Treceți la conținutul principal

Lui Panait

Am trecut și peste toamna asta îngăduitoare și blândă. În mașină e cald, motorul e pornit, afară e beznă. Mi-e cald. Îmi dau haina jos, oricum era prea udă și nesuferită. Prea mare. M-am îmbrăcat prea gros, mai cu seamă de când cu aripile astea, hainele mi le strivesc, nu s-au inventat haine pentru aripi, sunt nevoită să le strâng pe sub cârpe, să le pliez, mi se iau penele în răspăr, îl înțeleg și pe domnul foarte bătrân cu niște aripi enorme din Macondo, ținutul inventat de Marquez. După ce le scot din bulendre aripile mi se răscolesc, îmi înțepenesc, o vreme nici nu le pot mișca de amorțite ce sunt. Nici pomeneală să le întind a zbor.  Îmi dau haina jos, sunt pe scaunul din dreapta, și în mașina mică aripile mi se dezmorțesc împrăștiind aer proaspăt. Îmi place ploaia și afară plouă gospodărește, temeinic, îmi place și cântecul acela care spune că nimeni nu se poate uda în ploaie în locul tău, fiecare cu ploile lui, de când mi-au crescut aripile nu mai ies în ploaie, pentru că..., pentru că, mi-e greu să spun, dar nu prea m-am obișnuit cu aripile astea, nici cu mâinile nu știam întotdeauna ce să fac să le mai domolesc efervescența, dar cu aripile sunt de pomină, le tot așez și ele se revoltă, fie că tremură, fie că mă gândilă îngrozitor cu penele pe spate, de aceea trebuie să le țin depărtate, iar dacă plouă se udă și în afara unui miros nu tocmai delicios, se și îngreunează de îmi cocoșează spatele. Deh, reacții de lume profană fără exercițiul sacrului. 

Aripile mele nu au cristale sau alte podoabe pe ele... Nu, pentru că sunt atât de perfecte așa cum sunt, atât de mărețe și bogate, încât până și eu, excesiva, am început să nu îmi mai ornamentez inutil viața. Orice ornament e de fapt o greutate în plus, nu-i așa? Am simțit la început un fel de mâncărime pe spate și pe măsură ce visam sau citeam, simțeam cum îmi creșteau niște cornițe. M-am gândit la început că îmi ies greșit coarne pe spate, nu îmi imaginam că o să am norocul să îmi crească aripi, dar uite că minunea s-a întâmplat, citeam povestirile lui Marcquez și aripile domnului foarte bătrân cu niște aripi enorme au început să îmi crească mie pe spate, ei, asta da lectură alephică, mă gândeam, ce noroc pe mine că nu citeam cartea lui Hugo, că îmi creștea o cocoașă și poate un suflet cald, mărinimos, minunat, după cum, râdeam eu în sinea mea teoretică, dacă l-aș fi citit pe Istrati, mi-ar fi crescut în cap o Mediterană și în suflet un Bărăgan, sau invers.

Ploaie... plouă acum ca atunic, la fiecare ploaie îmi amintesc de o ploaie unică, memorabilă, oamenii nu își dau seama că ploile nu sunt toate la fel, adică nu e de fapt niciuna la fel cu nici o alta, îmi amintesc ploaia din ultima mea zi de liceu, mileniul trecut, eram cu Lizuca, Doamne!, chiar așa o chema pe o fată delicată și prea ordonată, o fată care ocupa foarte puțin spațiu în jurul ei, nu știu cum să spun, adică pentru că totul era cosmicizat, totul era orânduit și normat, până și părul și scrisul perfect dimensionat, egal cu sine însuși, ca un font bine echilibrat în Word, totul era așezat, în sensul de domolit, strunit în viața Lizucăi, nimic-întâmplătorul nu încăpea pe niciunde. Până și atunci când vorbea undele vocii ei sunt sigură că nu tulburau nimic,... oare ce o mai fi făcând Lizuca?, în fine, fata asta care umbla ca o pisică în acest univers al ei, atentă să nu atingă vreun obiect, să nu răstoarne nimic, se întorcea de la liceu într-o zi de vară eliberatoare, era ultima zi de școală, pe vremea aceea candidatura la o facultate era o chestiune visată, sperată, amânată, complicată, când terminai liceul aproape terminai cu școala, urma în scurt timp un servici bunișor, un pic de căsnicie, concedii la mare, un CeARe pentru mobilă și o pensionare înduioșătoare, ei bine, Lizuca împreună cu mine coboram dealul dinspre școală înspre casă când o ploaie hohotitoare se porni din ceruri și ne udă până la piele în câteva secunde. Ne-am descălțat, în sensul că până și Lizuca și-a scos sandalele și alergam ca turbatele prin șuvoiul de pe marginea drumului, doamne! ce frumos e să fii turbat și descătușat, a fost atunci singura dată când am văzut-o pe Lizuca fără lanțurile în care se înfășura cu gingășie zilnic, de fapt nici nu am mai văzut-o de atunci vreodată, ploaia aia a șters-o complet din viața mea pe Lizuca cea cu gropițe în obraji și anume două, și acelea de o simetrie indubitabilă, montate la capătului unui zâmbet întotdeauna prompt și corect. Nu aveam aripi pe vremea liceului, nici nu cred că li se dau aripi celor care oricum, cu tălpile pe nouri fiind, nu au nevoie de altfel de accesorii decât o pereche de papucei de casă pe care încălțându-i dimineața la scoborâtul din pat, să-i ducă și să-i aducă de prin răzoarele lumilor pe care visează să le tropăie. Cred că aripile se dau celor care au pierdut, cu vremea, din zornăitului tropăitului stelar, celor care li s-au cam înnămolit ciubotele în glodul meschinăriilor adulte, ca să mai poată zbura ca în copilărie și adolescență. Celor care cred că zborul e dificil, oarecum stingher, complicat. Cel puțin mie așa mi s-a întâmplat. Mie atunci mi s-au dat aripile, când mi s-au luat parte din vise și mi s-au dat o mulțime de inutile responsabilități și treburi care mă țineau prea mult timp pe pământ. M-am trezit cu o mâncărime, apoi cu două cioturi, apoi cu două coarne pe spinare, râdeau ai mei de mine că mi-a crescut corn de rinocer pe spate, apoi arcadele acelea oarecum flexibile, la început ca niște relicve ale unui animal pierdut din lanțul trofic au prins încetul cu încetul a se împodobi cu un puf alb de-a dreptul înduioșător, regretam că nu mi-au crescut și o pereche-două de ochi la spate ca să îmi contemplu acest nou chip, această nouă alcătuire, oricum, a durat cam un an până când aripile mele s-au îngreunat de pene albe, strălucitoare, ca barba artificială a lui Moș Crăciun, era suficient să mișc doi mușchi de pe spate ca să se miște și ele, un fel de foială, de foșnet, mi-a trebuit mult să mă obișnuiesc cu zgomotul lor. Nu mi s-a părut nimic ieșit din comun, oricum excentrică am fost de când mă știu, am început să îmi găuresc bluzele ca să îmi scot aripile din strânsori, măcar ele să fie libere, numai că paltonul nu l-am bortelit, mă gândeam că așa cum au apărut, într-o bună zi s-ar putea să mă trezesc fără aripile astea și rămân naibii fără bunătate de haină, calcul meschin o să îmi spuneți, bine că sunteți voi bogați o să vă răspund eu, și o să vă anexez fluturașul de salariu. Meschinărie sau nu, iarnă de iarnă trăgeam paltonul peste aripi, și probabil că fără a oferi o imagine spectaculoasă, mă amuzam adesea scoțându-le în plină iarnă deasupra zăpezilor, contemplând în ochii semenilor mei dezamăgirea autentică atunci când se convingeau că ceea ce ar fi trebuit să fie o dizgrațioasă cocoașă zdravănă era numai o pereche de aripi delicate de înger. Erau albe. Nu puteau fi decât de înger aripile astea, nu? Cum aș fi putut să îmi imaginez că sunt aripi de demon, când erau atât de frumos de albe. Le-aș fi vrut albastre ca cerul, ca să mi le întind atunci când făceam un ghidaj la Voroneț, și să fac vreo două glume înspre turistul oricum plictisit de toate și de tot. Măcar cu glumele despre Voroneț să rămână..., ei, la început nu aveam de unde să știu că mi se va interzice accesul în sfintele locașuri, din moment ce prea-sfințiile-lor nu s-au putut hotărâ dacă au de a face cu vreo lucrare dumnezeiască sau diavolească și au suflat până și în iaurtul  divin și m-au scos în afara religiei oficiale.

Dar nu despre asta doream să vorbesc.

