Treceți la conținutul principal

Benny Hill. Pentru Muc cel Mic(a)

A murit Păunescu, și nu are Păunescu nici o legătură cu Benny Hill. Tocmai de aceea, ca să nu ne mai isterizăm o tură, ca să nu ne mai ridicăm un pic poalele-n cap, porcul de ieri a devenit brusc  acum dintr-odată geniul incontestabil, Eminescu-nici-mai-mult-nici-mai-puțin, un Incomparabilul, un Spectaculosul.

Eu mă hotărăsc să scriu cu mult drag despre Benny Hill-Uitatul, numai ca să nu mă includ în lunga listă a celor care și-au amintit de Păunescu numai acum că a murit și e inofensiv politic-amente și inutil poetic-amente.

Am fost în sălile Cenaclului, am cântat cu Cristi Cojocaru, vecinul meu de la 3, singurul din cartier care avea o chitară, ne adunam pe banca din fața blocului și făceam dezidență și patriotism până la ora 21:45, că după aia se supărau părinții, eram prea cuminți (proști, ar spune copiii mei), tu, Muc cel Mic nu îl știi pe Cristi, Cristi era un băiat bun, blajin, cu un zâmbet larg și la început de viață, stăpânul unui cățel lup pe care nu l-a mai putut ține în bloc, deoarece tare mai plângea când era Cristi la facultate, Cristi era și la facultate, dar muncea și la Tarnița, la mină, era un băiat bun care cam uita robinetul deschis și ne cam inunda apartamentul, așa era în comunism, ne mai inundau vecinii, dar mie mi-a fost oricum drag, deși eram prea mică și nu prea mă luau în grupul lor, ori prea mică, ori prea neagră probabil că nu o să aflu niciodată, în fine, cățelul lui Cristi a fost dat la o casă și în noaptea aceea de iunie a urlat inexplicabil și disperat, urla câinele în timp ce Cristi murea sub roțile unui autobuz într-un accident dureros și stupid ca toate accidentele, dar ăsta mult mai absurd ca toate celelalte, pentru că murea și Cenaclul meu Flacăra, din moment ce a murit în aceeași mașină Cristi - Cenaclul meu Flacăra, Sorin care urma să se căsătorească peste o săptămână, tocmai văzuseră cu toții rochia de mireasă a alesei sale, Mirel, alt băiat blând și bun și vesel, Doamne, cu toții erau veseli și buni, numai că Mirel îi întrecea pe toți, pe Mirel îl știam de la grădiniță, fuseserăm colegi de grupă, și ne-om mai fi văzut unul pe celălalt la vreun majorat când el era în ciorapi albi și eu în ciorapi fini, desculți cum eram toți din respect pentru persianele omului, ei bine și Mirel tot atunci a plecat, și l-au luat cu ei și pe Basil, așa îi spuneam noi, Vasile îl chema de fapt, Basil, un om de un rar bun simț, discret, care desena dumnezeiește, s-a golit orașul când au plecat toți patru dintr-odată, uof, ce jale, ce jale mare, nu exista om în oraș care să nu fi cunoscut măcar pe unul dintre ei, ei bine, odată cu băieții ăștia, mai cu seamă cu Cristi, a murit și Cenaclul Flacăra pentru mine. Cenaclul Flacăra venea și pleca, numai banca din fața blocului rămânea, și rămânea și Cristi și cântările de seara, și promisiunea unei căni cu vin, și leru-i ler, și flori de măr, și părinți, și aruncări în mare, apoi volumele lui Păunescu erau în casă, cu coperțile lui toate negre, și le mai răsfoiam din când în când, doar ca să își amintească gașca și Cristi versurile. Eu atunci am tras salve de tun și am ridicat pumnul la cer, atunci mi s-a dus Woodstock-ul, odată cu Cristi, în 1990, nu acum când a plecat Păunescu. 

Păunescu trebuia plâns în 1990, nu acum, atunci când puteam plânge tăcerea Cenaclului Flacăra. Păunescu trebuia citit între 1990 și 2010, trebuia predat, trebuia analizat, dat deoparte și reluat, decantat, strecurat și păstrat în ceea ce are valoros, nu de-a valma acum când juma din populația României își aducea prinosul de muci la căpătîiul poetului. Dacă a fost geniu, de ce nu ne-am împiedicat de înțelepciunea lui cosmică pe la televizoare și pe la ziare, de ce nu ne-am adăpat setea de cunoaștere din prea plinul Poetului?

Eu mi-am plâns toată Flacăra la moartea lui Cristi, la nefireasca moarte a lui și a celorlalți trei. La moartea lui Păunescu îl regret și îl citez pe Poet:

...În acest loc comun,
A trăi,
A iubit,
A gândit,
A scris,
A suferit,
S-a bucurat,
V-a iubit,
Şi-acum se odihneşte
Un nume propriu
Care va fi fericit
Să devină un nume comun...

(http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/trecutul-morala-cazului-paunescu-205087.html)

Dar eu despre Benny Hill vreau să vorbesc. Și o fac nu întâmplător acum, în aceste momente de circ național, de false regrete, de false aplauze, de false onoruri. 

Despre Alfred Hawthorne Hill, numele real al lui Benny Hill, îmi propusesem să scriu încă de la începutul existenței acestui blog, pentru că întotdeauna m-a intrigat universalitatea umorului său. Desigur că Chaplin este creatorul aproape mitic al umorului secolului XX, el a devenit clasic încă de pe vremea pariului său cu filmul mut, cu ultimul său film nevorbit lansat cu mult după ce sonorul luase cu asalt toate cinematografele. Lui Chaplin nu i-a contestat nimeni locul, a fost aclamat și aplaudat. A fost ascultat și vizionat. A creat cât timp a dorit și a avut ceva de spus. Despre Chaplin vorbim cu toții cu respectul datorat părintelui comicului noului mileniu.

Benny Hill însă a fost marele perdant, executat pe eșafodul feminismului. Pe Benny Hill femeile l-au demolat, l-au transformat în the most politically incorrect entertainer, l-au exterminat, l-au îngenuncheat și l-au anihilat. Benny Hill a fost redus la tăcere de întreaga frustrare a femeilor, adunată de-a lungul secolelor de umilințe și dezindividualizare. În Anglia show-ul său a fost interzis și interzis a rămas. Mai popular în lume decât acasă la el, modest și discret, obrăznicia lui Benny Hill e necunoscută la Londra. A murit în ziua în care primea prin poștă propunerea unui nou contract pentru o nouă serie. A murit, orice s-ar spune, ironic.

Și nici despre asta nu doream să vorbesc. Despre Benny Hill, marele clown care a deconstruit pentru totdeauna o serie de meserii care de la el încoace vor fi întotdeauna incomodate de o trăsătură comică, apreciat de atât de seriosul și sofisticatul autor al Portocalei mecanice, pot vorbi alții cu mai multă măiestrie și cădere decât mine. Eu vreau să pun oglindă mare în fața ironiei istoriei:

iată cum arată site-ul oficial al celui mai mare clown al secolului trecut:

http://www.bennyhill.org/

Doa(h)mne, cum mai poate face mișto istoria de noi!

Comentarii

  1. Doamne, chiar doream sa te intreb ce parere ai de Paunescu. Subliminal am tipat, in scris am tacut...Nu stiu cum iti reuseste, dar intotdeauna esti cu un pas inainte. E gambitul Damei. Interesanta expunerea si punctul de vedere. Oarecum, Paunescu i-a supravietuit lui Ceausescu, cel putin de doua ori. A reusit sa fie iubit de mase, astfel cum nu a fost niciodata Ceausescu si a avut o inmormantare, care i s-ar fi cuvenit dictatorului, intr-un scenariu ipotetic.
    Sah mat!, dar trebuie cetita poezia lui.

    Intr-adevar, cenaclul flacara era in sufletele multora si nu neaparat la adunarile acelea grotesti unde lumea se calca in picioare ca sa hraneasca egocentrismul unui individ.
    Pe undeva Benny Hill a reusit sa faca misto chiar de el insusi. In mod cert e un supravietuitor.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin