Treceți la conținutul principal

Superman, Superwoman, Superlover, Super...

Superwoman
Şi titlul poate continua: supersoţie, supermamă, dar sînt toate variante ale aceleiaşi realităţi: realitatea bărbat şi realitatea femeie eroi mici ai unei istorii contemporane prea imense, dacă îmi este permisă licența. Sînt conştientă, o spun de la bun început, că vorbele de mai jos vor zdruncina pe femeia Cosmo, pe femeia Avantaje, pe femeia Andreea Marin. Cînd spun Andeea Marin desigur că nu mă refer la personajul mitic iscat de urbea Romanului, ci la sindromul marginalităţii pornite să ia cu asalt centrul cu orice preţ, de femeia frumoasă şi sărăcuţă (cu duhul?) care îşi construieşte o istorie în care apoi se străduieşte să şi încapă. Îi va rămîne istoria aia prea mare, sau ea prea mică în istoria largă, o să arate istoria pe ea ca una luată de la o pomană, sau o să stea pe ea ca pe gardul jandarmeriei. Femeia prea plină de ea ca să mai încapă şi alte realităţi în viaţa-i, care adoră să se scobească în nas cînd e singură, numai ca să se poată relaxa un pic de scobitoarea pe care o are în fund cînd e în lume. Care îşi compune o poveste, un personaj, un rol, false toate, şi mai cu seamă nepotrivite. Nici un regizor nu ar fi distribuit-o pe Andreea Marin în nici unul din rolurile pe care le joacă în viaţa asta. Săraca! O femeie-mit care te face să îţi fie milă de femei în general.

E adevărat însă că lumea contemporană cere totul de la noi. De la bărbați și femei, de la copiii lor, de la limbile vorbite, de la superlative. 

Aşadar, nu mai putem vorbi acum despre femeie pur şi simplu. Sau despre bărbat pur și simplu. Acum realitatea femeie a devenit insuficientă, pentru că femeia a avut la un moment dat în istorie proasta inspiraţie să se considere egala bărbatului. Ori eu ştiu că egali nu putem fi, pentru simplu fapt că sînii noştri sînt mai mari decît ai lor şi viceversa, că oricît de mic(ă) ar fi, tot a(l) lor e mai mare. Egalitate nu avem cum să avem, pentru că oricît de păroase ar fi unele femei, ei tot au pelozităţi mai abundente, pentru că oasele lor sînt mai mari, musculatura altfel, dinţii altfel, capul altfel, creierul altfel. Vedem alte lucruri în lume, ne cumpărăm poşete, pantofi şi rujuri, ei îşi cumpără două maşini şi bugetul familiei s-a dus naibii pe viaţă. Trei generaţii de muieri trebuie să devasteze magazinele de pantofi ca să egaleze investiţia bărbaţilor uneia dintre ele. Dar noi sîntem frivole. Ne lipsesc profunzimile, sîntem precum nativii Americii cărora le sticleau ochii după mărgelele de sticlă, după panglici colorate. Ne trebuie puțin ca să dobîndim fericirea, ne trebuie mult ca să o păstrăm. Începem cu un metru de mărgele și apoi începem să ne dorim, auzi oroare!, prima frunză aurie căzută în toamnă, sau primul ghicel răsărit primăvara, tot felul de lucruri imposibil de dobîndit. Cerem stele cu numele nostru pe ceruri.

Bărbații se contemplă victimizîndu-se, sînt victimele capriciilor noastre isterice, ei sînt cei cărora trebuie să le treacă prin cap să aducă frunza și ghiocelul și întotdeauna  vin prea tîrziu cu aceste gogomănii, nu înțeleg ce îi mai trebuie, că i-am dat bani să își pună silicoane ca să aibă încredere în ea, i-am luat Volvo si l-a vrut roșu și roșu i l-am luat, și ea acuma vrea ghiocei și frunze, oricine poate lua ghiocei și frunze, dar să-l văd eu pe ăla care e în stare să îi mai ia Volvo, dracu să le mai înțeleagă pe femei, că eu nu le pot înțelege, mă și întreb dacă ele se înțeleg pe ele, de sînt capabile să stea ore în șir și să se plîngă cu toatele de sindromul telecomandă, și discursul poate continua la nesfîrșit, chiaar și după ce nu mai sînt frunze în copaci, după ce s-au ofilit toți ghioceii în poalele țigăncilor. Ei sînt doar naivi, nişte băieţei mari a căror jucării sînt cumplit de costisitoare. Acum mai nou şi femeile lor sînt costisitoare din moment ce şi ele trebuiesc mecanizate, îmbunătăţite, tunate. Trebuiesc transformate în maşini de curse. Și cît natural există în mașinile de curse, cam tot atîta va exista în sîni și în buze și..., ...

