¡Viva la vida!

http://www.youtube.com/watch?v=8UkVazIxr2Y&feature=player_embedded#!

Eu nu sunt. Sunt doar cuvintele mele, iar în spatele lor, tot ce am trăit de m-a impresionat suficient ca să intre în cuvinte. Și totuși, ca într-o glifă mayașă pe care nu o pot descifra la curs, cuvintele mele încap uneori în imagini. Eu nu sunt. E doar Chira Chiralina. Ea este sigur. Eu nu sunt. Sunt numai cărțile pe care le-am citit. Eu nu sunt. Sunt numai scrisorile pe care le-am scris. Eu nu sunt. Sunt numai cursurile pe care le-am ținut. Eu nu sunt. Sunt doar amintirile mele. Eu nu sunt, sunt doar copiii mei și studenții mei. Și totuși, iată-mă: Și asta pentru că mi-a spus Marius că orice femeie ar trebui să-și facă fotografii la patruzeci de ani. Na! Atât m-a dus pe mine inspirația. Pe mine, sau mai degrabă pe cel care a făcut fotografia.

http://soundcloud.com/liviumihaiu/09-mi-e-imi-place-viata-enooorm

Dragostea de după dragoste Derek Walcott Va veni un timp când, cu bucurie îţi vei da bineţe ajungând acasă, privindu-te în oglindă şi fiecare va zâmbi la salutul celuilalt *** şi vei spune, ia loc. Mănâncă. Îl vei iubi din nou pe străinul care ai fost. Dă-i vin. Dă-i pâine. Dă-i înapoi inimii inima străinului care te-a iubit. *** întreaga sa viaţă, pe care l-ai uitat pentru altul, care te ştie pe de rost. Adună scrisorile de pe raft, *** fotografiile, notiţele scrise la disperare, desprinde-ţi propria imagine de pe oglindă. Ia loc. La festinul care e viaţa ta. (traducere de Eugen Hriscu) De pe blogul lui Bucurenci http://bucurenci.ro/2010/12/strainul-care-te-a-iubit/

http://www.aafr.ro/concursuri-1-premii.htm A fost un concurs și acestea sunt premiile. Sunt mândră de bilele câștigătoare ale Evelinei și de fotografia Mădălinei. Aș vrea să o cunosc pe Alecsandra Raluca Drăgoi! Câți oameni minunați se ascund totuși în țara asta!

Singurătate Măreție De-a v-ați ascunselea Serenitate Plecare Întoarcere Revelație Inspirație Maximalitate Coborârea zeilor Plecarea zeilor Dragă Panait , Am început anul acesta petrecerea zilei de naștere a țării noastre cu ceva zile în urmă, când am luat salariul și am cumpărat oarece de-ale gurii. Eram cu multe sacoșe, era încă o toamnă bună cu noi, și m-am întâlnit cu Jorge pe drum, iar Jorge, cum îl știi, vorbește despre toate în același timp, și uite așa, din vorbă în vorbă aflu despre Ciocio că a publicat volum de versuri. M-am gândit așadar că trăiesc în țara în care poetul se naște necondiționat, iar editurile își fac onoranta datorie de a-l publica, pentru a da sama contemporaneității. În cazul acesta, contemporaneitatea i-a primit prea-plinul liric și i l-a translatat pe corzi de ghitară chiar la lansare, unde menestrel sucevean l-a ”încondeiat” strașnic. Mai aflu ceva mai târziu, când alimentele din frigider se împuținaseră dramatic, de o altă lansare plină de fast și fumuri...

NU e actual, e pur și simplu peren. Îl primesc de la Marieta, și îmi amintesc cu un fel de drag mare, de un noiembrie care ne găsea împreună pe țărm de Mediterană. Calculez și îmi dau seama că, în ciuda aparențelor, întâlnirea a avut loc anul trecut și nu acum 10 ani. Ce ciudat!  M-am întâlnit astăzi cu Maria, nu o mai văzusem de ceva vreme, îmi spune că citește blogul, eu îi promit că voi scrie ceva pentru ea. Sper să îi folosească Testamentul lui Ionescu. Măcar ca lecție de simplitate. TESTAMENT Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi es...

Îmi amintesc de iarnă și iarna între timp a venit, așa cum stăteam eu în mașină și ascultam vocea lui Pittiș și cuvintele lui Panait, a tercut și ploaia și toamna și a venit iarna, s-au acoperit pomii de alb, aleile și ele au devenit dâre albe. Se pregătește lunca să se asorteze cu aripile mele albe. Având tenul prea smead, evit să port haine albe că e contrastul parcă prea teribil, dar uite că de când cu aripile astea e mult alb pe mine, și ies din mașină și mă plimb pe alei, mi-e frig la aripi, le întind, încerc să mi le încălzesc, mi le aduc în față și le frec vânjos cu mâna, mi-s dragi aripile astea, dar nu vreau să zbor astăzi pentru că e întuneric, eu nu văd nimic sus pe cer în întuneric. Numai când sunt stele zbor. Sau lună plină. Și nu zbor niciodată cu treabă, adică atunci când am de ajuns la cursuri, sau să iau o hârtie de la rectorat, nu zbor nici măcar ca să ajung la un concert, nici măcar pentru Mariza nu am zburat, pentru că nu cred că mi-au fost date aripile astea ca să ...

Am trecut și peste toamna asta îngăduitoare și blândă. În mașină e cald, motorul e pornit, afară e beznă. Mi-e cald. Îmi dau haina jos, oricum era prea udă și nesuferită. Prea mare. M-am îmbrăcat prea gros, mai cu seamă de când cu aripile astea, hainele mi le strivesc, nu s-au inventat haine pentru aripi, sunt nevoită să le strâng pe sub cârpe, să le pliez, mi se iau penele în răspăr, îl înțeleg și pe domnul foarte bătrân cu niște aripi enorme din Macondo, ținutul inventat de Marquez. După ce le scot din bulendre aripile mi se răscolesc, îmi înțepenesc, o vreme nici nu le pot mișca de amorțite ce sunt. Nici pomeneală să le întind a zbor.  Îmi dau haina jos, sunt pe scaunul din dreapta, și în mașina mică aripile mi se dezmorțesc împrăștiind aer proaspăt. Îmi place ploaia și afară plouă gospodărește, temeinic, îmi place și cântecul acela care spune că nimeni nu se poate uda în ploaie în locul tău, fiecare cu ploile lui, de când mi-au crescut aripile nu mai ies în ploaie, pentru că..., pe...

Depărtarea de la normă ne face anormali. Dar norma care mai e? Mai e?

Lumea fără mine, din nefericire, cred că ar arăta la fel. Dar am norocul de a cunoaște câțiva oameni, fără de care viața mea ar fi fost mult mai săracă și mă gândesc la ei, la lume, și știu că doar întâlnindu-i am îmbogățit locul în care stau.

DESPĂRȚIREA Monolog  (scurt metraj) Scenariu: Silvia Gheorghe, Bogdan Dumitrescu Imagine: Albert Radu Editor: Tudor Bota Sunet: Marius Stanescu Regia: Bogdan Dumitrescu   ..."Deci chiar ai de gând să pleci? Lași tot? Lași familie? Lași prieteni? Lași... Lași job? Mă lași pe mine? Pleacă... Pleacă și dacă... ți-e mai bine... înseamnă că ți-e mai bine, nu? A plecat... S-a plictisit... d-aia a plecat... ca să nu se mai plictisească. Are dreptate fata asta, asta... cu care eram eu. Măcar... măcar ea... ea are coaie să plece. Oare acolo se cască mai mult, sau mai puțin? Că dacă se cască mai puțin mă înscriu și eu. Uite cum ai reușit tu să-mi amintești de ce n-aș pleca niciodată nicăieri... Lângă mine-i un chioșc unde se fac gogoși bestiale... bestiale gogoșile bestialee!!! Și de fiecare dată când cobor să-mi iau, e unu' care cască. Și cască și puștiul de lângă el... și cască și tanti care stă pe bancă cu o sacoșă de pânză în mână. Și mă ia și pe mine dar mă abțin... și după aia mă ...

Există patru categorii de oameni: cei care îi fac pe alții să râdă, cei care râd de glumele primului, cei care analizează cu mse produc glumele și cum se produce râsul, categoria teoreticienilor, sclifosiților care, de fapt, fac tercerea înspre cea de-a patra categorie, și anume categoria celor care nu pot să râdă, nu știu cum, nu se simt bine când râd, și pe bună dreptate, nici nu le stă bine râzând, nu le stă bine nici trăind, de aceea își compun poate statura asta țeapănă și importantă, serioasă, mai cu seamă serioasă, oamenii serioși sunt întotdeauna plictisitorii cei mai cumpliți, oameni lipsiți de simțul umorului, de vocația zâmbetului. Între aceste categorii, spre final, stau oamenii care au un potențial râzofil, numai că nu au avut niciodată ocazia să râdă suficient încât să își compună mimica aferentă, nu le-a spus nimeni la timp că râsul chiar este posibil, nu i-a învățat nimeni la școală și și-au trăit viețile în absența acestui balsam existențial. Atunci când, în sfârșit râ...

A murit Păunescu, și nu are Păunescu nici o legătură cu Benny Hill. Tocmai de aceea, ca să nu ne mai isterizăm o tură, ca să nu ne mai ridicăm un pic poalele-n cap, porcul de ieri a devenit brusc  acum dintr-odată geniul incontestabil, Eminescu-nici-mai-mult-nici-mai-puțin, un Incomparabilul, un Spectaculosul. Eu mă hotărăsc să scriu cu mult drag despre Benny Hill-Uitatul, numai ca să nu mă includ în lunga listă a celor care și-au amintit de Păunescu numai acum că a murit și e inofensiv politic-amente și inutil poetic-amente. Am fost în sălile Cenaclului, am cântat cu Cristi Cojocaru, vecinul meu de la 3, singurul din cartier care avea o chitară, ne adunam pe banca din fața blocului și făceam dezidență și patriotism până la ora 21:45, că după aia se supărau părinții, eram prea cuminți (proști, ar spune copiii mei), tu, Muc cel Mic nu îl știi pe Cristi, Cristi era un băiat bun, blajin, cu un zâmbet larg și la început de viață, stăpânul unui cățel lup pe care nu l-a mai putut ține în blo...

Primesc fotografii care îmi completează albumul de familie. Îl primesc pe Facebook pe domnul Ion Marica: Eu nu sînt nicăieri, nu înțeleg nimic din fotografiile astea, nu recunosc nici locuri, nici oameni. Asta ne transformă în străinii perfecți, deși probabil că avem în comun cîteva zeci de gene. În fotografiile astea se văd crescînd frații mei și se vede îmbătrînind tatăl meu. Au împărțit zile și nopți și o grămadă de amintiri. S-au văzut crescînd. Mihnea al meu, văzînd aceste fotografii, întreabă dacă băiatul din fotografie este el. Îmi dau și eu seama că băiatul meu seamănă destul de bine cu băiatul lui .  Văd aici, în foile lipsă ale albumului me ude familie, un tată bun. Cu dragoste benedictină, mă bucur pentru cei din spatele acestor măști.

Superwoman Şi titlul poate continua: supersoţie, supermamă, dar sînt toate variante ale aceleiaşi realităţi: realitatea bărbat şi realitatea femeie eroi mici ai unei istorii contemporane prea imense, dacă îmi este permisă licența. Sînt conştientă, o spun de la bun început, că vorbele de mai jos vor zdruncina pe femeia Cosmo, pe femeia Avantaje, pe femeia Andreea Marin. Cînd spun Andeea Marin desigur că nu mă refer la personajul mitic iscat de urbea Romanului, ci la sindromul marginalităţii pornite să ia cu asalt centrul cu orice preţ, de femeia frumoasă şi sărăcuţă (cu duhul?) care îşi construieşte o istorie în care apoi se străduieşte să şi încapă. Îi va rămîne istoria aia prea mare, sau ea prea mică în istoria largă, o să arate istoria pe ea ca una luată de la o pomană, sau o să stea pe ea ca pe gardul jandarmeriei. Femeia prea plină de ea ca să mai încapă şi alte realităţi în viaţa-i, care adoră să se scobească în nas cînd e singură, numai ca să se poată relaxa un pic de scobitoar...

”Farkas Paneth se apropie de 92 de ani. Din păcate, de o vreme încoace prezenţa sa fermecătoare şi elegantă lipseşte din spaţiul public clujean. Farkas Paneth este ţintuit în casă de boală, însă prezent în memoria celor care-l cunosc şi-l apreciază pe acest senior al paletei. Viaţa sa (...) a început pe vechea Uliţă Regală din Cluj, la 17 martie 1917, în casa unui croitor nevoiaş. Tatăl său dorea să-l vadă rabin, asemenea rudelor din faimoasa dinastie Paneth, dar tânărul rebel n-a rămas mult timp pe băncile şcolii evreieşti, urmându-şi pasiunea pentru mingea de celuloid. După cum spune, cele însuşite în anul petrecut la Yeshiva i-au fost de mare folos în viaţă şi în activitatea de sportivă.  A început să joace ping-pong la clubul evreiesc Haggibor, dar curând s-a legitimat la Clubul Electrica Cluj şi a fost selecţionat în echipa naţională a României. În 1936 cucerea titlul de vicecampion mondial, stabilind un record care n-a fost egalat nici până astăzi: cea mai lungă minge jucată într...

Frumos! http://www.youtube.com/watch?v=YmVfPaw6Uyw&feature=related

Scriu frumos astăzi, adică despre lucruri frumoase, pentru că mi-am amintit despre o ceainărie de sub biblioteca cea mare din Iași, un loc altminteri sordid, unde la cele nu mai mult de 5 mese se adunau boem oamenii la ceaiuri, ceaiuri simandicoase și aristocrate, ciocolăți calde din cele adevărate, unde într-un spațiu mic-mic, era înghesuit, culmea!, și un pian. Aveam veșnic bagaje prea multe cu mine și țin minte că abia le înghesuiam sub mesele mici, întotdeauna geanta în poale, și totuși atmosfera era caldă și cu prietenie te ademenea la desfățuri aromatice. Pline de tineri în jur, sporovăind, gălăgiind cu patos, vibrante dispute de idei te împiedicau uneori să-ți citești pagina, dar îți hrăneau dorul de vorbă, de social, de oameni. Și într-o zi, unul dintre tinerii aceia s-a ridicat de la masa lui, și-a lăsat prietenii dintr-odată tăcuți, s-a așezat la pian și s-a lăsat brusc o liniște calmă. Băiatul cu o chică uriașă de păr negru răzvrătit s-a apucat de cîntat trăsnăi la pian. Mi-...

Atât am avut de spus, că uneori oamenii au prostul obicei de a se zdrențui, cu cât mai netede le sînt veșmintele, cu atît mai urît li se zbîrcește inimioara și suflețelul. Mă întrebam cu ceva vreme în urmă de unde a venit cuvîntul zdreanță ca insultă care fărîmițează întregul uman și îl transformă în franjuri. Sensul cuvîntului mă duce mai degrabă înspre sentimente de milă pentru decăderea umană, decît înspre dispreț. Mi se trage de la minunea de cățel arghezian, și uite că nu reușesc să mă smulg acestui predeterminant cultural. Aud este o zdreanță , iar în minte îmi apare involuntară și superbă, fețișoara de milog a patrupedului celebru. Și totuși, fonetic, cînd ai spus zdreanță ți s-au strepezit dinții de nervi și de atitudine, adică ,da, spui zdreanță și dintr-o dată devii superior împărat înfășurat în mătăsuri, tu, marele și înfășuratul, și în fața ta, mult mai jos, jos de tot, zdrențuitul, nevrednicul, nemerituosul. Zdreanță , prin femininul puternic marcat, pare a fi destinat ...