, plajele, piețele, pentru a vedea meciul, pentru că, desigur, cum poți susține echipa națională din sufragerie... Primăriile montează ecrane uriașe iar oamenii ies din case nu pentru a vedea un meci de fotbal, ci pentru a susține Spania, pentru că aparțin unei națiuni cu care se mîndresc, pentru că sînt toleranți în naționalismul lor, pentru că fac loc în țara lor tuturor dezrădăcinaților din lumea asta, pentru că sînt calzi și prietenoși, pentru că alături de ei, pe stradă, meciul e văzut împreună de toți negrii, chinezii, arabii, care strigă cot la cot cu gazdele lor, că să învingă Spania, Spania minunată (că rimează cu numele unuia dintre jucători). M-a impresionat plămînul ăsta uriaș și inima asta uriașă care era toată Spania, alături de echipa ei, aflată pentru prima dată în semifinalele unui mondial, și acum în finala cea mare, sînt convinsă că fiecare spaniol care privea meciul, lupta alături de cei 11 oameni de pe teren, fiecare în felul lui, fiecare alerga, transpira sub soarele african, fiecare dona Spaniei o parte mică, esențială, partea lor frumoasă. Golul marcat a fost golul fiecărui spaniol, sau imigrant, sau rezident, indiferent de culoarea pielii, golul meu dacă vreți, victoria fiecărui locuitor al teritoriului ăsta bun și primitor, pentru că așa e Spania pentru mine, o vacă mare, cu priviri blînde, molcomă, plină de lapte (Dorna?), zîmbăreață, rezistentă, masivă, diferită, hrănitoare, indulgentă. Și așa e pentru toți acești căutători de speranță și bien estar care îi trec granițele flămînzi și triști și sfîrșesc prin a rămîne aici veseli și plini de doruri. Spania cea care primește înlăuntrul ei cel mai mare număr de imigranți din Europa, a doua din lume după Statele Unite, le alină chinurile readaptării, îi hrănește, îi ajută. De aceea, la meciul acesta de fotbal, strigau cu toții ¡Viva España!, foloseau cu toții pluralul integrării, al apartenenței. Vamos a ganar. Cine? Noi toți, spanioli, marochini, ecuatorieni, columbieni, englezi, români, kenieni, italieni, francezi, belgieni, bulgari, ucranieni, chinezi, toate națiile pămîntului adunate sub un steag roșu cu galben. Fiecare dinter noi adăugăm, după dorurile fiecăruia, care o bandă albastră, care verde, care albă, schimbăm stema, o punem pe cea de acasă, ne aparținem unii celorlalți și cu toții vacii celei grase și pline de lapte. Ne bucurăm, de parcă în poarta din Africa de Sud ar fi Stelea și golul l-ar fi marcat zic și eu Hagi că numele altui fotbalist nu îl știu. Golul lui Puyol este în primul rînd al Barcelonei, apoi al Spaniei întregi, dar și al echipei naționale române, și al humorenilor mei, și al masailor, sîrbilor, celților, croaților, bulgarilor, etc, etc, care umplu străzile Spaniei urlînd pînă la răgușirea finală ¡España ganadora!
Au uitat cu toții de criză, de guvern, de salariile micșorate, de Rajoy și corupția partidului său, de declinul Băncii Mondiale. Istoria lor merge mai departe, și cum Pizarro și Cortez și-au încheiat mandatul conferit de orgoliul spaniol, uite că îi investesc pe Xavi, pe Pedrito, pe Torres cu titlul de eroi, cu care se identifică pînă la capăt. Se identifică egal cu jucătorii lor de fotbal, așa cum o fac cu Nadal, cu marii lor cățărători din Turul Spaniei, cu eroii Formulei 1, mai nou cu NBA-ul pentru că a dat Dumnezeu și au și ei un spaniol nesfîrșit de lung, care a ajuns campion al Americii la baschet. Regina este și în tribunele de la Wimbledon, aplaudîndu-l frenetic pe Rafa, și în cele din Africa de Sud. Spaniolul de rînd, cel de viță veche, cel intelectual, cel rafinat, cel simplu, se regăsesc toți în orice sport în care țara îi reprezintă. Dar întotdeauna se identifică cu umor, cu miștocăreală, relaxați, cu necesară distanțare. Autoironici de multe ori. Fără patima descreierată a altor nații. Fără ura față de rival. Cel mult o luare peste picior, de bun gust sau de proastă inspirație, care dacă reușește să smulgă măcar un zîmbet este binevenită.
Puyol nu declară niciodată nimic după meci. Ca semn de penitență, de reașezare umilă în fața unui desti ncare a fost generos cu el. Fotografia lui tronează pe toate paginile ziarelor lumii, urît și totuși atît de adolat. Fermecător probabil tuturor ochilor spanioli, catalani, basci, întregului mozaic de culturi care alcătuiesc Spania...
Toate națiile lumii au fost răzbunate de victoria Spaniei în meciul cu Germania. A fost ca o confruntare între Tom și Jerry. A învins Jerry!
Mi s-a făcut acum poftă să scriu despre Spania. Amîn de ceva timp impusul acesta, pentru că am tot așteptat senzații așezate și certitudini. Acum cred că i-am descoperit sufletul, i l-am cîntărit, l-am palpat. Abia acum mi-am dat seama că sufletul Spaniei stă așezat în ugerul doldora de lapte, amestecat cu miere, al unei vaci care paște liniștită la umbra unui castel de nisip. Și am avut nevoie de un meci de fotbal, de delirul care i-a urmat, de focurile de artificii care au pus stele pe cerul unei Spanii care nu are stele, de strigăte de bucurie ca să înțeleg că o țară, chiar dacă nu e a ta, te poate face fericit și învingător. Atunci cînd îi aparții asumîndu-ți-o ca fiind a ta. Lucru dificil pentru români, în general, atît de înrădăcinați.

Comentarii

  1. Asteapta matale numa' nitzel, sa vezi fiesta la castigarea Campionatului Mondial de Espana!!! OLE!

    RăspundețiȘtergere
  2. Good Luck Spain for the Finals....
    Greetings from Malaysia..

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…