Egalitatea pe care am tot trîmbiţat-o noi, femeile, e inoperantă. De fapt, ne-am complicat existenţa, am vrut să lucrăm şi noi, să avem independenţă financiară, să ni se recunoască drepturi sociale egale, politice, profesioanle, etc. Şi asta am obţinut ca o super-ofertă pentru toaaaaaate celelalte roluri pe care ni le-am păstrat intacte: cămară, casă, copii, cei trei "c" (adaug și celebra ”cratiță”), care ne-au fost păstrate tradiţional ca îndeletniciri eminamente feminine. Am păstrat tot ce am avut şi am început să facem cam tot ce făceau ei. Sper că nu vînăm încă şi că nu mergem la luptele cu cocoşi sau cîini să pariem. Ne-am ales cu un cumul de funcții, cu o super-treabă, altfel spus.

În ciuda evidenţelor de civilizaţie, Superwoman s-a inventat înainte de Superman.

Superman

Numai că Superman nu a fost numai o idee, numai o categorie filosofică. El a avut un chip, un costum, o istorie, au fost tricouri cu el și acum la Halloween destui sunt cei care se îmbracă în costumul lui cu pelerină albastră. A avut un actor care i-a jucat rolul.

Săracul Superman! Ce m-am mai îndrăgostit eu de Christophor Reeve! Cum mă mai gîndeam eu că ăsta o să ne salveze şi de Ceauşescu, şi de toate relele umanităţii. Şi cum mai era el de frumos! Și cum ne regăseam cu toții în el rezolvarea tuturor angoaselor secolului nostru. Şi cum a mai sfîrşit marele erou al secolului XX, cel care ne-a trecut pe faldurile pelerinei sale sărmănele, dintr-un mileniu în altul. Superman s-a inventat la începutul anilor 30 în benzi desenate şi s-a convertit, cum altfel?, în arhetipul eroului american. În cariera sa de benzi desenate Superman era la început un răulean cam violent; avea să devină sex-simbol atunci cînd în filmul de la sfîrşitul anilor 70, mocofanul de jurnalist se îmbăţoşează brusc şi salvează planeta de la te miri ce, se unesc în el toate puterile posibile, e capabil de tandreţuri infinite, pentru a eşua lamentabil în ochelaristul lipsit de farmec din viaţa de zi cu zi. Un fel de Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, ultimul convertit în Ghilgameş-Ahile-Hector, combinat cu Casanova. Superman a devenit mai tîrziu super-orice: supercîine, superşoarece, superboy. Superman 

Şi totuşi..., şi totuşi Christophor Reeve, acest extrem de educat descendent al unuia dintre primii albi sosiţi în America la bordul vasului Mayflower, un talentat în toate celea, care jucase în studenţie rolul principal în Aşteptîndu-l pe Godot, mai cu seamă brici de inteligent (rară calitate în fauna Hollywood-ului), Christopher Reeve avea să îşi dovedească întreaga putere de adevărat superman nu pe ecran, nu în interiorul unui scenariu de film, nu cu pumnul ridicat spre văzduh, îmbrăcat în costumul celebru, ci în viaţa lui, în scenariul propriului său drum, în care un om puternic în toate privinţele ajunge într-un scaun cu rotile, incapabil să îşi foloseasacă trupul, incapabil să respire... Eroismul pe care ni l-a prezentat în film, într-o poveste acum cam desuetă a trebuit dovedit în realitate, în viața lui zilnică, în efortul de a se ridica, de a continua, de a lupta. Gesturi simple, cum ar fi mișcarea unui deget, lipsit în mod normal de orice spectaculozitate, în cazul lui era un gest de o glorie desăvîrșită. Pentru că era redus la spirit, era aproape anulat biologic și totuși continua să lupte, să își asume cauze, și-a pus numele cu umilință în slujba umanității. Omul Christopher Reeve abia atunci a devenit erou: cînd a decis că nu se va sinucide, că îşi va forţa corpul să funcţioneze atunci cînd acesta nu îl mai asculta , să înveţe să se nască din nou într-un context diferit, cu un corp diferit, cu un destin diferit. Uităm că tot el a jucat rolul principal din Somewhere in Time, în care eroul, un bărbat îndrăgostit de o fotografie, de o femeie minunată care trăise cu mulți ani înaintea sa, ei bine, acest bărbat va merge înapoi în timp și o va întîlni, va recupera o amintire pe care nu o avea. Pentru femei cam așa ar arăta Superbărbatul, cel care pentru o idee, sau pentru o siluetă ar fi în stare să plece, sau să vină, sau să urce, sau să zboare, lăsînd totul în urmă. Avem nevoie de dovezi estetice ale iubirii, nu de Volvo. De gesturi mari, care tuturor femeilor li se par de un lirism cuceritor, si tuturor bărbaților li se par sublim de cretine. Femeilor le place acest super-erou pasional, sentimental, cu capul ușor în nori. Bărbatul poet sau pictor, inspirat cîntăreț la flaut, sau la harpă, sau la pian. Pe acest Superman l-au păstrat femeile în Christopher Reeve, nu pe cel îmbrăcat în costum albastru. Și pe omul Christopher Reeve l-au păstrat. Şi cît de frumoasă i-a fost viaţa de după accident! Ce sinistru să formulăm o asemenea aberaţie! Că a avut o viață frumoasă abia după ce căzătura de pe cal i-a adus o imobilizare, un tratament, o viață-iad, care l-a făcut frumos de-a dreptul. Frumos și mare, nu că ar fi fost el vreun pirpiriu. Viața lui de după accident îmi amintește de Frida, frumoasa și drăcoasa pictoriță mexicană, Frida care s-a construit frumos din prea multă suferință și prea mult entuziasm. Că a luptat pentru o cauză, pentru mai multe, a vrut să schimbe jocul ideologic al industriei americane de film, că a călătorit, că a vorbit, că a fost prezent cu luciditate la transforamarea lui de-adevăratelea în superman. Pe bune. Christophor Reeve a avut pe urmele lui o armată de ziarişti care i-au urmărit efortul eroic de a ridica privirea la cer, de a vorbi, de a-și oferi viața, atîta cîtă mai pîlpîia în el, oamenilor de lîngă el. Și viața aceea a lui era mai mare decît viața noastră și astfel a devenit mai  mare decît rolul impresionant pe care l-a jucat în anii 70. Cu mult mai mare, o măreție umană de care nu mai credeam că secolul nostru, ăsta nou, mai e capabil. A plecat între timp Superman! A rămas un ideal de măreție în urma lui, care a încetat să mai fie patetico-penibil.

Trăim vremuri care exacerbează limbajul. Adjectivele toate au luat-o razna. Nu mai e chip să formulezi un superlativ care să fie de-a binelea superlativ absolut. Probabil pentru că și absolutul a devenit relativ. Frumosul, la fel, binele și el, adevărul...


Superlover

Evident că un superlover nu se poate manifesta în absența unui superpartener. Adicătelea, musai că trebuie să se întîlnească superwoman cu superman, și iaca, dacă sînt suficient de norocoși și inspirați, de convertesc, se sublimează în superlover-i. Așa i s-o fi întîmplat și lui Ștefan Bănică junior, acest Teodosie din învățăturile tatălui său, adică un secundar în toate rolurile pe care le-a jucat, din moment ce a fost capabil să construiască melodia Superlove. A întîlnit-o el, adică să mori tu, Ștefane că ți s-a întîmplat ție asta cu superlove, asta de ne-o povestești nouă? Că tot vorbeam mai sus despre Andreea Marin săraca, acum că a terminat de urcat pe toți munții pe care o femeie însoțită de o echipă de filmare poate urca, te pomenești că îmi contrazice toate tezele și devine superlover-ul lui Bănică. 

Dar superlove trebuie să existe, așa, din logică ontologică, dacă avem superman-i și supermujeres, musai că trebuie să existe și super-sentimentul dintre ei. Adică poate exista într-un cuplu numai un superlover? Cred că nu, că dacă superlover dă din preaplinul iubirii lui, și înapoi nu vede nimic în fața ochilor lui de superpartener, care va să zică nu acolo îi e locul, adică să mai caute și în altă parte. Minuantă vorbă are limba engleză, atunci cînd cere doi oameni pentru un tango. Așa că, mă gîndesc eu că superlove este, de fapt, dragostea simplă, dintre doi oameni care au înțelepciunea de a-și trăi viețile complicate cît mai simplu cu putință. Superlove este dragostea de la începuturi, așa cum va fi fost ea la începutul lumilor. Și trebuie doi, pentru că de unul singur nu îți poți activa calitățile de superlover.


Superkido

Și cu puțin noroc, Superfemeia-Kilimanjaro și Superbărbatul Teodosie dau iveală rodului iubirii lor. Pardon! Superiubirii lor. Și de la primul shooting scot bani de Pampers pentru 25 de generații de bebeluși.

Dar și noi, ăștialalți, mai puțin mediatizați, noi normalii ăștia de superfemeie care gonește între super-cratiță și super-cursuri, care cu același cap trece între kilogramul de gogonele și dreptatea ultimului Nobel, între oare cîte kilograme de făină să cumpere și cum o fi arătat ultimul apus pe care l-a pierdut, cînd a primit ultimul ghiocel, a primit vreunl vreodată? Normalii ăștia de Superman-i care pe drum pînă la servici trebuie să rezolve jumătate din mail-uri, patruzeci de telefoane, să angajeze doi oameni, să dea afară alți zece, să găsească și prima frunză a toameni și să nu uite și azi de ghiocei, cu toții trebuie să se situeze cumva lîngă copiii pe care i-au produs. Unde sunt supercopiii noştri? Cei făcuţi de către aceşti superoameni, supermen cu superwomen-ele lor? Pentru început se construiește o vilă, sau se ia un apartament, sau, dacă nu, un camion cu jucării. Iar nefericirea acestei superfamilii creste direct proporțional cu inverstiția făcută în fericire. 

Superoamenii au supercauze, trebuie să lupte, trebuie să existe, să învingă, să..., și uită să trăiască, uită să mîngîie, uită să cînte, uită poeziile de la grădiniță pe care acum ar fi cazul să le spună copiilor lor, că de aia le-au învățat. Superoamenii uită să trăiască. Superoamenii își uită simplitatea. Superoamenii ăși complică existența, uitînd că cel mai inaccesibil Kilimanjaro este cel al propriilor lor bariere, al propriului lor suflet. Superoamenii au supercopiii care trebuie la  2 luni să spună tata, la 6 luni să aibă toți dinții în gură, la 10 să spună Bună dimineața mămico, pentru ca pînă la 6 ani să aibă timp să învețe oleacă de Shakespeare în original, din moment ce deja la 4 ani mînca Luceafărul pe pîine la mic-dejun. Supercopiii trebuie să ne impresioneze ca să ne facă să ne oprim cursa dementă, trebuie să muncească pentru a ne atrage atenția, pentru a ne impresiona, pentru a ne opri un pic lîngă ei, pentru a ne contempla în ei. Întotdeauna noi avem treburi mai importante de făcut, știri mai importante de urmărit, un talk-show cretin și agramat, o conversație de 40 de minute cu o colegă de servici, o carte de terminat, o murătură de asezonat, o cratiță de învîrtit, un ciorăpel ministerial de împletit, etc, etc. Ne cresc alături copiii și ne trezim brusc: ne sînt mari copiii, nu îi mai putem ridica de jos, le ies măselele de minte, fac fizică la școală, se îndrăgostesc..., adică se îndrăgostesc și noi, noi unde am fost și ce am făcut în tot timpul ăsta, deja știu pe la ce facultăți ar vrea să meargă, știu să folosească Word-ul, dar cînd toate astea, cum, că eu nu i-am învățat, nu mi-au spus niciodată, din poveri, copiii ne devin prieteni, în cel mai bun caz, camionul de jucării și cutiuța muzicală cu care îi adormeam sînt în saci, prin poduri, pleacă spre alți copiii, astăzi Sânziana s-a îmbrăcat cu o haină de a mea, îi vine bine, a asortat și o poșetă la ea, Doamne! Supercopiii superfemeii Oana au crescut și sînt foarte mari și acum îi pîndesc și aproape că este observabilă creșterea lor, îmi cad superlacrimile mele de superfemeia care a vrut să fie profesoară de literatură comparată, a împlinit 15 ani de învățămînt superior, și-a dat un doctorat, a mai făcut o facultate și un masterat, a scris, a alergat, a făcut naveta toată viața, a pregătit piure de măr cu banană și cînd venea bona înșfăca poșeta, rujul în buzunar, cursurile în dreapta, dacă prindea și o barieră avea 6 minute în plus și se putea da chiar și cu rimel, între Humor și Suceava își aranja în cap literatura sumeriană și își plimba gîndurile peste tăblițele de lut ale Epopeii lui Ghilgamesh, își amintea ce avea grupa de istorie de pregătit pentru seminar, își punea ordine în viața ei de profesoară, acum că îi rămînea în spate casa, cratița, crăpelnița (numai ca să fie cu c), acum că mama imperfectă rămînea în urmă, profesoara imperfectă putea să își facă apariția. Dar își amintea la un moment dat că banii pentru lapte au rămas în sertar, a uitat să îi dea bonei  și femeia cu laptele va veni și fata nu va ști ...., nu-i nimic, las ca de aia s-a inventat telefonul mobil, sună bona și îi mai spune ce are de făcut, bona îi răspunde că i se pare că Mihnea are un pic de temperatură, că e cam roșior în obrăjori, se dau mai multe telefoane, rămîne Ghilgamesh în continuare suspendat între lumi, își așteaptă rîndul, și degeaba că nu va fi niciodată prioritar. Jumătăți de măsură în toate. Copiii mi-s mari și nu îi mai pot ține în brațe. Voi merge la sală să mai cîștig ceva masă musculară, ca să mai opresc puțin timpul în loc. Și promit că o să îi mai țin în brațe mult și bine.

***

A căzut prima ninsoare în sufletul meu și de abia aștept să bat pîrtie și să schiez pe zăpezile munților sufletului meu

Comentarii

  1. frumoasa si adevarata (super)lectura ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga superscriitoare, prima ninsoare va "tine de cald" primului ghiocel ce va sa vina !
    :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Pai ce faci in februarie?, hai la un Bansko o saptamana, sa tropaim putin pe zapezile cernite ale multora dintre noi care doresc sa se intample asa ceva si la noi.

    Frumoasa nuvela asta, mi-a ridicat moralul.
    Superman nu exista, exista doar un man care are in spate o superwoman, in toate cazurile. Din unirea astea da superman, asa la nivel gramatical.

    Superlover nu exista, mitul asta l-ai demontat chiar tu in expunere.

    Superkido nu exista, exista doar un dobitoc care se crede superman si o alta retardata superwoman, care se chinuie sa indoape copilul rezultat, cu acele calitati pe care ei insisi ca parinti, nu le-au avut vreodata.

    RăspundețiȘtergere
  4. Drag(a) Muc cel Mic
    De ce Bansko? Din moment ce aici, la Humor, vorba aia, pica pirtia pe noi. Hai mai bine tu aici.
    Stii, eu de la bun inceput m-am gandit ca tu esti lectorul meu virtual, tocmai pentru ca nu stiu nimic despre tine, bag de seama ca nici printre fostii mei studenti nu te numeri, asa ca, epntru mine, raportarea la tine e absolut obligatorie, atunci cand scriu. Ma si terzesc gandindu-ma, oare ce subiect ar dori Muc cel Mic sa citeasca astazi, oare sa scriu despre... ce, ma raportez la tine ca necunoscut absolut.

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu vreau sa-ti spun ce jale e la Humor, partia arata ca dupa bombardament, nu a fost intretinuta pentru iarna, terenul a luat-o la vale. Promit sa raspund prezent asa ca un/o necunoscut(a) si obligatoriu trebuie sa-mi faci cinstea ca pentru povetele tale, sa dau si eu un vin fiert. Imi pare rau ca nu am invatat sub stindardul tau, dar nu uita ca, te citesc in fiecare zi, chiar daca nu comentez peste tot. Multe dintre istorioare ar fi profanate de comentarii inutile, prefer sa le pastrez ca Ic(Oana). Astept sa ne scrii din nou ca tare bine este. :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…