Treceți la conținutul principal

Românescu Râsu-plânsu

Există patru categorii de oameni: cei care îi fac pe alții să râdă, cei care râd de glumele primului, cei care analizează cu mse produc glumele și cum se produce râsul, categoria teoreticienilor, sclifosiților care, de fapt, fac tercerea înspre cea de-a patra categorie, și anume categoria celor care nu pot să râdă, nu știu cum, nu se simt bine când râd, și pe bună dreptate, nici nu le stă bine râzând, nu le stă bine nici trăind, de aceea își compun poate statura asta țeapănă și importantă, serioasă, mai cu seamă serioasă, oamenii serioși sunt întotdeauna plictisitorii cei mai cumpliți, oameni lipsiți de simțul umorului, de vocația zâmbetului.

Între aceste categorii, spre final, stau oamenii care au un potențial râzofil, numai că nu au avut niciodată ocazia să râdă suficient încât să își compună mimica aferentă, nu le-a spus nimeni la timp că râsul chiar este posibil, nu i-a învățat nimeni la școală și și-au trăit viețile în absența acestui balsam existențial. Atunci când, în sfârșit râd, fața lor e indecisă, chipul lor stă schimonosit a plâns, mai mult decât a râs, de fapt nu e nici o diferență între cele două stări. 

Ei bine, ca o clasă aparte vin apoi românii, care și atunic când râd, plâng. Dar o fac nu ca lipsă de exercițiu, nu ca insuficientă instrucție în ale râsului, nu, dimpotrivă, o fac programat, filosofic, nu pentru că nu ar ști difenreța, ci pentur că în mod conștient și voluntar, românii când râd, de fapt plâng. Și invers. Ne-a explicat Noica filosofia râsu-plânsului. Și bunicii noștri, probabil.

Ei bine, românii nu mai râd. Au încetat, așadar și să plângă.



http://www.youtube.com/watch?v=8WiHkqEWZTE&feature=related

Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...
Un comentariu
Citiți mai multe

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...
16 comentarii
Citiți mai multe