Treceți la conținutul principal

Lui Panait II



Îmi amintesc de iarnă și iarna între timp a venit, așa cum stăteam eu în mașină și ascultam vocea lui Pittiș și cuvintele lui Panait, a tercut și ploaia și toamna și a venit iarna, s-au acoperit pomii de alb, aleile și ele au devenit dâre albe. Se pregătește lunca să se asorteze cu aripile mele albe. Având tenul prea smead, evit să port haine albe că e contrastul parcă prea teribil, dar uite că de când cu aripile astea e mult alb pe mine, și ies din mașină și mă plimb pe alei, mi-e frig la aripi, le întind, încerc să mi le încălzesc, mi le aduc în față și le frec vânjos cu mâna, mi-s dragi aripile astea, dar nu vreau să zbor astăzi pentru că e întuneric, eu nu văd nimic sus pe cer în întuneric. Numai când sunt stele zbor. Sau lună plină. Și nu zbor niciodată cu treabă, adică atunci când am de ajuns la cursuri, sau să iau o hârtie de la rectorat, nu zbor nici măcar ca să ajung la un concert, nici măcar pentru Mariza nu am zburat, pentru că nu cred că mi-au fost date aripile astea ca să îmi suplinească mijloacele de locomoție. Mă gândesc eu că oamenii zboară așa cum înoată. Gratuit! Că doar nimeni nu înoată pentru că nu are bani să ia vaporașul ca să ajungă de la Santa Pola în Insula Tabarca, insulă mică, arată ca un 8, o parte e locuită în sensul că are două străduțe, 9 case, o biserică, un ”dispensar”, o școală mică, o piață mică și vreo 5 bărci care tremură sub valuri anemice. Îmi imaginez că toată lumea înoată de mare plăcere, ca să imite zborul, transferul de greutate în apă. Nici cu schiurile cred că nu merge nimeni de sus de pe deal până la piață. Și schiul e o formă de zbor. Ei bine, de aceea nici eu nu zbor cu treabă. Nu zbor nici ca să uit de dramatismul zilelor și nopților. Să uit de istoria imediată. Zbor numai atunci când mi-e frumos și bine. 
Acum mi-e frumos și bine, dar e întuneric și mi-e frig. Am și eu slăbiciunile mele, profund umane, care îmi sunt dragi.
Mi s-au răsculat iar Chiralinele și mi s-a făcut dor de verbul nervos al lui Istrati. Îmi amintesc atât de bine noaptea dinspre 5 spre 6 aprilie, 2000. Aveam treizeci de ani și tocmai chemam de pe nori un băiețel minunat. Dante avea 35 când pe 7 aprilie 1300. Mirosea a cozonac și mâncărimile de pe spate deveniseră insuportabile. Mihnea avea să se nască peste o lună, îl vedeam mișcându-se hotărât dincolo de păturile trupului meu, deja neîncăpător pentru un fecior atât de viteaz. Mă dezobișnuisem oricum să dorm, implicit să visez, îmi era dor să mă pierd ușoară într-un pat prietenos, lipsit de spini și înțepături, și în după-masa aceea frumoasă, m-am întins să îmi dezmorțesc obosita coloană, să-mi detensionez imensul trup, îmi ziceam că știam exact cum se simțea un curcan umplut, așa eram eu, oricum, încercam să îmi găsesc o poziție cât de cât odihnitoare și, minune, am adormit. Am adormit și l-am visat pe Panait. Pe Panait pe care îl citeam cu furie de câteva luni bune, de când mă înscrisesem la doctorat, pe Panait pe care îl întorceam pe toate fețele în speranța că aveam într-un final să îl învăț, să îl dibui, să îl pricep. 
Atunci l-am visat pe Panait. Era într-o cameră puțin luminată, un decor auster, rusesc, esenian, așa i-ar fi plăcut lui, așa și-a decorat contextul din visul meu, stătea slăbit întins pe pat, acoperit cu o pătură, sub care se ghicea el, omul acesta mare și uscat, Panait, luminat de o lumânare neconvingătoare, îi pâlpâiau cuvintele altfel decât mi-aș fi imaginat eu vocea lui, îi jucau umbrele pe față, Panait era slăbit și înțelept și distant, mă așteptam să fie mai prietenos, cum să fie Panait distant, credeam că el era un foc și un pârjol, acum însă era foarte trist, nu disperat, numai trist, aș fi vrut să îi fac un bine, mai mult bine, aș fi vrut cumva să îl ajut, să mă dedic înveselirii lui, să nu mai vreau nimic pentru mine, voiam să îi spun, hei, Panait, lasă-mă să stau aici, să îți aduc ceai cu lămâie, să îți pregătesc brânză și măsline, să îți citesc, să îți scriu, să îți aprind sau să îți sting lumina, lasă-mă Panait să stau cu tine, vrei?, uite o să încerc să îți aduc un zâmbet, să te fac să râzi, să îți aduc dulceață de trandafiri, chiar dacă o să te strâmbi la snobismul ăsta boieresc, o să o rog pe Tia să îți aducă dulceață de gutui și tu să îmi dictezi și eu să îți scriu toate poveștile, mai bine nu dicta, Panait, tu povestește, povestește așa cum îi povesteai lui Kazantzakis; o să îți scriu eu scrisorile, Panait, și o să le duc la poștă. Când o să obosești o să îți povestesc eu, o să îți spun poveștile mele până o să te întremezi și o să pășești iar gigantic pe pământ, o să cutreieri pământul în lung și-n lat, o să mergem să îl căutăm pe Kazantzakis în Spania, o să mergem la el acasă și o să îi ducem..., oare ce să îi ducem cretanului?, îi ducem un păstrăv afumat în cobză de brad, caut eu, sau să îl căutăm în Creta, că poate s-o fi întors în sfârșit acasă... ... ...
Nu i-am spus nimic din toate astea. De fapt nu i-am spus absolut nimic. Am stat țintuită în umbră, pe un scaun auster, privind la el, acum împuținat, slăbit, un Moș Anghel uitat într-o cameră de sfânt, l-am privit cu o nesfârșită milă, încercam să citesc de la distanță titlurile celor 4 cărți așezate pe un scaun lângă pat, sub lumânare, și nu reușeam. Tăcut, Panait mă privea. Voiam să îi vorbesc despre doctorat, să îi spun la ce mă gândisem eu, să îi spun cam cum aș vrea să arate studiul meu despre el, despre lectura alephică voiam să îl întreb dacă i se pare că se justifică, dacă îi place interpretarea mea la drum, și la geografii mitice, dar nu i-am spus nimic. Nu i-am spus absolut nimic.
Doar el mi-a spus: e bine ce faci! Îmi place cum o să arate cartea ta despre mine!
El și-a așezat capul pe pernă, a suflat în lumânare. Nu am mai văzut nimic. Îi uzeam doar respirația ușoară și simțeam o adiere caldă pe la urechi. Am rămas acolo, în întuneric tot visul. Nu am mai plecat de acolo. Poate că am adormit și eu în vis. 
Și atunci am știut. Dar numai acum am pus totul în cuvinte. Marele secret este că ne naștem cu toții cu aripi. Numai că la cea mai mare parte dintre noi, ele rămân înăuntru, nu avem curajul să le scoatem afară, pentru că nu avem haine pentru ele, pentru că nu știm cum să zburăm cu ele, nu avem cursuri sau profesori care să ne învețe cum să le folosim. Ne e frică de ele, de aceea nu ni le căutăm printre coaste și vertebre și nu le scoatem afară.
Dar dimineață când m-am trezit aveam deja aripile pe spate. De aceea am ținut minte tot visul, de aceea, în noaptea aceea petrecută în camera lui Panait, pe întuneric, săau decis aripile mele să iasă dinăuntru în afară. Probabil că zburasem destul pe dinăuntru și acum puteam să mă înalț în afară.



http://www.youtube.com/watch?v=8-dDiz8RDxI


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…