Numai că la toate astea mă gândesc acum în mașina Ilincăi, pe scaunul din dreapta, privind cum îmi tremură aripile descătușate sub parbrizul plouat, plouă Bacovia tristeți peste tristeți, stă iarna să vină și mie mi-e un dor de ceva și nu aș putea spune de ce, oricum nu din plictiseală, și nu din dorința de a irosi timpul, ci din plin de viață, dau drumul la radio și mă bucură intuiția teribilă, ce idee grozavă am avut, la radio se vorbește despre Istrati, despre dragul meu Panait... Nu prea apuc să mă întreb cum se face că Ilinca întotdeauna ascultă Radio România Cultural, probabil puțini o înțeleg pe Ilinca, nici eu nu sunt sigură că o dibui foarte bine, oricum asta ascultă ea, îmi amintesc într-o zi când mergeam cu mașina ei, (mi-o împrumută din când în când), l-am ascultat pe decanul meu vorbind despre..., oare despre ce vorbea?, eram obosită frântă, avusesem ore de la 8, cursul de comparată, apoi seminarii cu duiumul, pornisem hotărâtă să fac o mie de treburi, să caut o lampă pentru camera Sânzienei, să cumpăr mâncare pentru iepurași, pufuleți și pufarini, așa, dintr-o inexplicabilă poftă de copilărie, becuri cu fasung mic pentru cele două lămpi din camera lui Mihnea, oare ce ar mai fi trebuit să scriu pe o listă, dacă aș fi avut bunul obicei să fac liste și să nu le pierd, în fine, mai era o grămadă de lucruri de cumpărat, e jumătatea lunii, am și bani, ah, da, și legume trebuie să iau să fac supa aia de vită înainte să fie prea târziu pentru coada din frigider, să nu uit să trec pe la notar să iau declarația pentru schimbarea numelui, acum că tot am uitat să merg pe la serviciul personal să îmi iau adeverința gloriosului venit, încerc să nu mă gândesc la toate știrile pe care le-am tot înghițit în ultimele luni, știrile care mi-au înghițit entuziasmul și speranța, în fine, lista e tot deschisă, așa că deschid radioul și aud vocea decanului, îl știu celebru, dar chiar să îmi vorbească în mașina Ilincăi..., da, mi-am amintit acum despre ce vorbea, despre scriitorii români care scriu prin alte lumi, prin alte spații, interviu îngăduitor, calm, aproape cald, am așteptat să văz și eu ce post de radio ascultă Ilinca, mă rog frumos de se varsă înspre noi înțelepciunea pur-sânge, și da, atunci am dibuit faptul că Ilinca asculta România Cultural. 

Acum însă era o emisiune despre Panait Istrati, dragul meu Panait, uitatul, uof, cu zboruruile astea ale mele l-am uitat de câțiva ani pe Panait, și acum sub ploaie aud replici cunoscute, e târziu și e toamnă și reascult vocea lui Pittiș care i-o împrumută lui Panait, i-aș întreba pe amândoi dacă știu de acolo de sus, de unde or fi fiind ei, de ce mi-au fost date mie aripile astea, poate că eu nu fac ce ar trebui să fac, nu zbor unde ar trebui să zbor, nu știu, poate că trebuia să ajung undeva unde altminteri nu aș fi putut ajunge, sau poate ar fi trebuit să văd un secret pe lângă care am trecut. Ascult vocea lui Pittiș și îmi trec pe dinainte cohorte de maharajahi și padișahi, cu suitele lor, și istorii pline de colburi și civilizații pierdute pe care numai vocea lui le răscolea, și uite așa îmi rămâne istoria un cor spus pe două voci: Teleenciclopedia și profesorul Beleagă, nu am timp să mă gândesc la Beleagă pentru că Pittiș îmi vorbește frumos despre Istrati, despre focul ăsta viu ca din basme, jăratecul acesta care a ars și a opărit și a strigat și a trăit strașnic. Îmi amintesc despre anii în care studiam și citeam și frunzăream ziare interbelice în căutare de Istrati, îmi amintesc despre colecțiile de la Iași pe care le răsfoiam fiind foarte însărcinată cu Mihnea și pe care mi le aducea Alin de sus de la depozit până în sala de lectură, iar eu aveam la dispoziție 2 zile doar pentru că acasă mă aștepta Sânziana, ei, erau vremurile în care Sânziana începuse să scrie și să deseneze, și nu voiam să pierd nimic, nici pe Istrati și toate dorurile lui care de la el au trecut în Tătaia și apoi în mine, le duc pe toate cu mine, poate de aia mi-au crescut de fapt aripile astea ca să pot duce poverile acestea, le distribui pe toată lungimea aripilor (nici nu sunt ele așa de lungi) și atunci îmi pare și mie povara mai ușoară, eu până și viața mea am înțeles-o prin Istrati, și pe a mea și pe a lui. Îmi amintesc visul acela cu el, visul în care am știut cum va trebui să arate volumul meu despre Istrati, și nu știam că va arată așa, nu știam cum va începe, de fapt asta am aflat-o chiar în seara aceasta ascultând emisiunea de pe Radio Cultural, și iată-mă acum scriind cartea pe care o aștept de mulți ani.

Îmi dau seama ce dor îmi e de un teatru radiofonic, așa cum îmi e dor veșnic de Ora 12 - prăjitura cu moț de frișcă, de Pufarini, pufuleți și Cip-cip - o nostalgică sunt asta e, ei bine, îmi e dor de difuzorul agățat deasupra prispei, de unde foșneau poveștile iar eu le ascultam cu religiozitate, și cu sufletul la gură. Era, pe semne, singurul moment de tihnă din curte, când, în sfârșit, mă linișteam și eu. Acum la fel, ascultând emisiunea uit și de aripi și de faptul că mașina am luat-o ca să aduc pruncii de la piscină (eu locuiesc la Gura Humorului, da? și noi aici avem piscină, da?) și stau pierdută pe prispa mămaiei și ascult pe Mihail, pe Neranțula, pe Chira, pe Pittiș și e atâta frumusețe în jur încât astăzi nu îmi mai pot aminti absolut nimic din tot ce am ascultat lunile astea la știri.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin