Treceți la conținutul principal

Un scenariu. Un film

DESPĂRȚIREA

Monolog 

(scurt metraj)

Scenariu: Silvia Gheorghe, Bogdan Dumitrescu
Imagine: Albert Radu
Editor: Tudor Bota
Sunet: Marius Stanescu
Regia: Bogdan Dumitrescu
 

..."Deci chiar ai de gând să pleci?
Lași tot? Lași familie? Lași prieteni? Lași... Lași job? Mă lași pe mine?
Pleacă... Pleacă și dacă... ți-e mai bine... înseamnă că ți-e mai bine, nu?

A plecat... S-a plictisit... d-aia a plecat... ca să nu se mai plictisească.
Are dreptate fata asta, asta... cu care eram eu. Măcar... măcar ea... ea are coaie să plece.
Oare acolo se cască mai mult, sau mai puțin? Că dacă se cască mai puțin mă înscriu și eu.
Uite cum ai reușit tu să-mi amintești de ce n-aș pleca niciodată nicăieri...
Lângă mine-i un chioșc unde se fac gogoși bestiale... bestiale gogoșile bestialee!!!
Și de fiecare dată când cobor să-mi iau, e unu' care cască. Și cască și puștiul de lângă el... și cască și tanti care stă pe bancă cu o sacoșă de pânză în mână.
Și mă ia și pe mine dar mă abțin... și după aia mă apucă scârba și în loc să mă gândesc...mmm gogoașa, unde sunt...
De ce dracu m-am trezit eu în dimineața asta?
După aia mă uit în jur... după aia mă uit în jur și toți sunteți îmbrăcați în gri... Și văd cum sunt, plictisiți, obosiți, se uită-n gol...
Facem totu' degeaba? Știu eu ceva ce nu știți voi, sau știți voi ceva ce nu știu eu?
Pentru că asta faceți când căscați... împrăștiați sictir. Da, frate, da,... sictir...
Sunteți triști, sunteți mediocri... și vreți ca toată lumea să fie la fel...
Dacă n-aveți voi... Dacă voi n-aveți, să n-aibă nimeni? Păi, atunci, știu eu ceva ce nu știți voi. Eu nu vreau să fiu așa! Nu vreau sa fiu așa!!!
Căscatul e la fel de nociv ca adidașii rachetă, ca supermarketul cu 15 case din care funcționează una singură, ca ăia care claxonează la stop când e roșu  și când oricum n-ai unde să te duci, ..., ca idioții care aruncă gunoaie de la balcon, ca șoferii de taxi care nu te iau în cursă că-i prea scurtă, ca bodyguarzii care se îmbracă într-o uniformă... și gata!, sunt Rambo. Ca vânzătoarele care te trimit la colț să schimbi, că n-au să-ți schimbe ele..., ca târfele care fac muie pe bonuri de masă..., pe bonuri de masă!!!..., ca grătarele facute pe marginea străzii în praf și fum..., și-ar mai fi...
Și tu ce te uiți așa la mine?..., pe bune! de ce te uiți așa la mine? crezi că nu știu cine ești? Știu foarte bine cine ești, fraiere! Nu te plângi tu în fiecare zi colegilor tăi de sindicat că viața-i de căcat? Și c-o să-ți iei lumea-n cap? De parcă ai avea vreodată tupeul să faci chestia asta? N-o să ai tupeul ăsta!
Da. În ziua aia pe Magheru o să treacă o hoardă de inorogi și o să se... cace bezele și-o să se bășească curcubee... Da. În ziua aia o să te duci pe la munte pentru că oricum... tupeu să depășești Poiana nu cred că ai... pentru că... ești limitat. Asta ești! Ai căscat, te-ai limitat!
Trăiți degeaba!... asta e... trăiți degeaba. Vă treziți în fiecare dimineață doar pentru că sună ceasu'..., dar de ce l-ați pus să sune, habar n-aveți.
Și eu îmi fac..., îmi fac griji c-o să sufăr pentru fata asta... și în loc să alerg după ea, sau să mă duc și eu să-mi iau o gogoașă ca tot omul..., știi ce-mi vine să fac? Să mă duc la cel mai apropiat cimitir... și s-aștept... a... și să casc. Pentru că oricum toată turma face la fel. Și-mi fac probleme c-o să sufăr după fata asta? N-o să sufăr după fata asta! Și știi de ce? Pentru că voi mă futeți încet, încet, încet, cu căscatul ăsta al vostru... Până când o s-ajungă o gagică ca asta să-mi dea papucii într-o cafenea, și mie n-o să mai îmi pese...
Hopaa, se trezește căscatul? Mă știi de undeva, bă? Da, frate! Ma știi... de la telenovela la care căsca nevastă-ta. Ia zi... ți-ai închipuit vreodată că miorlăitul ăla din telenovelă o să-ți spună că trăiești degeaba?
Ce zici? Te-ai trezit, sau îți vine în continuare să caști?"

http://www.youtube.com/watch?v=FFZjGTm4lOg

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...