Ziua de naștere

Mori de vînt pentru Nory. Castelele de nisip din Spania s-au surpat

"Antes de morir, es cierto que ves tu vida pasar ante tus ojos. Este fenómeno se llama vivir" )
Înainte de a muri, se știe că îți vezi viața desfășurîndu-ți-se dinaintea ochilor. Acest fenomen se numește viață.
(ce mari adevăruri poți găsi în revistele de umor. Eu le-am găsit pe blogul unui profesor din Zaragoza: http://vanityfea.blogspot.com/2010/05/night-trainy-la-pelicula-de-tu-vida.html

Îmi amintesc uneori cum așteptam ziua mea. Asta desigur, în copilărie. Pentru că sînt cîțiva ani buni de cînd nu o mai aștept. Și nu pentru că mă traumatizează adunarea anilor în cîrca-mi, îmbătrînirea fiziologică (deși foarte încîntată nu pot să spun că sînt de adîncitura asta strîmbă de pe frunte, de ridurile care îmi împodobesc în acolade gura, probabil de la prea mult rîs, deși și cînd plîng, ale naibii tot ridurile din jurul gurii se conturează, aceleași din timpul rîsului; ciudat, nu?), sau pentru că mă sfiesc să spun că vara asta fac 40. Nu mai aștept ziua mea din pricina conglomeratului de situații sociale cărora trebuie să le fac față cu acest prilej. Oamenii care ieri te înjurau de zor, de ziua ta brusc sînt bine intenționați și îți doresc numai bine și sănătate, mai adaugă și cuvîntul fericire, așa, pentru derută, pentru că, dacă e să fim drepți, fericirea ta este imposibilă tocmai din pricina lor. Speră pentru tine în cele mai bune și mai halucinante norociri, îți desfășoară dinainte scenarii ale îmbogățirii, ale bucuriei nerușinate, ale împăcării cu lumea și cu ideile. Există o nesimțire tipic românească a urărilor (nu întîmplător cuvîntul are aceeași rădăcină ca ură) şi o convenţie socială acceptată de toată lumea prin care doreşti imposibilul atunci cînd faci urările şi mulţumeşti pentru minciuna gogonată pe care o primeşti, atunci cînd acestea îţi sînt adresate.

Nu mai răspund la telefon de ziua mea, nici măcar nu am telefonul deschis. Nu vreau să mi se usuce scuipatul pe dinţi rînjind fără rost.

Mulţumesc mult! Şi ţie la fel, ce să fac, uite, mai nimic, aştept să treacă ziua asta ca să le pot trăi pe celelalte. Nu, nu merg nicăieri, nici tort nu am pregătit.

Chiar asta fac, de ziua mea mă uit să văd cum curge timpul, nu că număr secundele, ci doar contemplu soarele urcînd şi coborînd, apoi fac baie copiilor, apoi mă duc la culcare şi gata. A trecut. Îmi pot vedea de viaţă. Greşim atunci cînd din zilele noastre facem evenimente supradimensionate. Ne îngropăm copiii în cadouri inutile, şi asta e de la bunici şi asta de la ceilalţi bunici, uite mama ce ţi-a luat şi prietenii de clasă. Viaţa nu e deloc aşa, viaţa îţi oferă cadouri nepreţuite în fiecare zi din an, iar noi, neobişnuiţi cu cadoruile le lăsăm în stradă sau sus pe cer, şi ne aşteptăm cadourile de ziua noastră. Iar ele nu vin. Sau dacă vin, vin ca gesturi obligatorii pe care le fac oamenii, îmi şi văd prietenii uitîndu-se îngrijoraţi în calendar, vai! e ziua Oanei, ce naiba îi luăm, uitîndu-se apoi stingheriţi în portofel şi calculînd cam cît ar putea să îşi permită să cheltuie cu ziua mea. Ce jalnic! Iubesc mult cadourile pe care le-am primit fără tematică, fără obligaţie. Aşa, cadouri că e deodată primăvara, sau că a nins prima dată. Sau că, nimic, doar că a răsărit soarele din nou, că sîntem în viaţă. Acelea sînt cadourile cele mai de preţ. Puloverele pe care mi le împletea mămaia, îşi petrecea firul de lînă pe după degetele de aur şi venea cu modele noi de la femeile cu care se întîlnea la băi la Vatra Dornei, atunci cînd făcea "galvanişe".

Cadourile primite nu le-am dat niciodată! Ca semn al sacralităţii gestului de a primi şi de a oferi. Frumos gest! Mi s-a întîmplat, de pildă, să se întoarcă la mine un cadou dat cu mult timp în urmă. Ce haios, nu? Semn că nimeni din cei care l-au primit (şi nu au fost puţini) nu l-a considerat necesar. L-am primit înapoi, trecînd prin cîteva familii, nici nu am putut reconstitui întregul lanţ al slăbiciunilor.

În Spania oamenii îşi fac în general cadouri disproporţionate: fie un set de batiste, fie, dintr-odată o maşină sau o vacanţă în Caraibe. În semn de agasată complezenţă prima dată şi în semn de necesitate domestică a doua oară. Dar cadouri semnificative, cadouri cu poveste... mai rar.

Cadoul nu e o posesie, ci e un semn al prezenţei cuiva în viaţa ta. Cadourile primite nu ar trebui să fie date, ar trebui păstrate şi nu ştiu, mîngîiate. Preţuite.

În Spania de Crăciun familia trage la sorţi cîte un bilet cu numele celui căruia îi va face darul. Doamne! ce aberaţie: cel care va desface cadoul nu va şti de la cine e, şi atunci darul e impersonal ca cel cîştigat la loto. Uneori se mai întîmplă ca prin cadou să se identifice urmele dăruitorului. Sigur că jocul a fost inventat ca să nu ai de făcut 14 cadouri şi să primeşti tot atîtea. Gestul a fost simplificat şi golit, desigur, de farmec.

Scriu toate astea pentru că astăzi e ziua Noricăi şi pentru că a avut mulţi norişori pe cer şi pentru că de ziua ei a plouat o ploaie bogată de mai. Şi tot ce îi spun aici e adevărat şi nu îi doresc decît puterea şi inspiraţia de a ridica ochii către cer, măcar din cînd în cînd, că poate îi zăreşte printre nori, sau printre raze de soare, pe zei, iubindu-ne.

Îi fac Noricăi cadou astăzi, şi nu de ziua ei mori de vînt. Castelele de nisip din Spania s-au surpat. Toate.