Treceți la conținutul principal

Românescu Râsu-plânsu

Există patru categorii de oameni: cei care îi fac pe alții să râdă, cei care râd de glumele primului, cei care analizează cu mse produc glumele și cum se produce râsul, categoria teoreticienilor, sclifosiților care, de fapt, fac tercerea înspre cea de-a patra categorie, și anume categoria celor care nu pot să râdă, nu știu cum, nu se simt bine când râd, și pe bună dreptate, nici nu le stă bine râzând, nu le stă bine nici trăind, de aceea își compun poate statura asta țeapănă și importantă, serioasă, mai cu seamă serioasă, oamenii serioși sunt întotdeauna plictisitorii cei mai cumpliți, oameni lipsiți de simțul umorului, de vocația zâmbetului.

Între aceste categorii, spre final, stau oamenii care au un potențial râzofil, numai că nu au avut niciodată ocazia să râdă suficient încât să își compună mimica aferentă, nu le-a spus nimeni la timp că râsul chiar este posibil, nu i-a învățat nimeni la școală și și-au trăit viețile în absența acestui balsam existențial. Atunci când, în sfârșit râd, fața lor e indecisă, chipul lor stă schimonosit a plâns, mai mult decât a râs, de fapt nu e nici o diferență între cele două stări. 

Ei bine, ca o clasă aparte vin apoi românii, care și atunic când râd, plâng. Dar o fac nu ca lipsă de exercițiu, nu ca insuficientă instrucție în ale râsului, nu, dimpotrivă, o fac programat, filosofic, nu pentru că nu ar ști difenreța, ci pentur că în mod conștient și voluntar, românii când râd, de fapt plâng. Și invers. Ne-a explicat Noica filosofia râsu-plânsului. Și bunicii noștri, probabil.

Ei bine, românii nu mai râd. Au încetat, așadar și să plângă.



http://www.youtube.com/watch?v=8WiHkqEWZTE&feature=related

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin