Treceți la conținutul principal

Farkas Paneth. Oameni pe care îi uităm lîngă noi

”Farkas Paneth se apropie de 92 de ani. Din păcate, de o vreme încoace prezenţa sa fermecătoare şi elegantă lipseşte din spaţiul public clujean. Farkas Paneth este ţintuit în casă de boală, însă prezent în memoria celor care-l cunosc şi-l apreciază pe acest senior al paletei. Viaţa sa (...) a început pe vechea Uliţă Regală din Cluj, la 17 martie 1917, în casa unui croitor nevoiaş. Tatăl său dorea să-l vadă rabin, asemenea rudelor din faimoasa dinastie Paneth, dar tânărul rebel n-a rămas mult timp pe băncile şcolii evreieşti, urmându-şi pasiunea pentru mingea de celuloid. După cum spune, cele însuşite în anul petrecut la Yeshiva i-au fost de mare folos în viaţă şi în activitatea de sportivă. 
A început să joace ping-pong la clubul evreiesc Haggibor, dar curând s-a legitimat la Clubul Electrica Cluj şi a fost selecţionat în echipa naţională a României. În 1936 cucerea titlul de vicecampion mondial, stabilind un record care n-a fost egalat nici până astăzi: cea mai lungă minge jucată într-un meci. Două ore şi 15 minute, în partida cu polonezul Alex. Erlich.
Războiul a întrerupt cariera promiţătoare a lui Farkas Paneth care, dintr-un performer sărbătorit, a devenit un paria, un evreu persecutat şi trimis pe front într-un detaşament de muncă. În primăvara lui 1944, părinţii, soţia, socrii şi fraţii, au fost adunaţi în ghetoul de la Cluj şi îmbarcaţi în trenul către Auschwitz. Tânărul Paneth, revenit de pe front, s-a ascuns un timp în oraşul ocupat de germani şi curăţat de evrei, până când a fost prins de autorităţi, arestat şi apoi îmbarcat într-un tren cu destinaţia Auschwitz. Graţie condiţiei fizice excelente, voinţei şi curajului său, care uneori friza nebunia, a înfruntat maşinăria morţii. A evadat şi a fost capturat în mai multe rânduri. Norocul deosebit şi întâlnirea cu oameni inimoşi l-au ajutat să supravieţuiască, la Budapesta. A revenit în oraşul natal în primăvara lui 1945, a zugrăvit şi a remobilat casa devastată, aşteptând întoarcerea familiei. Curând avea să constate că nu supravieţuise niciuna dintre rudele sale apropiate
În acele momente sportul a devenit singurul sprijin pentru sufletul său răvăşit de durere. A iniţiat reorganizarea clubului de tenis de masă şi a reînceput antrenamentele, obţinând din nou titlul de campion naţional la tenis de masă. Peste câţiva ani şi-a început cariera de antrenor care a durat patru decenii şi i-a adus cele mai mari satisfacţii. Dacă în calitate de jucător, a fost vicecampion mondial şi multiplu campion al României, în cea de antrenor a adus 15 titluri mondiale şi 33 europene, 56 de campioni naţionali individuali şi 126 cu echipa şi un rezultat inegalabil: 5 titluri consecutive a cupei campionilor europeni, cu echipa CSM Cluj. Distins cu titlul de antrenor emerit, Farkas Paneth a continuat să muncească pentru a găsi noi soluţii tehnice şi a creşte juniori talentaţi, fiind încredinţat că secretul campionilor se află în descoperirea lor timpurie.
Anii senectuţii i-au adus Medalia de Merit a Federaţiei Internaţionale de Tenis de Masă, o recunoaştere a rezultatelor excepţionale ca jucător şi ca antrenor. Clujul natal, al cărui nume l-a înscris pe harta campionilor lumii, i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare. Farkas Paneth nu şi-a irosit nici anii de pensie; împreună cu istoricul clujean Gheorghe I. Bodea a scris cartea Paleta şi Planeta, a cărei primă ediţie a apărut în 1997 iar a doua în 2001. O lectură palpitantă despre viaţa sa, despre de triumful tenisului de masă românesc.

Până acum un an şi jumătate îl întâlneam adesea, pe străzile Clujului, pe bărbatul chipeş, înalt, cu o ţinută elegantă şi cu o claie de păr alb ca neaua. Era un excelent povestitor, cu o memorie teribilă şi un deosebit simţ al umorului. De sărbători sau cu prilejul evenimentelor comemorative era prezent la sinagoga de pe strada Horea. De câtva timp boala şi bătrâneţea l-au ţintuit în pat. Din fericire societatea sportivilor clujeni nu l-a uitat. Cum era să-l uite dacă şi actualele titluri naţionale şi europene obţinute de clujeni îşi au sorgintea în şcoala de tenis de masă, înfiinţată de Farkas Paneth, acum peste o jumătate de veac?”

Eram la Alicante pe vremea cînd căutam istorii vrednice de urechile Europei, despre români mari și drepți. Am întîlnit articolul acesta, povestea aceasta, omul acesta și mă și vedeam stînd la taclale cu el la o terasă obositoare, dar veselă. M-a impresionat povestea puțintică și poate laconică, dar frumoasă, adică frumos mi s-a părut omul acesta care știe să își spună povestea. Mă bucură la întîmplarea lui faptul că a fost și un mare profesor, un creator de școală. Îmi amintește statura lui de profesorii mei, nu puțini la număr, care mi-au făcut copilăria frumoasă.

Mă vedeam întrebîndu-l pe Farkas Paneth încotro pleci atunci cînd nu ai niciunde drum, unde pornești atunci cînd nu își este desțelenită nici o cărare? Să îl întreb de ce ne uităm oamenii mari și ne sufocăm cu cei mici, să îl întreb despre singurătate, despre..., despre...

A plecat și nu am apucat să îl cunosc, a murit la Clujul lui, i-o fi rămas statura înaltă prin parcuri. Au scris ziarele despre el, cum altfel?, atunci cînd a murit. Brusc și-au amintit țara toată de gloria uitată la Cluj. Ne-am amintit cu toții că ne mor oamenii mari alături de noi, și nu îi știm, ne spun lecții pe care nu le auzim.

http://www.adevarul.ro/Spielberg-Farkas-Paneth-Cluj-eroul_0_67193477.html

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…