Benny Hill. Pentru Muc cel Mic(a)

A murit Păunescu, și nu are Păunescu nici o legătură cu Benny Hill. Tocmai de aceea, ca să nu ne mai isterizăm o tură, ca să nu ne mai ridicăm un pic poalele-n cap, porcul de ieri a devenit brusc  acum dintr-odată geniul incontestabil, Eminescu-nici-mai-mult-nici-mai-puțin, un Incomparabilul, un Spectaculosul.

Eu mă hotărăsc să scriu cu mult drag despre Benny Hill-Uitatul, numai ca să nu mă includ în lunga listă a celor care și-au amintit de Păunescu numai acum că a murit și e inofensiv politic-amente și inutil poetic-amente.

Am fost în sălile Cenaclului, am cântat cu Cristi Cojocaru, vecinul meu de la 3, singurul din cartier care avea o chitară, ne adunam pe banca din fața blocului și făceam dezidență și patriotism până la ora 21:45, că după aia se supărau părinții, eram prea cuminți (proști, ar spune copiii mei), tu, Muc cel Mic nu îl știi pe Cristi, Cristi era un băiat bun, blajin, cu un zâmbet larg și la început de viață, stăpânul unui cățel lup pe care nu l-a mai putut ține în bloc, deoarece tare mai plângea când era Cristi la facultate, Cristi era și la facultate, dar muncea și la Tarnița, la mină, era un băiat bun care cam uita robinetul deschis și ne cam inunda apartamentul, așa era în comunism, ne mai inundau vecinii, dar mie mi-a fost oricum drag, deși eram prea mică și nu prea mă luau în grupul lor, ori prea mică, ori prea neagră probabil că nu o să aflu niciodată, în fine, cățelul lui Cristi a fost dat la o casă și în noaptea aceea de iunie a urlat inexplicabil și disperat, urla câinele în timp ce Cristi murea sub roțile unui autobuz într-un accident dureros și stupid ca toate accidentele, dar ăsta mult mai absurd ca toate celelalte, pentru că murea și Cenaclul meu Flacăra, din moment ce a murit în aceeași mașină Cristi - Cenaclul meu Flacăra, Sorin care urma să se căsătorească peste o săptămână, tocmai văzuseră cu toții rochia de mireasă a alesei sale, Mirel, alt băiat blând și bun și vesel, Doamne, cu toții erau veseli și buni, numai că Mirel îi întrecea pe toți, pe Mirel îl știam de la grădiniță, fuseserăm colegi de grupă, și ne-om mai fi văzut unul pe celălalt la vreun majorat când el era în ciorapi albi și eu în ciorapi fini, desculți cum eram toți din respect pentru persianele omului, ei bine și Mirel tot atunci a plecat, și l-au luat cu ei și pe Basil, așa îi spuneam noi, Vasile îl chema de fapt, Basil, un om de un rar bun simț, discret, care desena dumnezeiește, s-a golit orașul când au plecat toți patru dintr-odată, uof, ce jale, ce jale mare, nu exista om în oraș care să nu fi cunoscut măcar pe unul dintre ei, ei bine, odată cu băieții ăștia, mai cu seamă cu Cristi, a murit și Cenaclul Flacăra pentru mine. Cenaclul Flacăra venea și pleca, numai banca din fața blocului rămânea, și rămânea și Cristi și cântările de seara, și promisiunea unei căni cu vin, și leru-i ler, și flori de măr, și părinți, și aruncări în mare, apoi volumele lui Păunescu erau în casă, cu coperțile lui toate negre, și le mai răsfoiam din când în când, doar ca să își amintească gașca și Cristi versurile. Eu atunci am tras salve de tun și am ridicat pumnul la cer, atunci mi s-a dus Woodstock-ul, odată cu Cristi, în 1990, nu acum când a plecat Păunescu. 

Păunescu trebuia plâns în 1990, nu acum, atunci când puteam plânge tăcerea Cenaclului Flacăra. Păunescu trebuia citit între 1990 și 2010, trebuia predat, trebuia analizat, dat deoparte și reluat, decantat, strecurat și păstrat în ceea ce are valoros, nu de-a valma acum când juma din populația României își aducea prinosul de muci la căpătîiul poetului. Dacă a fost geniu, de ce nu ne-am împiedicat de înțelepciunea lui cosmică pe la televizoare și pe la ziare, de ce nu ne-am adăpat setea de cunoaștere din prea plinul Poetului?

Eu mi-am plâns toată Flacăra la moartea lui Cristi, la nefireasca moarte a lui și a celorlalți trei. La moartea lui Păunescu îl regret și îl citez pe Poet:

...În acest loc comun,
A trăi,
A iubit,
A gândit,
A scris,
A suferit,
S-a bucurat,
V-a iubit,
Şi-acum se odihneşte
Un nume propriu
Care va fi fericit
Să devină un nume comun...

(http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/trecutul-morala-cazului-paunescu-205087.html)

Dar eu despre Benny Hill vreau să vorbesc. Și o fac nu întâmplător acum, în aceste momente de circ național, de false regrete, de false aplauze, de false onoruri. 

Despre Alfred Hawthorne Hill, numele real al lui Benny Hill, îmi propusesem să scriu încă de la începutul existenței acestui blog, pentru că întotdeauna m-a intrigat universalitatea umorului său. Desigur că Chaplin este creatorul aproape mitic al umorului secolului XX, el a devenit clasic încă de pe vremea pariului său cu filmul mut, cu ultimul său film nevorbit lansat cu mult după ce sonorul luase cu asalt toate cinematografele. Lui Chaplin nu i-a contestat nimeni locul, a fost aclamat și aplaudat. A fost ascultat și vizionat. A creat cât timp a dorit și a avut ceva de spus. Despre Chaplin vorbim cu toții cu respectul datorat părintelui comicului noului mileniu.

Benny Hill însă a fost marele perdant, executat pe eșafodul feminismului. Pe Benny Hill femeile l-au demolat, l-au transformat în the most politically incorrect entertainer, l-au exterminat, l-au îngenuncheat și l-au anihilat. Benny Hill a fost redus la tăcere de întreaga frustrare a femeilor, adunată de-a lungul secolelor de umilințe și dezindividualizare. În Anglia show-ul său a fost interzis și interzis a rămas. Mai popular în lume decât acasă la el, modest și discret, obrăznicia lui Benny Hill e necunoscută la Londra. A murit în ziua în care primea prin poștă propunerea unui nou contract pentru o nouă serie. A murit, orice s-ar spune, ironic.

Și nici despre asta nu doream să vorbesc. Despre Benny Hill, marele clown care a deconstruit pentru totdeauna o serie de meserii care de la el încoace vor fi întotdeauna incomodate de o trăsătură comică, apreciat de atât de seriosul și sofisticatul autor al Portocalei mecanice, pot vorbi alții cu mai multă măiestrie și cădere decât mine. Eu vreau să pun oglindă mare în fața ironiei istoriei:

iată cum arată site-ul oficial al celui mai mare clown al secolului trecut:

http://www.bennyhill.org/

Doa(h)mne, cum mai poate face mișto istoria de noi!