1989, with love

Singură în biroul meu de la universitate, birou sofisticat, occidental, prea occidental după gustul meu. L-am balcanizat eu pe ici pe colo: o hartă a Bucovinei, cu fotografii ale Reginei Maria, cu o imagine panoramică a orașului meu pitit între obcini, cu ouă încondeiate, agățate cu panglici: noua invenție nemțească a Letiției, mare artistă încondeietoare de la Vama. O hartă de noapte a României, luată din materialele promoționale ale Taromului. Un calendar cu Mănăstirile Bucovinei, tipărit de Terra Design cu noblețea-i binecunoscută. Un ștergar țesut de mămaia; moștenire de familie; Era parte a zestrei mămaiei, a mamei, a mea. O farfurie de Horezu și un ol de lut de la Corunt; cumpărate dintr-un târg al meșterilor populari. O cruce veselă de la Săpânța cu o inscripție hazoasă despre soacre; altminteri un kitch inofensiv și plin de culoare; kitch pentru că e o bucată de lemn pictat și nu sculptat așa cum făcea Ion Stan Pătraș. Îmi stau toate în spate, pe perete, și într-un fel alegoric îmi car țara în spate. Nu toată țara, ci doar ceea ce înțeleg eu din țara mea, ceea ce iubesc eu în țara mea, ce am apucat să adun la plecare, ce mi-a rămas în suflet când m-am urcat în avion. O Românie inventată, cum ar spune Isabel Allende. Eu și ca mine probabil toți ceilalți lectori de limbă română trimiși de România în străinătate să vorbească în grai românesc pe la universități mari și semețe. Pe birou, zâmbăreți și ștrengari, copiii mei; acum rămași acasă, necăjiți că nu pot merge cu colinda aici, în Alicante. Mă gândesc salivând ca celebrul discipol canin pavlovian, că astăzi probabil va ajunge pachetul trimis de mama mea, ce minunată invenție Atlassib-ul!; îmi va mirosi casa a cozonac și a cetină, păstrăv în cobză și ceapă roșie. Astă toamnă mi-a trimis o mână de fân din livada noastră. Și primele nuci rodite de nucușorul Sânzienei.Și mere rotate din mărul plantat când s-a născut Mihnea.
Nimic special în această ultimă zi de curs, o zi în care studenții mei, parte spanioli, parte catalani (valencieni ca să respectăm pactul politic), se gândesc la sărbătorile și fericirea care îi așteaptă. Eu mă gândesc la tema ultimei întâlniri cu studenții anului III: îmi programasem să ascultăm colinde românești, să îi chem pe copiii mei să cânte Scoală gazdă din pătuț. Făcusem colăcei, pregătisem merele din livada mea, roșii și sănătoase, fără adjuvanți genetici, și nuci, ca să punem în scenă primirea cetelor de colindători. Pregătisem și costumele naționale ale copiilor; ciudat că lui Mihnea i-am cumpărat cămașă națională și ițari abia acum, la plecarea din țară, deși tot timpul am avut nevoie de costum, la toate serbările de la grădiniță și de la școala din România. Și totuși abia acum are costumul lui; și mă mai gândesc și la Irina care mi-a dăruit la plecare un parfum absolut surprinzător, Costume Nacional, de mari figuri și de mare ținută. Nu întâmplător. Când mi se face prea dor de Voroneț și de orășelul meu, privesc minunea de costum al lui Mihnea, cusut de o bunicuță de la Mănăstirea Humorului, vesel înnobilat cu mărgele. Ați observat că în Bucovina camășile femeilor, mai bogate în broderie, sunt de fapt mai sărace în culori? În timp ce costumele bărbaților sunt colorate și ceva mai puțin abstractizate în reprezentare: adică sunt reprezentate ghinde, frunze, crenguțe de brad, flori. Ar trebui să studiez mai îndeaproape observația asta.
Mă uit pe calendar și îmi dau seama că astăzi, într-o tăcere agonică, România își aniversează revoluția. Revoluția cu „R” mare, îmi pare rău că, luată de val, am lăsat-o cu „r” mic. Incredibil! Au trecut jumătate din anii istoriei mele personale, douăzeci trăiți în comunism, douăzeci trăiți în derivă. Cele două decenii de tăcere penibilă în care țara mea nu a avut atâta orgoliu și demnitate, atâta eroism să declare oficial ce s-a intâmplat în decembrie. Nici nu mai trebuie menționat anul..., decembrie e luna revoluției. Iertare! Iar am scris cu „r” mic! Au trecut anii lui Brucan, iar acum se oficializează cronicizarea lipsei de speranță. „Evenimentele din decembrie” împlinesc astăzi douăzeci de ani. Să spun „La mulți ani!”? Să tac? Să mai sper? Am văzut aici la televizor, lunile trecute, pregătirile pentru sărbătorirea revoluției de la Berlin. Câtă măreție, câtă emoție! Așteptam aniversarea mea, a revoluției mele... La televiziunea spaniolă, de Ajun, se vorbește despre execuția lui Ceaușescu, nu despre Revoluția noastră. Și se mai spune că România încă nu și-a făcut ordine în istorie, că nu a făcut publice dosarele securității. Probabil că mulți dintre cei care ar fi trebui să dea explicații sunt cei care ar trebui să le asculte. Mai așteptăm douăzeci de ani, ca să se pensioneze și copiii lor.

Despre cuvântul „revoluționar”

Nu am înțeles niciodată povestea asta cu „eroii Revoluției”. Eroii Revoluției au murit, din câte știu eu, ei au fost norocoșii care s-au ridicat plini de speranță la ceruri. Cei care am rămas, mai puțin norocoși, am permis să ni se confiște... speranța. Le-am dat-o lor, aproape fără împotrivire. Pentru mine, „revoluționar” sau „erou al revoluției” este cel care înainte să adoarmă știe că el a fost „revoluționar”. Adică știe că anul 1989 este pentru el și pentru copiii și pentru nepoții lui, cel mai important an al istoriei imediate. Și cel care știe că Revoluția a adus o lume nouă, cu bunele și relele ei, dar una nouă, în care cuvântul „libertate”, cuvântul „democrație” pot fi pronunțate fără frica cenzurii. Că putem asculta ce muzică vrem, că la București a cântat Michael în 1992 și acum ne pregătim pentru concertul AC↨DC, pentru că se traduc imediat cărțile care sunt premiate în străinătate, pentru că mergem în Europa cu buletinul, pentru că Academia Cațavencu încă există în ciuda războiului dezlănțuit pe care îl duce din ianuarie 1990 puterii, indiferent de culoarea acesteia, pentru că avem mașini și benzină și pentru că putem merge oriunde (dacă avem bani), fără opreliști..., pentru toate acestea și pentru multele altele pe care le admitem dacă facem efortul să nu uităm, 1989, with love.

Raul

─ Hei, Raul, salutare! Știi cine sunt, nu? Deși nu ne-am auzit de... 10 ani!
─ Cum te-aș putea confunda vreodată? Ce faci?
─ Uite, scriu un text despre Revoluție.
─ Dar ce-ți veni, doamne?
─ Pai astăzi se împlinesc 20 de ani de la Revoluția cea mare, cea de dinaintea Crăciunului. Știi că de asta te-am sunat, nu?
─ Eu nu dau doi bani pe istorie. Un rahat! Ce revoluție? O minciună păcătoasă, o rușine!
─ Nici eu nu dau doi bani pe istoria imediată. Dar asta nu a fost istorie. Revoluția a fost un moment crucial din viața mea. Din istoria mea personală. Și pentru mine istoria mea personală, contează, evident, mai mult decât istoria cea mare.
─ O revoluție nu este făcută de o haită de mizerabili care vor să se așeze pe scaunele calde lăsate de alți mizerabili.
─ Evident că nu. Ea a fost făcută de o haită de tineri frumoși, lupii tineri visați pe vremuri de Phoenix, haiducii școliți și citiți care voiau să facă ei istoria pecare nu o făcuseră părinții lor la timp. Voiau ei să schimbe fața lumii. Și au schimbat-o. Chiar dacă, mai târziu, Revoluția le-a fost într-adevăr confiscată de cei pe care îi numești tu „mizerabili”. Mă întreb de fiecare dată când vorbim, cum de poți anula cu atâta ușurătate și încăpățânare faptele pe care le-ai făcut tu. Și eu. Și mulți alții. Revoluția am făcut-o noi, îți amintești?, am tăiat un cerșaf și am scris pe el: România, o țară de eroi. Ne pregăteam în „ilegalitate”, puneam țara la cale, o țară frumoasă și plină de eroi. Apoi tu ai plecat la București și ai întâlnit eroii tăi. Eu am rămas aici și i-am întâlnit pe ai mei. Eram toți acolo, oameni pe care nu îi văzusem niciodată, nici nu știam că s-au ivit pe lumea asta, la Revoluție umpleau străzile și autocarele care plecau la București. Revoluția asta, cea despre care vorbesc eu, este Revoluția mea, așa cum am văzut-o, simțit-o, trăit-o eu. Am făcut Revoluție, apoi ne-am văzut fiecare de viețile noastre: fiecare cum a putut, cum a avut norocul, cum le-a fost inspirația. Nu am ieșit la televizor, nu am scris cărți și nu am povestit copiilor noștri nimic. Ducem cu noi povara sacră a acestui moment pentru care ar trebui să fim recunoscători destinului că ni l-au făcut contemporan. N-o fi fost revoluție pentru doamna Anușca, pitită prin primărie de frica mulțimii, pentru milițianul de cartier, pentru Paravăț. Apropo, știi că mai trăiește Paravăț? Uluitor! Mi-a spus mama zilele trecute, că trăiește. Eu nu l-am mai văzut după Revoluție niciodată, deși stăteam în același cartier. Cică nu iese din casă. Poate că o fi bolnav, sau poate pur și simplu i-o fi rușine..., mai știi? Ar fi singurul și așa, de dragul iluziei, putem să ne imaginăm că de rușine nu mai iese Paravăț din casă. Și stă el în casă pentru toți foștii torționari, foștii angajați ai armatei sau ai securității, toți cei care au făcut posibil comunismul timp de 50 de ani în România, toți cei care acum nu stau în casă, așa cum s-ar cuveni.
─ Cine e dragă, Paravăț ?
─ Ei, acuma nu îl știi pe Paravăț! Fantastic! Paravăț, cel care dădea bonuri de butelii. Cel mai important om din toată urbea! Aveai pile la Paravăț, erai salvat: știai când vine mașina, îți scăpa odată pe an un bonuleț în plus.
─ Da, îmi amintesc. Într-adevăr, familia lui Lucian îl pomeneau și ei. Ce memorie ai! Într-adevăr! Paravăț! Auzeam întotdeauna numele ăsta în casă la el, pronunțat conspirativ. Tu știi, eu multă vreme m-am gândit că Paravăț ăsta trebuie să fie vreun căpcăun, ceva, vreo mare sculă pe undeva, pe la județ pe la voi, că prea erați cu toții așa de înspăimântați de el. Și când am fost odată cu Lucian să își ia bonul lunar (la care aveai dreptul, dar părea că pentru cel din fața lui niciodată nu mai rămăsese niciunul) și am văzut bătrânelul ăla adus de spate, cu mâna cu care ținea chitanțierul paralitică, inertă, un pensionar acru și inofensiv care se căznea cu cealaltă mână să scrijelească suma pe chitanță, mâna lui salvatoare, aceeași cu care trăgea sertarul mesei de lemn de unde scotea bonul magic, când l-am văzut pe omul acela cât un pumn, care stătea acoperit iarna de pături în „biroul” lui amenajat în uscător, ei bine, când în sfârșit l-am văzut am fost foarte trist. Cum să se sperie un oraș întreg de arătarea asta?
─ Da, ai dreptate! În fine, Paravăț e o paradigmă. De aceea l-am amintit pe el: el e toți oamenii fără valoare investiți de către istoria de atunci cu o putere formidabilă, care îi suplinea magic lipsa de talent și de verticalitate. Așa e, era un personaj la scară umană nesemnificativ, dar istoria îl încoronase rege al buteliilor. Și de la înălțimea funcției lui, bufonul se convertise în zeu. Hai să îl lăsăm pe Paravăț, bietul! Ziceam de Revoluție. Nu o fi fost Revoluție pentru cei care știau din capul locului că nu era Revoluție, pentru că în jurnalul lor secret, Revoluția noastră erau „Evenimentele din decembrie”. Noi însă, știam că e Revoluție, pentru că noi transformam „evenimentele din decembrie” în Revoluție și o trăiam autentic. Noi luptam. Noi eram războinici în toată regula.
─ Îmi doresc să nu-mi ceară nimeni, niciodată, să spun ce cred despre zilele alea și multumesc lui Dumnezeu, în genunchi, că nu am copii să trebuiască să le explic.
─ Eu le explic cum am văzut eu, că eu nu-s Cioroianu. Funcția de a pune istoria în ordine e a istoricilor; treaba lui Cioroianu este să scrie istoria, treaba noastră e să spunem cum am trăit-o noi, nu crezi? Și cei executați, și cei arși și aruncați în Dâmbovița eu cred că tot revoluție i-ar spune. A existat revolutie pentru că noi am trăit-o. Și pentru că acum vorbim despre ea.
─ Aaaaaaaaa! Foarte logic! Ține cont că în această conversație, tu ești cea care discută despre revoluție, nu eu.
─ Da, ca întotdeauna. Și nu mai fi sarcastic. Sau, în tot cazul, nu mai sarcastic decât de obicei. În lumea mea individuală toate datele pe care le-am cunoscut eu atunci au fost de revoluție. În liceu, când învățam la istorie despre revoluții, întotdeauna referentul meu era livresc și literar. Pentru mine, întotdeauna revoluție a fost epoca lui Byron și Shelley, nicidecum Revoluția Franceză. Probabil ca să nu se contamineze cu marea revoluție din octombrie (fără majuscule le pronunț; dar cu emfază). Din decembrie înainte, cuvântul „revoluție” pentru mine înseamnă povestea ta teribilă, când ai fugit pe 17 din Timișoara, cu trenul, și ai venit la noi, deși nu ne cunoșteai deloc, ai venit la noi, deși nu ne cunoșteam mai deloc, aveam acest prieten comun, acum dispărut, când ai ajuns în gară, ai vrut să mergi la părinții lui, dar ai vrut să nu îi sperii, să nu se îngrijoreze degeaba, poate că Lucian avea să apară, poate că stătea ascuns pe undeva, ai venit direct la noi că pe altcineva nici nu mai cunoșteai în orășelul meu, ai venit ca să povestești cuiva ce se întâmplă la Timișoara, pentru că ai ajuns disperat în gară și acest tren care venea direct la noi a fost pentru tine ca un semn divin, (apropo de divinitate, ții minte că mi-ai spus că în lunga noapte din tren l-ai descoperit pe Dumnezeu, ți-ai spus că numai prezența indiscutabilă a lui Dumnezeu poate explica tot ce se întâmpla la Timișoara, și că dacă scapi cu viață și îl găsești pe Lucian, atunci veți deveni amândoi mistici? Voi, studenții la stomatologie! Cum poate fi mistic un stomatolog?) vai, cum mai sperai să îl găsești acasă pe Lucian, de două zile nu mai știai nimic de el. Ai venit la noi și pentru că ți-a fost frică să mergi la ai tăi, în Făgăraș. Definiția pe care o dau eu cuvântului revoluție e povestea ta, lacrimile tale în timp că mâncai din mămăliga cu brânză de vaci, cu smântână din belșug, așa, bucovinește. Revoluție sunt lacrimile noastre, gurile noastre căscate, furculițele suspendate ca într-o pictură de Dali, plutind în aer, generând cu aburul auriu de mămăligă, în timp ce te ascultam. Taică-meu a căutat radioul cu baterii, singurul care prindea Europa Liberă. Cum ne-a mai hrănit Europa asta libera! Cum ne-a mai pus perfuzii prin care curgea demnitate și dor de libertate! Atunci te-am crezut. Era adevărat tot ce spuneai! Nu mânca nimeni, stăteam și te ascultam vrăjiți, fascinați, mândri că în România s-a trezit curajul de a visa și de a lupta pentru un vis. Înghițeai cu noduri. Plângeai și povesteai. Nu am văzut niciodată pe cineva să povestească plângând. Îți era o foame teribilă, probabil că nu mai mâncasești nimic de două zile, și totuși, evocarea nu te lăsa să mănânci. Spuneai „nu aveți idee ce se întâmplă acolo. Acolo mor oamenii în jurul catedralei, și nu renunță. Îi aleargă cu puștile, și vin alții. Vin într-una oameni în piață ca să moară. Și mor. Și eu am plecat ca un laș și mi-a fost rușine că nu am rămas să mor și eu acolo. M-am gândit însă la mama și la Lucian... și noi plângeam. Și apoi, îmi vin în minte manifestele pe care puneam la cale să le scriem cu ștampile din radieră pe care le propunea Sorin, pe atunci prietenul meu, apoi o mare iubire, apoi soț și acum... nu mai știu, și îmi amintesc de listele în care notam oamenii în care aveam totală încredere să îi chemăm la luptă alături de noi, și cu care să pornim încă o Revoluție în orașul meu mic, pitit între Obcini. Tu înțelegi că eu eram un mic erou, mă simțeam parte a istoriei mari, mă simțeam aproape de Timișoara, de suferința ei, de martiriul ei...
─ Dar tu nu știi nimic din ce a fost, de fapt, revoluția. Tu știi ce ai văzut tu la Gura Humorului și ce a văzut toată țara, ce mai la deal, la vale! Să știi de la mine, că revoluție a fost la Timișoara, la București, la Sibiu, poate un pic de revoluție pe la Brașov și pe la Cluj. În rest...
─ Asta e istoria ta! A ta! Istoria mea e alta! Și istoria mea e la fel de adevărată ca și istoria ta! Pentru mine Revoluție este și momentul în care, în timpul orei particulare de literatură română (îți amintești că mă pregăteam pentru facultate, pentru că îmi spuneai tu că o Revoluție are nevoie de oameni inteligenți care să fi învățat din istoriile altor popoare) ai sunat tu. Din senin. Ceruseși mamei mele numărul profesorului de telefon și ai sunat ca un nebun, la profesor acasă. Un profesor minunat, unul dintre marile spirite pe care le-am cunoscut eu, un om care m-a învățat să venerez cuvântul „cuvânt” și arta literaturii, să mă bucur de pagina scrisă..., și tu ai sunat la om acasă și ai spus: „Domnule Profesor! E Revoluție și la București! Dați drumul la televizor!” Profesorul a crezut că era o glumă și totuși am părăsit zidurile de cărți din biroul profesorului și ne-am mutat amândoi în sufragerie. Îmi amintesc și acum cât de impresionată a mfost că profesorul avea televizor color: și la televizor era Revoluția română cea mare! Primele imagini ale Revoluției au fost primele imagini color pe care le-am văzut eu la televizor. „Suntem ca în Caragiale”, mi-a spus. „Numai că acum e vorba despre viețile noastre! Să lăsăm literatura să ne aștepte în rafturi. Hai Bibicule să facem istoria!!!” Așa a spus, mai în glumă, mai în serios. Știi, în noul context cultural românesc, faptul că o fată merge la un profesor acasă aproape că face sinonimie perfectă cu vreo porcărie, vreo bolmojeală fizică. Probabil că între multe alte irecuperabile pierderi, la Revoluție s-a dus și o bună parte a unei pudori și a unei inocențe poate că de sorginte comunistă, nu spun că nu, dar absolut solidă. E de neconceput acum să auzi un profesor spunând că o studentă a fost la el acasă. Sau dacă o spune, e clar că va urma o confesiune erotică. Pe vremea aceea, însă, cu o moralitate aproape protestantă, relațiile dinter oameni erau mai puțin convulsive. Profesorul m-a condus până la autobuz, ca să nu mi se întâmple vreo năpastă... am ajuns în dreptul cimitirului armenesc, într-un oraș ca răpus de ciumă, pustiu și trist, ca întotdeauna și a început să îmi vorbească despre... ce patetic sună!..., despre Poporul Român; despre Noica, Nae Ionescu, despre Nechifor Crainic, și despre Cioran. Îmi mai vorbise despre literatura interzisă, riscând enorm. Vorbisem și despre Panait Istrati, învinsul!, despre caietele bunicului meu în care copiase Spovedania. Dar discursul lui, învăluit în fumul nelipsitei țigări a fost pentur mine dovada unei întâlniri exemplare, unui moment sacru, un adevărat curs de literatură dezvăluită, o prelegere în aer liber, liber de ideologii și de opreliști, de cenzură și de securiști, în aerul liber și năpraznic al unui decembrie deloc îngăduitor. Cusul acela merită un film! Profesorul acela merită o carte!! Sau mai multe. De dragul lui, știi bine, am dat la facultatea de la Suceava, pe care o reînființase el cu un entuziasm absolut revoluționar. Am lăsat visul de a merge la București și i-am stat alături în primii ani ai unei universități noi. Țin minte că în dreptul cimitirului mi-a vorbit despre poporul armean, ce ciudat, nu știam nimic despre nația aceasta; despre românii și prietenia lor cu armenii, despre toleranța poporului român, fire moale și molcomă în fața istoriei, despre vitejia lui latentă. „Uite”, îmi spunea, „acum poporul român demonstrează că știe să fie viteaz”. Cuvintele lui în contextul aniversării de astăzi nu mai înseamnă nimic. Sunt aproape penibile. Atunci însă erau răscolitoare. M-a condus până la autogară și orașul șerpuia în continuare mort printre cuvintele profesorului. Nu ți-am povestit niciodată asta. Pentru că, la întoarcere nu te-am mai găsit acasă. După ce ai dat telefonul, ai plecat la București. În ciuda insistențelor părinților mei. În ciuda rugăminților... putem face Revoluție și aici... dar tu ai plecat. Ca întotdeauna autobuzul cumplit de plin, navetiști, femei care veneau de la piață. Papornițe, sacoșe de 1 leu, genți, geamantane. Un autobuz venit parcă din filmele lui Tarkowski. „Să nu faceți vreo prostie, domnișoară! Ne vedem la ore după aceea”, a mai spus. Cum adică, după aceea? După Revoluție, adică? Nu am mai făcut nici o oră particulară cu el. Avea să îmi fie decan și profesor la facultate. Avea să îmi semneze diploma de absolvire, și avea apoi să moară cu discreția infinită cu care a trăit. Cu demnitatea intactă cu care trăise. Iar plimbarea înspre cimitirul armenesc aveam să o refac în urma cortegiului. Era toamnă, frig și ploua. Iar el, știu că zâmbea amar de sub capacul de stejar. Aveam în amintirea lui și a bunicului meu să mă înham la un doctorat despre Istrati! Atunci, în autobuz corp lângă corp, fiecare cufundat în gânduri, câteva zeci de oameni striviți între ei ascultând știrile la radio. Era spre dupăamiază de acum și la radio, brusc, se aude un glas răgușit „Am învins!!!! România e liberă! A început la București Revoluția română!” În mașină, un bătrân nu tocmai treaz se apucă de strigat: „Trăiască România!” Șoferul închide radioul și îi spune să tacă: „Avem copii, tovarășe! De ce ne faceți probleme?” Au început oamenii să se miște, o femeie i-a spus să dea drumul la radio, el a amenințat că oprește și ne dă pe toți jos. „Ei, dar matale cine oi fi fiind să ne dai pe toți jos? Mai bine ai avea grijă că nu ai dat bilet la mai bine de jumătate de autobuz. Numai fraierii care au plătit la ghișeu au bilet, noi ăștia care ți-am plătit matale direct, nu avem”. Oamenii au tot vociferat, iar bătrânul a strigat din nou, tunând cu obida tuturor celor din autobuz, tuturor celor din țară, cu obida celor care nu au apucat să trăiască revoluția, a strigat „TRĂIASCĂ ROMÂNIA! ASTA-I ȚARA MEA!” Atât și a tăcut. Au tăcut toți. Și radioul a rămas închis. Pentru mine, bătrânul acela este un erou. A încălcat interdicția, a strigat ca un războinic adevărat. Pentru noi toți, în acel context, el a fost eroul. Am ajuns acasă și orășelul meu fierbea. De fapt nu am mai ajuns acasă pentru că autobuzul nu a mai putut înainta pe străzi. Șoferul a oprit, lumea s-a dat jos și a plecat să facă Revoluție. Ca în Caragiale! Numai că, de data asta, cu viețile lor. Seara, când orașul întreg umpluse străzile, când din centru se auzeau strigăte puternice, l-am văzut pe șoferul fricos strigând de zor și ridicând cu abnegație pumnul la cer. A fost primul! Prima mea imagine despre neobrăzarea umană postrevoluționară. Nici o secundă nu se gândise că un autobuz înterg fusese martorul lașității lui, că vreunul dintre pasagerii lui o sa îl vadă. Sau se gândise și nu îi păsase. Ei, în fine, multe povești... dacă le spun pe toate, nu mai terminăm niciodată de vorbit. Și apoi sunt sigură că poveștile cu adevărat interesante sunt la tine. Eu te-am sunat pentru mai multe lucruri. Te-am sunat pentru că uite, cam la ora asta, acum 20 de ani tu l-ai sunat pe profesorul meu de literatură ca să ne anunți că a început Revoluția la București. Tu erai student, eu eram o biată laborantă, că doar mă angajasem ca să pot da din nou la facultate, pentru că picasem prima oară, care visa să facă filologie, care vânduse casetofonul Philips adus din Germania ca să aibă bani de ore particulare. Profesorul pe care l-ai sunat era pe atunci profesor la un liceu, pentru că specializarea filologie fusese desființată. Acum tu ești în Germania, nu ai copii, pentru că ceea ce ai văzut tu în România în timpul Revoluției nu te lasă să mai visezi. Și dacă nu poți visa, nu ai dreptul să faci copii. Asta mi-ai spus ultima oară când am vorbit la telefon... acum 10 ani. Eu sunt la Alicante, am copiii înscriși la școli aici unde învață din mers catalana și spaniola. Profesorul meu de literatură a murit. Noi, și eu și tu, ne-am legat, fie că îți place, fie că nu, prin Revoluția asta.
─ Ei bine, pentru mine Revoluția ta n-a existat, și nu a existat pentru că mie mi-e foarte greață și dacă o Revoluție lasă în urma ei greață tocmai celor care au făcut-o, nu se mai poate numi revolție. Se cheamă cu cinismul cu care a fost denumită de marii ei autori: „evenimentele din decembrie”. O țară nu numai penibilă, ci și cinică în același timp. Ne-au furat totul: eroismul, încrederea, speranța, viața, românitatea. Eu am plecat ca să sufăr departe. Aș fi murit sufocat de nesimțire. Am plecat și am lăsat tot ce era al meu acolo. TOT. Aici am de toate, dar nimic nu e al meu. Acolo nu aveam nimic și totul era al meu. Dar aici pot să sper. Numai că speranțele mele nu mai au nimic, absolut nimic, nimic la modul absolut, vreau să mă înțelegi, nimic de-a face cu țara mea. De care mi-e greață. Nu am cerut în 19 ani cetățenia germană. Nici nu o vreau, pentru că nu poți fi decât cetățeanul locului în care te naști. Și locul în care m-am născut eu, și o spun cu toată durerea, este din păcate, România. Și tu mă suni să îmi vorbești de Revoluția română? Și îmi explici tu mie, exaltată cum ai fost întotdeauna, cum a fost cu profesorul tău, cu Caragiale, cu șoferul ăla imbecil și nesimțit, cu toate prostiile tale revoluționare? Băi, mie mi-e greață! Înțelegi? Mie revoluția asta a ta, sau evenimentele lor din decembrie mie îmi provoacă o greață sartriană. Ia cu tine și greața-greața mea, ascunde-o-n bagaje pe undeva... și arunc-o naibii în mare.
─ Dar atunci nu îți era greață. Îți este greață acum. Ți-o fi fost și acum 10 ani și acum 19 ani și o lună, dar acum 20 de ani NU ÎȚI ERA GREAȚĂ. Acum douăzeci de ani îți era mândrie și speranță și încredere și euforie și fericire.
─ Și de ce le-aș numi pe toate astea revoluție? Pentru că spui tu că sunt legate de revoluție? De ce nu le-aș numi exact ceea ce sunt: mândrie, speranță, încredere, euforie, fericire. Ce legătură au toate aceste cuvinte cu cuvântul revoluție? Repet, când însăși autoritatea statului nu recunoaște “evenimentului” dreptul de a se numi revoluție, tu ce drept ai să îi spui altfel?
─ Știi ceva? Am să te sun peste zece ani, dacă om mai fi în viață, și am să te sun de fiecare dată când Revoluția mea împlinește alți zece ani, ca să îți multumesc pentru aportul de definiție pe care l-ai adus acestei experiențe personale mari, pe care am avut-o eu. Cu aceeași exaltare sper să te pot suna. Și cu aceeași bucurie în ceea ce mă privește. Pentru că ești... singurul erou român pe care îl cunosc eu și pe care îl pot suna să îl felicit pentru Revoluția română care încă ne doare!
─ Pe mine nu mă mai doare. Mi-au amputat în sfârșit piciorul. Revoluția ta română mă durea cumplit în picior. În sfârșit, pentru că nu mai puteam suporta încă o operație, l-au tăiat. Am avut un total de 15 operații înainte de cea... fatală pentru picior. Tu înțelegi că mi-au amputat revoluția? Nu mai am organul aceal cu care să gândesc revoluția ta. Știi?, uneori visez că îmi crește un picior uriaș, de căpcăun, un picior pe care îl pot arunca peste granițe pînâ în Făgărașul bunicilor mei. Tot timpul când mă visez cu piciorul ... absent, mi-l visez colosal. O fi și ăsta vreun semn. Herr Freud mi-ar spune că o am mică, sau ceva asemănător.
─ Sau ți-ar spune că ți-e dor de țară. Nu ai mai fost, nu? Acasă vreau să spun, nu ai mai venit, nu?
─ Nu.
─ Uite, eu nu pot. Eu mă usuc fără țara mea. Pe bune. Mi-e dor să deschid televizorul și să văd fețe cunoscute ale idioților despre care știu toate detaliile, mi-e dor să sune vecini la usă să întrebe de cheia de la beci, sau să îmi ceară să le împrumut săniuța. Mi-e dor să vină poștașul să îmi aducă pachetul cu cărțile pe care le-am comandat și să nu îmi ceară buletinul pentru că e vecinul meu. Mi-e dor să mă cert cu o funcționară grasă și cu permanent. Mi-e dor de zăpadă și de munții mei blânzi. Doamne! Tu știi că noaptea, la Alicante nu se văd stelele???!!! Stelele alea puzderie care stau să cadă pe tine, care îți învelesc privirea vara după ploaie, aici nu sunt. Nu se văd. Mai aveam un pic și întrebam pe vreun profesor de aici de la universitate: ce se intâmplă bre cu cerul vostru? Unde vi-s stelele? Cică trebuie să merg departe de coastă, prin munți, unde nu sunt mari concentrări urbane, că aici, oamenii fac mai multă lumină decât stelele și... le eclipsează. La Alicante sunt eclipse de stele. Nici Luceafărul nu se vede întotdeauna. Auzi tu?! Luceafărul cel mare. Dacă le dai să citească poezia lui Eminescu nu o săî înțeleagă cum vine treaba cu astrul ăsta, pemtru că nu au nici un referent.
─ Tu confuzi tot timpul lucrurile între ele. Ți se pare că numai tu știi ce înseamnă dorul, sau ce? Ai impresia că mie nu mi-e dor? Îl știi pe Dan Teodorescu..., mi-ai trimis tu, demult, o melodie a lui, care mi-a chinuit ani de zile existența: mi-e dor și doare. Uite așa îmi este mie: mi-e un dor care doare. Teodorescu vorbea acolo despre o femeie... Eu vorbesc aici despre țara mea. Pe o femeie o uiți. Pe România asta nu o poți uita niciodată. Eu, unul, cel puțin nu pot.
─ Pe România asta trebuie să o ducem cu noi. Tot timpul. Și aici eu sunt liberă să fac ce vreau cu România mea. O îmbrac cum vreau, îi schimb pieptănătura... o spăl. Să știi că România mea e spălată. E așa cum vreau eu să fie. Și ea, țara, docilă, nu mi se împotrivește. Îngrop departe, în fundul curții, noroaiele, bubele, urdorile ei. Și o scot așa cum o păstrez eu: valoroasă. Așa cum se vede ea de pe Toaca Obcinei Mari, de la Lisa, de la Lancrăm, de la Voroneț, de la Săpânța. Așa curată mi-o păsterz, ca să nu îmi altereze sufletul. Trebuie să îți povestesc ceva. Mai ai timp?
─ Timp am. Numai să nu începi iar cu revoluția că îmi pierd răbdarea...
─ Eu cred că știu care e problema ta cu Revoluția: tu vorbești despre Revoluție la timpul prezent. Aici e greșeala ta: trebuie să vorbești despre ea la timpul trecut: un trecut foarte bine definit, nu un trecut oarecare: ci trecutul exact al lunii decembrie 1989. Eu cred că faci o confuzie de cronologii.
─ Dar problema ta, de fapt, care e? Eu nu te înțeleg pe tine. Nu că te-aș fi înțeles vreodată. Nu înțeleg ce probleme de ale mele crezi tu că poți rezolva? Am încercat să nu îți spun niciodată până acum, dar nu se mai poate. În momentul în care îmi spui că eu am o problemă, și o și identifici, și, formidabil!, mai ai și o soluție la ea, atunci trebuie să înțelegi că problema de fapt e la tine, nu la cei din jurul tău. Tu ai o problemă. Tu vrobești despre o revoluție despre care nu știi nimic. Tu vorbești despre o revoluție de la televizor, unde ai văzut ce voiau ei să își arate! Vorbești despre o ficțiune! Vorbești despre revoluția comică pe care ai trăit-o tu la Gura Humorului! Ce revoluția a fost aia!? Așa arată revoluția asta a ta? Cu șoferul idiot și bețivul care a strigat „Trăiască România!” și cu trăirile tale livrești-emoționante? Și cu purificările pe care le aplici adevărurilor atunci când simți că acestea dor și nu le mai vrei??? Asta e revoluția pe care o duci cu tine în suflet și în numele căreia îmi strici odată la zece ani luna decembrie??? Vrei revoluția mea? Hai să își arăt cum e revoluția mea. Cum e coșmarul meu. După ce am ajuns la București, am ieșit la luptă. O moarte în plus nu mă deranjează: copiii noștri trebuie să trăiască liberi. Și dacă oi plăti cu viața dreptul copiilor la libertate, o sa îi aducă alții pe lume și pe mai copiii mei. Să nu mai trăiască nici un copil tinerețea pe care am trăit-o noi. Să nu le mai fie rușine. Așa mă gândeam când am coborât din tren. Și la multe altele. Am ajuns în gara de nord unde mii de oameni fugeau din București și alte câteva mii veneau la luptă. Proști ca și mine. Veneau să moară ca să schimbe istoria. Și nu știau că istoria fusese schimbată deja, o rafinărie unuia, o flotă altuia. Și în tot acest timp, oamenii mureau. Dar am ieșit din gară și am intrat direct în iad. Mi s-a făcut o frică apocaliptică, că moartea mi se părea cea mai dulce salvare, anularea fricii care mă subjuga. Era o clocoteală de gloanțe în aer. Nu se vedeau oameni nicăieir. Dar oamenii se auzeau. Asta se auzea în București: oameni și gloanțe. Un murmur infernal. M-am gândit că dacă mai răsare vreodată soarele în țara asta ar trebui să îl considerăm un miracol. Eu am stat pitit prin ganguri și printre clădiri care aveau TOATE ușile închise. Se trăgea din toate. Era infernul. Dante trebuia să fie la București în timpul revoluției TALE înainte să scrie infernul. Voiam să mă întorc în gară, și m-aș fi întors dacă nu m-ar fi fascinat murmurul de voci, scandarea cuvântului libertate. Cuvântul libertate era peste toate gloanțele, peste întuneric, peste clădiri, peste comunism, peste Ceaușescu, peste Iliescu. Nu am să uit niciodată cum se auzea cuvântul libertate: nu îl strigau oamenii, eu cred că îl strigau zeii, sau filosofii antici, sau poeții, strigau toți din ceruri: libertate! Uite, cuvântul libertate nu m-a lăsat pe mine să mă întorc la tren și să fug înapoi. La Timișoara era o confruntare mută, când am plecat eu, oamenii încă nu se organizaseră. Acum se auzeau vocile tuturor eroilor din cartea de istorie, de mii de ani. Cred că și vocea lui Burebista, draga mea, era acolo. M-am gândit la eroii ăia și mi-am dat seama că sunt triști cu toții. Avem o istorie plină de oameni triști. Sau poate că eroismul în sine e trist, e deasupra bucuriei și fericirii, poate că nici nu e trist, ci e pur și simplu... liber, eroismul asta e, nu e trist, ci e liber, e deasupra sentimentelor celor mediocre. Eroii tăi, eroii despre care vorbești tu... eram cu toții niște copiii speriați care speram fără încetare să nu murim, și speram ca dacă vom supraviețui să trăim în țara pe care eroismul nostru o merita. Eroii tăi chiar mureau, iar eu trebuia să calc peste cadavrele lor ca să merg mai departe spre acolo de unde venea cuvântul libertate. Și călcam și mă salvam, apoi fiecare pas mă durea cu toată durerea mortului care nu mai simțea nici o durere. Mi-o transmitea mie durerea asta a lui. La câte cadavre am călcat în picioare încercând să mă salvez, mă mir că nu mi-am pierdut ambele picioare. Chiar consider că piciorul meu trebuia tăiat de la bun început ca penitență pentru morții pe care i-am călcat în picioare ca să văd de unde vine cuvântul libertate. Pe toți morții pe care i-am călcat în picioare ca să trăiesc eu liber. Și dacă le-aș fi pierdut pe amândouă, tot norocos m-as fi simțit. Pe străzi mirosea a praf de pușcă, a moarte, a putrefacție. Tu câte zile crezi că am stat eu în București la revoluția asta a ta?
─ ...
─ O zi și o noapte. Atât mi-a trebuit până să mă arunc într-un autobuz și să mă salvez. De fapt mi-au trebuit numai 2 ore până să îmi intre un glonte în picior. Nu aveam unde să mă duc. Mi-era frică să fiu internat în spital, pentru că pe străzi se auzea că vin teroriști cu puști în spitale și nu iartă nimic. Voiam numai să nu mai aud gloanțele. Șoferul meu de autobuz, m-a ajutat să mă urc, mi-a făcut garou dintr-un furtun de motorină. Nu am văzut niciodată de unde venea cuvântul libertate. Am rămas fără să fi avut ocazia să apuc să strig și eu împreună cu zeii ăia din piață, cu filosofii ăia din piață, cu poeții ăia din piață, cu copiii ăia din piață, să apuc să mă amestec și eu în libertatea aceea. Acum, la douăzeci de ani de la Revoluție în continuare îmi este imposibil să văd imaginile cu oamenii ăia disperați care strigau cuvântul libertate. M-a lăsat în fața spitalului la Ploiești. Pentru mine, șoferul acela, căruia nu i-am mulțumit niciodată, a fost eroul meu. Nu eroul revoluției. Așa ceva nu există. Aceia sunt proștii revoluției. Nu am mai ajuns niciodată în camera mea de cămin să îmi iau lucrurile. Am plecat în Iugoslavia. Și gata. România a rămas în urma mea. Nu citesc ziare românești, nu știu cine e președinte. Aud din când în când că a intrat în Europa... Era în Europa. Și eu tot în Europa sunt. Dar acasă nu mă mai pot întoarce. Visez uneori cu ochii deschiși că, bătrân fiind, voi găsi puterea să iert și să iubesc din nou, și să mă pot întoarce. Nu uit nici mămăliga cu brânză de vaci di ncasa părinților tăi, probabil cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată, și nici incredibila ospitalitate a humorenilor. Nici entuziasmul prietenilor părinților tăi, cei doi vânători care își curățaseră puștile toată săptămâna, ca să le pregătească de luptă. Nu uit nimic. Numai că durerea mea e atât de mare, iar revoluția asta a ta mi-a lăsat visele alterate, existența condamnată la zeci de coșmaruri pe noapte. Asta e revoluția pentru mine: imposibilitatea de a inchide ochii și a dormi. Și asta nu timp de un an sau doi... pentru tot restul vieții mele.
─ Waw! Nu am știut niciodată că ți-ai pierdut piciorul, că..., nu mi-ai povestit niciodată nimic din toate astea. De fpat, știi, te-am sunat ca să te aud spunându-mi toate astea! Îți mulțumesc!
Am bâlbâit niște scuze penibile, mi s-a făcut rușine, am bolmojit niște cuvinte de adio și am închis. În continuare singură în birou, cei de la Atlassib nu m-au sunat încă. Eu nici nu știusem că fusese rănit, darămite despre picior, că nu îl mai are. Era un băiat foarte înalt, și chipeș cred. Fără să vreau mă gândesc la proteza pe care o poartă înșloc de piciorul acela uriaș, de căpcăun, care să îl aducă înapoi în România. Nu îmi spusese niciodată. Sigur că l-am întrebat de multe ori, dar a tăcut, sau m-a repezit, sau mi-a trântit niște ironii pe care le dorea usturătoare. Adevărul este că eu nu l-am mai revăzut de atunci, de 20 de ani, și acum că viața mea se face flenduri, mi-ar fi plăcut ideea să îi fac o vizită în drum spre casă. Așa, de depănare de amintiri. De durere. De dor.
Și uite, că după povestea lui nu am mai apucat să îi povestesc ce voiam să știe, despre un individ pe care l-am auzit în avion povestindu-și viața așa cum facem noi tot timpul, primului venit, ne ferecăm sufletele în fața celor care ne sunt apropiați, dar nu avem nimic împotrivă să ne înșirăm viața în detaliu, ca pe pe tarabă într-un tren, sau într-un autobuz (iată, mai nou în avion), așa, ca să treacă vremea, sperând că nu vom mai da niciodată ochii cu omul respectiv. Adevărul este că dacă închizi ochii în avion și faci abstracție de huruitul motoarelor, îți dai seama că, în genere, străinătatea nu l-a alterat mult pe român. Poate că l-a determinat atunci când își construiește cea mai mare vilă din sat, să facă baia în casă și nu în fundul curții. Aroape că te poți imagina făcând naveta înter Vicov și Horodnic.

Bărbatul din avion

Despre asta voiam să îi povestesc lui Raul, despre bărbatul ăsta (un tânăr de vreo 35-40 de ani) care își depăna povestea cum că, în timpul revoluției era la școala de ofițeri de la Sibiu, elev plutonier, cum au fost cu toții scoși din cazarmă, cu arme și cu un pumn de gloanțe, au fost trimiși pe stradă și nu știa nimeni unde să tragă, cui să se împotrivească, el a avut noroc că a primit un glonte în genunchi în primele ore și a fost imediat dus la spital, iar medicul legist nu a scris în raport că a fost rănit de glonte, și astfel nu a primit nici un fel de recompensă bănească de mare erou al revoluției, și, uite așa, în avionul de la Valencia la București, plin de povești și de destine, un băiat avea cam aceeași soartă ca și Raul, spunea și el, ce erou, care erou?, ce recompensă?, recompensa mea este că sunt în viața acum, că am avut norocul să fiu rănit și astfel am scăpat cu viață..., sau mai știi, poate noroc au avut cei care au murit fiind convinși că au dobândit gloria eternă a unui popor lipsit de eroism, și mai zicea că atunci când a putut mama lui în sfârșit să vină să îl vadă la spital, i-a adus un borcan de zacuscă, iar el plânge de fiecare dată când face mama lui zacuscă, că își amintește cum plângea cu sughițuri acolo în spital, că îi adusese zacusca pentru postul Crăciunului, ca să postească, așa poate s-o îndura Dumnezeu să-l țină în viață, plângea de bucurie că uite, a apucat să guste din zacusca de anul ăsta, că a avut noroc și nu a murit. După aia, în rpimul pachet pe care i l-a trimis când era la internat a pus un cozonac, și iar a plâns că nu mai mâncase nicăieri cozonac așa de bun ca cel făcut de mama lui. De-abia aștepta să o vadă și să îi dea cadou o ustensilă măiastră care sparge nucile aproape singură, că tare se mai chinuia cu ciocanul când punea să facă vreun cozonac, îi trimisese un sac înterg de miez de nucă din Spania, ca să nu se mai chinuie alegând nuca, și i-a spus mama la telefon (are celular) că să nu mai ia că de nimica nu e bună nuca spaniolă, că nu i-o crescut defel cozonacul. Era fericit acum că poate merge acasa, l-a învoit seful lui de șantier, are noroc cu vacanța de Paște, că nu coincide Paștele din Spania cu cel din România și poate munci un pic la casă, își face casa în România, casă mare, să vadă lumea din sat că el nu-i fitecine, mama lui s-a împotrivit și nu a vrut în ruptul capului să îi dărâme casa bătrânească, pe asta noua o face în aceeași curte, doar putea să-i facă numai una a ei, albă, frumoasă, în praf de piatră, acoperită cu Lindab din ăsta scump, în loc de putregaiul ală din bârne. Nu știe dacă va veni vreodată să locuiască în ea, mama lui nu vrea să vină să îl vadă în Spania până nu a face vreo copchiliță și să vină să aibă grijă de ea când or fi la lucru. Dar el nu are pe nimeni în Spania, că lui nu îi plac muierile alea fandosite, îi trebuie o femeie de-a noastră, harnică, să spele și să facă de mâncare și să facă prunci sănătoși. Că probabil mama lui s-ar strica de cap dacă ar aduce în sat o venetică din asta care stă toată ziua cu țigara în colțul gurii și fumează mai ceva ca bărbații. Numai casa bătrânească dacă ar putea-o dărâma să își facă garajul pe locul ăla... pentru el revoluția s-a terminat în camera aia de spital, poate că să mai fie un pic de Revoluție rămasă prin borcanele cu zacuscă..., iar România e toată în curtea lui, acolo unde are livada și fânul și vitele și biserica. Acolo unde toamna umple cămara cu murături minunate și cu dulceață, cu afinată pentru cinstit musafirii și țuică de pere, acolo unde de Ignat se taie porcul ca tot omul gospodar... acolo unde se nasc prunci frumoși dintr-o femeie româncă, de acolo din sat.

Rareș

Mai am două ore până începe cursul și caut pe youtube imagini despre Revoluție. Lansez pe messenger întrebarea și îmi răspunde, neașteptat, Rareș, „hei!!!, pe unde ești? nu mai ești în Suedia?” Îmi trimite un link, și în timp ce îl vizionez, îmi umple fereastra de noutăți: acum e în Anglia, în sfârșit, aici dorise să ajungă de la bun început, a trimis cv-ul la mai multe firme și a fost acceptat la două dintre ele, așa că a venit la interviu și a rămas la prima firmă, nici nu s-a mai dus la cea de-a doua.
Pe Rareș l-am cunoscut cu puțin timp înainte de a pleca din țară, îmi fusese student, a venit la mine înainte cu un an de a-și termina studiile să îmi spună că el pleacă, pentru că nu vrea să ajungă ca tatăl lui, unul dintre cei mai buni profesori de matematică la unul dintre cele mai bune licee din târg, preofesor din acela care crea legende în jurul lui și care acum nu își permitea nici măcar să meargă la dentist din pricina pensiei mizerabile pe care o primea. Întotdeauna m-a fascinat numele acestui băiat, un nume care îmi amintește de Răreșoaia lui Ștefan, de Petru- voievodul artist, inspiratul ctitor al mănăstirilor pictate la exterior, o istorie frumoasă a poporului meu. Îmi dau seama cât de dor îmi este de fresca vie a Vornețului, spun eu aici Voroneț, pentru că e celebrisimă, și totuși de sufletul meu s-au lipit Probota și Râșca, locașuri ale lui Petru, care a fugit de piatra masivă lipsită de subtexte a Putnei și a cerut să fie înmormântat departe, la Probota. Ar trebui să scriu odată despre mănăstirile astea, uitate, neștiute nici măcar de cei mai experimentați ghizi din București, că, deh, nu au pagină pe internet.
Rareș! Și totuși pentru tânărul din fața mea numele ăsta mi s-a părut dintotdeauna nepotrivit. El era plăpând cu sensul de sensibil, el însuși își purta cu stângăcie numele, părea că rezonanța particulară a acestuia îl scotea strident în evidență și nu voia. Ar fi preferat poate să aibă un nume normal așa cum au tinerii, să nu îl sublinieze cu roșu. Cred că ar fi terbuit să zâmbească mai des ca să i se potrivească lui Rareș. Îmi spune că nu mai vrea să își piardă timpul și că trebuie să plece acum cât are curajul și determinarea de a pleca. Îl privesc nehotărâtă, nu știu mai nimic despre el, un student admirabil, brici, teribil de creativ. Nu înțeleg de ce vine la mine să îmi spună toate astea, și mai ales nu îmi dau seama dacă așteaptă de la mine vreo opinie sau vreo confirmare. Nu pot să îi dau nici una nici alta. Continuă:
─ Vin la dumneavoastră pentru că ați spus la finalul cursului din anul II că oamenii talentați și inteligenți au o datorie culturală față de țara lor și nu trebuie să plece, trebuie să stea și să încerce, să lupte aici, acasă, să facă aici castele de vise, nu aiurea. Eu nu v-am înțeles prea bine. Dați-mi acum un motiv pentru care trebuie să îmi sacrific viața și șansa mea la fericire aici, acasă, și promit că nu mai plec. Promit că rămân și încerc. Încerc să nu mă afecteze faptul că nu îi pot plăti dentistul tatălui meu și că nu mai poate zâmbi, nici vorbă să mai râdă ca pe vremuri, de jenă că i se văd dinții lipsă. Are paradontoză, iar operația e foarte complicată, se face numai la Cluj, se învelește osul într-un aliaj, în fine, operația este extrem de scumpă. Spuneți-mi dumneavoastră de ce ar trebui să rămân aici, să fiu toată viața un profesor pârlit și frustrat, care să regrete toată viața lui ș ia copiilor lui că nu a plecat din țară la timp. Nu vedeți și dumneavoastră că din România pleacă două categorii de oameni în străinătate: cei mai amărâți și fără nici o șansă la noi acasă, și cei cu adevărat excepționali. Rămân cei care nu au curaj, cei care se mulțumesc cu puțin, sau mai degrabă cu orice, cei fără prea multă imaginație.
M-am simțit brusc amărâtă, lipsită de curaj și fără prea multă imaginație. În tot cazul m-am simțit cu desăvârșire ne-excepțională.
─ Ca să aibă și țara asta o șansă, Rareș, ca să nu îi plece toți deștepții (aș fi putut să adaug și maneliștii, dar pe vremea aceea, acum mai bine de opt ani, manelele încă nu ne invadaseră), dar știi ceva, Rareș, eu vorbesc și când vorbesc eu, îmi export mintea și sufletul meu. Eu așa gândesc, pentru că, la fel de adevărat este, că eu nu aș pleca niciodată din țara mea, din orașul meu, de la universitatea asta. Eu simt că rostul meu e aici, pentru că nu mă pot imagina în altă parte, nici măcar ca exercițiu creativ. Tu însă, tu te vezi în altă țară, ai o capacitate uluitoare de a învăța limbi străine, capacitate e greșit spus, nu, tu ai un talent deosebit, poți merge oricunde dacă simți că poți, pentru că probabil te vei adapta foarte repede. Nu îți justifica renunțarea prin neputința mea. Tu, dacă trebuie să pleci, vei pleca indiferent de paradigma retorică pe care ți-o propun eu. Numai că, dacă am avea din nou finalul de curs, când, nu știu dacă îți amintești, vorbeam de fapt despre fericire, aș spune exact aceleași cuvinte, doar pentru că autorul discursului sunt eu și eu așa gândesc și așa simt.
Așa a plecat Rareș și nu a terminat anul al IV-lea. Mi-a scris un e-mail din Italia, la un moment dat, îmi povestea că a invățat repede italiana și că i se pare o melodie întreagă, că acum lucrează într-o agenție de publicitate și face... fotografii. Rareș era student la franceză-engleză, iar la cursul meu de literatură comparată avusese cel mai bun eseu dintre toți studenții mei. Mă gândeam la asta când citeam mailul din Italia. Acum taklentatul filolog Rareș, după ce citise toată bibliografia recomndată pentru literatura universală antică, făcea fotografii. Îmi vorbește cu pasiune despre imagine. La seminarii îmi vorbea cu aceeași pasiune despre imaginar. Apoi am mai primit un alt semn de viață de la el: era în Suedia și îmi scria câteva cuvinte despre revoluție, cum l-a împins un om beat rău de tot și a căzut și mai mulți oameni l-au călcat în picioare la propriu, în timp ce el își imagina că este calcă în picioare de o herghelie de cai. Era mai nobil, spunea, decât să fie calcat în picioare de o șleahtă de oameni beți. Ce ciudat! La București Raul calcă în picioare cadavrele neridicate de pe stradă, iar Rareș este călcat în picioare la Suceava de către un bețiv care nu se poate ține pe picioare. Rareș era pe vremea aceea în clasa a XI-a, la liceu, și toți colegii l-au considerat un mare erou. Nu i-a contrazis niciodată, i-a lăsat să creadă că a fost sus pe baricade, luptând împotriva odiosului. A fost unul dintre motivele pentru care a plecat, pentru că atunci nu a avut curajul să povestească adevărul despre accidentul lui de la picior. Îmi scria: „Pe măsură ce treceau zilele îmi dădeam seama că îmi va fi din ce în ce mai greu să mă destăinui cuiva. Cei care îmi erau foarte apropiați îmi purtau un soi de venerație, cei care nu mă cunoșteau decât din vedere mă priveau cu un respect necondiționat. Cum era să le spun adevărul și să îi las fără erou? Să le spun că eroul lor fusese îmbrâncit de un bețiv care încerca în zadar să-și recupereze un echilibru inexistent? Că eram erou din greșeală? Am tăcut mințind, lipsa de detalii era respectată ca fiind un gest de nerecuperare a memoriei, le-am respectat nevoia de idoli. M-am consolat cu gândul că peste câțiva ani mă vor înlocui cu Hagi, cu care chiar m-aș fi putut oricând confrunta pentru titlul de model. Îmi imaginez că așa se întâmplă și cu Iliescu și cu toți ceilalți: dacă nu spui de la bun început adevărul, apoi îți vine din ce în ce mai greu să o faci, devii parte a minciunii pe care tu însuți ai construit-o, devii, de fapt, singura dovadă vie că minciuna ta e purul adevăr. Oribil, nu?”
Acum Rareș îmi trimite un clip al revoluției pe care îl știam. Îl vizionasem și eude mai multe ori. Îi trimit în schimb La umbra marelui URSS, așa, fără nici o legătură. Îmi spune că i-ar face plăcere să vină să își dea toate examenele să își termine studiile. Nu știe că am plecat de la universitatea unde mă lăsase. Îi spun că ar putea să se înscrie la Universitatea din Alicante și să își ia ca opțional cursul de limbă română pentru începători. Nu ințelege nimic, eu îi explic la rândul meu că la ceva vreme după discuția avută cu el am plecat și eu, am lăsat totul baltă și am plecat. Mă întreb dacă îmi va mai scrie vreodată.
Rareș ascultă acum manifestul lui Covaci probabil, și el supărat pe oamenii săi. Covaci e undeva aici, în Spania, l-am văzut odată în avion. Mi-aș dori să îl întreb la o cafea: Nicu Covaci, cum a fost pentru tine Revoluția pe care ai așteptat-o atât de mult? Mai cu seamă că tu începuseși cu mulți ani înainte, tot la Timișoara, un alt fel de revoluție.

Rasty

Pe Rasty nu îl cheamă așa, îl cheamă Cristian, îi spunem Cristi cu toții, toți copiii din cartier. Îi spun aici Rasty ca să se potrivească mai bine cu textul acesta în care vreau ca personajele să aibă nume care încep cu “r”: “r” de la “România”, de la “Revoluție”, de la ...
De fapt îi spuneam Cristi, pentru că a murit la o jumătate de an după revoluție într-unul din accidentele cele mai oribile și absurde despre care am auzit vreodată. Cristi era vecinul meu de la 2, de fapt fusese la 4 la început și avusese norocul să se mute chiar în apartamentul de sus, ca să nu îi mai plouă tot timpul în casă. Cristi a fost singurul copil pe care l-am cunoscut eu, care fusese crescut de o mamă singură. Mama lui nu se mai recăsătorise niciodată. Nici eu nu fusesem crescută de tatăl meu cel adevărat, dar Cristi mă fermecase dintotdeauna: avea o usoară melancolie și o bunătate de băiat cuminte, la un moment dat își luase un câine și asta fusese aproape un sacrilegiu pentru blocul nostru, cățelul plângea tot timpul când era singur acasă, atât de jalnic încât Cristi a trebuit să îl dea la cineva care stătea la casă. Era un cățel-lup, o frumusețe de cățel. Pentru mine acesta a fost momentul în care am decis că îmi place de Cristi, pentru că toată viața îmi dorisem câine, de când își luase Paul dalmațianul cel mic ca din desene animate, pe care văzându-l cum se chinuie să sară peste linia ferată (cățelul, nu Paul), am avut brusc impresia că am intrat în film. Mama lui Paul era unul dintre cei 3 medici pediatri din târg, ne făcuse vaccinuri la toți (avea să le facă și copiilor mei).
Îi plăcea muzica, avea chitară și făcea cenaclu flacăra în fața blocului. Uneori mă lăsau și pe mine ai mei o jumătate de oră să mă înflăcărez împreună cu puștimea din cartier. Avea și Kashtan, Cristi. Și mai avea două benzi în care se concentra toată muzica nouă a lumii anilor 80, avea chiar și Queen, Michael Jackson și La isla bonita. Știam bineînțeles succesiunea melodiilor și le așteptam pe cele care îmi plăceau mie cu sufletul la gură. Era ca un post de radio care emitea numai pentru mine. Uram perioadele de sesiune, pentru că atunci Cristi nu mai asculta muzică.
La revoluție Cristi a demontat masa din sufragerie și a luat picioarele pe care le-am folosit la inscripțiile revoluției. Era cu noi, în primele rânduri, băiatul vesel și cuminte care fusese întotdeauna.

Rinu

Rinu este, de fapt, numele fostului meu soț. Prescurtare pe vremuri drăgăstoasă a numelui Sorin, cu timpul a devenit obișnuință. Din Rinu-Rinu-Balerinu a rămas confortabilul Rinu. Ba chiar îl scriam cu doi de “r” în agenda telefonului, ca să îmi apară primul dintre toți ceilalți Radu, Rada, Raluca, etc. Așa îl am și acum în agendă, acum când divorțul nu se mai termină, când termenele izvorăsc unul după celălalt. A rămas Rinu... La revoluție eram amândoi exaltați, îmi ceruse să fim prieteni pe 12 decembrie. Când a început totul la Timișoara, puneam țara la cale, ne simțeam ca Pistruiatul, puși pe șotii istorice. Fetele care aveau 18-19 ani la Revoluție își mai amintesc sper cum visam toate formula: „vrei să fii prietena mea?” Prietenă fiind, desigur un eufemism pentru iubită. Aproape că nu conta de unde venea propunerea, atâta timp cât auzeai cuvintele magice. Cum ar spune bunul meu prieten, cred că am plecat de la bun început cu o imagine greșită, pentru că am crezut că așa e el tot timpul, o fire exuberantă și extrovertită, care să îmi semene. Nimic mai departe de adevăr, doar Revoluția îl făcuse ardent luptător; nu l-am mai văzut exaltat niciodată: nici când am născut o fată ca o cosânzeană de frumoasă, nici când l-am născut pe Mihnea cel viteaz, care va să zică băiatul pe care dintotdeauna și-l dorise. Nu l-am mai văzut niciodată atât de determinat și atât de plin de speranță și de încredere. Pentru câteva zile Revoluția l-a maximalizat și l-a înnobilat. Revoluția l-a iluminat. Pe Rinu. Fostul meu soț. Și ca să duc până la capăt confesiunea, așa penibil cum sună acum, sau, și mai rău, ridicol, în timpul Revoluției i-am spus că da, vreau să fim prieteni. Iată că lui Revoluția i-a adus iubita pe care și-o dorea. Grea moștenire! S-ar putea ca și el, în felul lui, să fie erou al revoluției. Da, cu “R” mare. L-a îngenuncheat apoi viața și pe el, sa poate că eu i-am încurcat cărarea, a încercat din răsputeri să se ridice, a muncit ca un câine, și încetul cu încetul și-a dat seama că sunt în zadar toate. Nu a vrut niciodată să plece. De aceea el este acum acasă.

Rodica

─ Draga mea, te-am sunat să îmi spui ce făceai la revoluție?
─ Care revolție, dragă?
─ Hai că ăsta e ultimul răspuns pe care îl așteptam. Oribil! Dar tu câte revoluții ai trăit, băi? Zi-mi ce făceai la toate, na, dacă sunt mai multe? Aia din decembrie, cum care? Că doar nu aia din 48.
─ Aia?
─ Dar ce te-a apucat?
─ Dar oare ce aveți toți de mă întrebați ce m-a apucat? Păi nu se împlinesc 20 de ani de la Revoluție? Anii lui Brucan! Gata, s-au dus! Atâta ne-a prezis el că ne trebuie să ne recuperăm. Optimistul naibii! Și cum l-am mai disprețuit că e un boșorog decrepit, ce știe el despre puterea de revigorare a poporului român? Uite că nu știa nimic? Uite că au trecut 20 de ani și nu am recuperat nimic!!!! Na, și acum te întreb și eu ce făceai tu la revoluție?
─ În ziua aia....scuturam covoarele, și am văzut că era emisiune la televizor, ceea ce era ciudat pentru ... aquella epoca
─ Și ai fost pe stradă? Ai strigat? Te-ai îmbătat de bucurie?
─ Da, că venise poștașul și spunea că ....va începe războiul, și atunci m-am hotărât să îmi trăiesc viața până vine războiul.
─ Tu în prima zi de libertate ai bătut covoare? Ceva mai pitoresc și mai eroic...?
─ De Crăciun mi-am luat rochia de la banchet, și am făcut petrecere cu muzică oficială din Occident. Dar super petrecere, pentru că era prima dată când ascultam muzică străină pe săturate, fără Stela Enache și Angela Similea. De fapt voiam să merg la București, cu trenul...
─ La revoluție, să mori pentru țară?
─ Da, băi! Nu aveam cu cine să fug, dar aveam deja imaginat și sfârșitul, cum o să mor și cum aveam și eu o pagină a mea. Am rămas fără pagină, că nu m-a lăsat mama să mor pentru țară. S-au dus vremurile mamei lui Ștefan cel Mare care îl trimitea să moară pentru țară. Mamele din zilele noastre sunt mai puțin iubitoare de țară. Dar știu că stăteam ore întregi în fața TV-ului să prind orice mișcare din București și la nevoie să pornesc la drum. Stăteam până dimineața. Și taică-meu mă trimitea la culcare, ca să nu plătească mult curentul, și știu că m-am certat cu taică-meu câteva zile mai târziu și l-am amenințat că mă duc la Zori Noi cu poza lui când scria lozinci cu Ceausescu pentru congrese, că scria frumos omul, învățător de ăla vechi, și avea poză cu Ceaușescu, dacă poți să îți imaginezi, și era în fotografia aia așa de fericit (apăruse în ziar, îți dai seama!), zâmbea într-un colț și era cu pensonul într-o mână și cu berea în alta. O am și acum, mă mir că nu ți-am arătat-o, pentru că e o sursă infinită de comic pentru mine și mama. Era el măreț acolo, într-un chenar de-ăla cu rijulețe, Ilie, taică-meu ghemuit să iasă în poză, că pe lângă Ceaușescu, taică-meu era o adevărată namilă. Oare cum de am ratat ocazia de a râde copios de fotografia asta?
─ Alege-ți un nume cu “r”, că vreau să am numai nume cu “r”.
─ RODICA. Sună fain și e destul de românesc și de roditor.
─ Rodica să îți rămână numele.

R-Gheorghe

─ De necrezut! Chiar tu!
─ Voiam să îți urez sărbători fericite!
─ Ce surpriză! Ce rar te aud!
─ Ce mai faci? Mi-am dat seama că nu te-am întrebat niciodată ce făceai tu la Revoluție?
─ Cred că făceam pe mine de frică. Că ziceau toți că „teroriștii" vor arunca baraju' de la Bicaz în aer, și ne-am suit într-un autobuz să mergem să-l apărăm. Niște mucoși de 15 ani!!! Cu bâte și pietre. Un autobuz plin de copii proști. Iar ceva mai înainte, pe data de 17 eram la concert Holograf, cel mai fără de viață concert pe care l-am văzut vreodată. Nu aveam voie să cântăm și să ne ridicăm de pe scaune căci au venit niște tovarăși care ne-au spus să ascultăm în liniște și fără să ne ridicăm de pe scaune. Poți să-ți imaginezi? iar când am ajuns acasă am stat toată noaptea să ascult Europa Libera să văd ce se întâmplă în țară. De Revoluția mare am stat la baraj și la casa de apa ca să nu o otrăvească nenorociții. Trebuie să recunoști că eram niște deosebiți. Niște copii plini de viață și de speranță. Între timp au dispărut toate: și copilăria, și speranța..., aproape și viața a dispărut. Atunci doream să le arătăm părinților că suntem șmecheri și ce nu au făcut ei o viață întreagă, sau câteva generații, o să facem noi într-o noapte. Țin minte că am urlat la ei de nu mai aveam voce, că nu mă lasau să merg la baraj. Eu! Eu care eram sufletul revoluției în cartier. Și am furat un steag, și am mers prin apă ca să nu ne ia urma câini de milițieni.
─ Ai tăiat stema?
─ Sigur că da!
─ Ai făcut gaură în steag??? Waw!!!
─ Da, da, da. Eu am făcut. Și fără nici un cuțit, am ars stema cu bricheta și o clipă m-am gândit că e un sacrilegiu. Dar mi-a trecut repede, și mi-am dat seama că dacă nu ardem toate stemele nu o să putem schimba nimic. Dar uite că nici după ce le-am ars...
─ Ești eroul meu. Nu știam pe nimeni care să fi făcut gaură în steag!
─ Ce bine că sunt și eu eroul cuiva!
─ Îmi trebuie un nume cu R. Îmi trebuie numai nume cu “R” de la “Revoluție”, de la “România”.
─ R-gheorghe.
Gelu îi spunea toată lumea! I-am spus și eu tot așa, din prima zi când am venit la repetiție, când eu nu știam rolul, pentru că îl primisem doar de câteva zile și îl primisem numai pentru ca toată trupa de teatru să poată merge la Festivalul de la Sibiu. I-am răspus: „Știi ceva, Gelu? Dacă eu sunt proastă, atunci tu ești un ratat nenorocit!” Spusese că el nu merge cu „proasta asta” („proasta asta” eram eu) la festival să se facă de rușine, că asta nu o să învețe rolul într-o săptămână așa cum nu a luat el examenul la Diaconescu. Gelu s-a dovedit a fi un om absolut exemplar, de o vitalitate clocotitoare, un optimism molipsitor. Un prieten de nepierdut.

Șerban

─ Zi-mi, tu ce făceai, la revoluție?
─ Eram la bunici...
─ Așa...
─ Și mă uitam peste poartă...
─ Și de acolo se vedea revoluția?
─ Și a venit mătușa Catrina și a zis peste gard: „Ileană, dă drumu la televizor că e revoluție" și bunica a dat drumul la televizor și în timpul revoluției făcea chiroște. Și tot zicea „vai, vai!”. Eu abia așteptam să le pună pe foc și să le pot mânca. Asta am făcut eu la revoluție: am mâncat chiroște.
Șerban avea 13 ani la revolție. Ar fi putut fi un luptător cred, numai că de la poarta bunicilor lui se vedeau prea frumos obcinele și dincolo de ele..., nimic. De aceea, poate, Șerban nu a plecat niciodată din țară: a rămas captivul munților care se vedeau dincolo de poarta bunicilor. Istoria pe care o numim noi istoria mare, în fața obcinilor și a Călimanilor, nu înseamnă de fapt nimic. Și nici moartea, și nici viața.

Raluca

Observ cu ciudă că în lista mea nu există nici o fată, nici o femeie. Poate pentru că revoluțiile nu sînt în general făcute de femei. Nu pot să nu vorbesc aici despre Manuela. Raluca o cheamă pe fata ei, dar așa cum o știu eu pe Manuela, femeia-sacrificiu, femeia-devotată, femeia-mamă, ar fi oricând bucuroasă ca numele copiilor ei să fie trecuți substituindu-l pe al ei. Manuela e prietena mea de la grădiniță, locuiam în același bloc și dormea frecvent la mine. E prietena mea dintotdeauna, copiii nostri au aproximativ aceleași vârste. Când am născut-o pe fetița mică, deși era februarie, mi-a adus la maternitate ghiocei de grădină, și apoi mi-a adus un păstrăv minunat. Pentru că avea doi frați mai mari și pentru că cea mai sacră dorință secretă a mea a fost dintotdeauna să am frați, până într-acolo încât o rugam pe mama mea să înfieze un copil de la casa de copii, iar mama chiar mi-a adus un an de zile la fiecare sfârșit de săptămână o fetiță de la orfelinat cu care mă jucam, ei bine, pentru mine familia Manuelei a fost un model pe care l-am invidiat deschis și cu sinceritate tot timpul. Eu la Revoluție eram cu Manuela și strigam de zor lozinci care mai de care mai inspirate. Manuela a avut ideea de a merge, șleahta de revoluționarii lui pește (așa ar spune prietenul meu), la brutarie, la 3 noaptea. „Jos comunismul! Vrem pâine!” Era un ger cumplit în orașul meu, scârțâiau și gândurile, orice respirație se transforma în norișori, casele toate în beznă, străzile în plină lumină, toți oamenii pe străzi. Marșuri. Ne întâlneam din când în când și ne sărbătoream această explozie de liberate. Era prima noastră noapte de libertate. Am ajuns în fața brutăriei, unde gerul era și mai cumplit, pentru că râul era aproape, și am început să strigăm, incredibil: „Jos comunismul! Vrem pâine!” Și atunci, aproape suprarealist, un individ rotunjor bine, îmbrăcat în alb, absolut ireal, a ieșit cu o ladă de pâine, o ladă uriașă plină cu pâini rotunde, negre, fierbinți, pe care le-a aruncat înspre noi. Ningea molcom și liniștit, țin minte perfect, în luminile străzii, galbene, înalte, se leneveau fulgii mari, tihniți, și se roteau neverosimil pâinile din care ieșea un abur ferm. Se roteau pâinile în aer, în prima mea noapte de libertate. Și Manuela era acolo... și acum, culmea ironiei, Manuela e directoarea brutăriei..., Manuela acum știe cum erau făcute pâinile care zburau la Revoluție. Am prins una... De fapt, Manuela a prins-o pentru că e mai înaltă cu un cap decât mine. Mi-a dat-o mie pentru că era prea fierbinte. Eu, la rândul meu am scăpat-o pe jos, pentru că nu o puteam ține în mână. Am luat-o din gheață, am ținut-o literalmente în brațe și am rupt din ea vreo șase oameni, încălzindu-ne cu miezul ei fierbinte. Mirosul de libertate, de pâine mâncată pe ninsoare, așa ceva, nu se uită. Așa e Revoluția mea. Pâine care se rotește fierbinte în ninsoare.
Am fost apoi la gară să așteptăm acceleratul de Timișoara. Despre acceleratul de Timișoara se poate scrie o carte întreagă. Unul dintre cele mai lungi trasee, acceleratul de Timișoara pleca de la Iași, să spunem la ora 3 dimineața și ajungea la Timișoara a doua zi la amiază. Și nu atât lungimea, cât starea absolut jalnică și tristă a vagoanelor, și mulțimea impresionantă de oameni care călătoreau cu el făceau din acest tren un spectacol grotesc. Culoarele erau înțesate de oameni și de bagaje, claie peste grămadă cu toții, mirosul absolut insuportabil de mâncare și de vodcă ieftină, de... multe altele. I se spunea „trenul foamei” și bine i se spunea. Puține imagini ale sordidului absolut mi-au rămas din tinerețea mea sub comuniști, iar trenul acesta, care leagă și acum Iașul de Timișoara (și care nici acum nu e cu mult mai curat, doar cantitatea de oameni e mult redusă, și desigur, mirosurile s-au mai înnobilat, acum miroase a vodcă “Săniuța” sau, în cazurile fericite a Coniac “Unirea”) s-a păstrat aproape identic.
Ei bine, acest accelerat era așteptat de ceata de revoluționari humoreni în gară, cu speranța că vom vedea revoluționarii cei adevărați care își caută refugiul în târg la noi. Sau care fug de prăpădul de la ei de acasă. Să ne vadă toată lumea cum ne solidarizăm cu Timișoara, cu Bucureștiul, cu țara, Eu încă mai aveam o bucată de pâine pe care să o împart frățește cu frații noștrii. Ne dregeam vocile (deja dogite de atâta strigat), zgribuliți și bătuți de gerul aspru. Vorbeam despre multe, despre cum o să ne vadă de acum înainte lumea, uite, mocofanii de români de acum înainte s-au vitejit, despre cum și ce o să facem de acum înainte cu viețile noastre. Despre cât de măreț poate totuși fi acest popor, despre tristețea celor care au murit sperând să apuce să trăiască o zi de libertate și nu au mai apucat. Despre cum trebuie noi acum să trăim libertatea aceasta și pentru ei. Noi. Eu mă vedeam studentă în Anglia, la o bibliotecă mare și luminoasă, cu pereții căptușiți de cărți netraduse, care mă așteptau pe mine să le dau suflet românesc. Prea suferisem citind literatură subversivă scrisă cu pixul (1984, de pildă, și apoi confesiunea lui Istrati). Prea aveam liste întregi de cărți de teoria literaturii... Aveam să citesc multe dintre ele în traducerea altora. Iar de biblioteci minunate am avut parte toată viața. Mă vedeam scriind poveștile cu care am trăit eu, poveștile bunicilor mei, ale prietenilor părinților mei, deținuți politici, mă vedeam parte a recuperării memoriei. Dar erau alții care își propuneau să meargă să îi rupă ciolanele doamnei Anușca de la partid. Alții care plănuiau să își facă repede pașaport. Alții care îi pândeau pe secretarii de partid. Acum, ce să spun, că nici eu nu nutream sentimente de mare admirație pentru fostul meu diriginte care ne ucidea la liceu la ora 7 dimineața cu informarea de partid, care ne chinuia să citim Scânteia și să purtăm panglică și ecuson. Aveam să îl întâlnesc peste ani. Făcea Polonia și vindea blugi aduși de acolo elevilor.
S-a auzit un tren venind, în mijlocul zumzetului revoluționarilor din orășelul nostru, și ne-am luat rolurile în primire: ne-am aprins lumânările ferindu-le de vântul tăios, ne-am așezat în genunchi în semn de respect pentru morții Timișoarei, ne-am apucat de strigat lozinci... huruitul roților, lumina stridentă a locomotivei s-au concretizat toate într-un biet marfar. Mecanicul uluit de atâta onoare ce i se făcea, primit ca un erou, el și marfarul lui în gară la gura Humorului, sau poate amuzat de scenariul nostru, ne-a salutat și cu mâna și cu sirena. Ne-am ridicat în picioare, ne-am stins lumânările resemnați, am privit pâinea rămasă, acum rece, și ne-am apucat de pălăvrăgit și de făcut planuri. Am mai așteptat vreo jumătate de oră, a trecut până la urmă și acceleratul, oamenii ne-au salutat emoționați, am dat pâinea unuia care a reușit să deschidă geamul în ciuda țurțurilor abundenți și înauntru și în afară. Emoții și pe peron, și în tren. S-a pus trenul în mișcare... Încă mi se par despărțirile de pe peron de o tristețe infinită, ceva comparabil cu scenele din filmele rusești, mi se par absolut irevocabile, despărțirile cele mai semnificative și cele mai definitive sunt pe peron. Cu acceleratul de Timișoara a plecat și imaginea mea idilică despre poporul român și despre disponibilitatea sa de a face istoria, pentru că atunci în gară Manuelei i-a dispărut portofelul. Trenul s-a pus în mișcare, ne-am început iarași lozincile. Am plecat din gară..., la noi nu coborâse nimeni din tren, și nu urcase nimeni...
Manuela și-a dat seama imediat că în gară cineva îi furase portofelul. Adică, în acele momente de euforie istorică, printre noi toți, în ceata noastră de vreo 50 de oameni, marea majoritate ne știam între noi, a existat cineva care s-a putut gândi să fure altuia un portofel! Adică cineva a putut să trăiască momentele acelea într-o dimensiune paralelă cu cea a noastră, să se sustragă din fața istoriei frumoase pe care o trăiam. Cineva în prima sa zi de libertate a fost în stare să fure un portofel. I-am spus Manuelei că ar terbui să înterbăm pe cei care erau cu noi. Ea a spus că îi era rușine. Nu se gândise nimeni să își păzească bunurile. Dar cineva s-a gândit să fure un blestemat de protofel. În euforia aceea, dacă cineva i l-ar fi cerut, Manuela bucuroasă l-ar fi dat. Și eu la fel. Era un moment în care împărțeam cu noblețe puținul pe care îl aveam. Eram generoși. Eram frumoși. Atunci a murit pentru mine revoluția și atunci mi-am dat seama că în toate revoluțiile din lumea asta, în timp ce unii luptă pentru un ideal, în timp ce toți fac istorie, există cel puțin unul care fură și va fura întotdeauna un portofel. Odată cu portofelul este furată încrederea în noi ca popor, noi ca nație, noi ca șansă. Pentru mine Manuela e erou, pentru că ea a rămas fără portofel. Și pentru că a stat 3 zile și trei nopți la Casa Tineretului că să adune bani pentru fondul Libertatea. Și cu câtă mândrie ducea în fiecare zi la CEC mii de lei!

Mămaia

Mămaia e desigur bunica mea. Nu știu dacă toate bunicile sunt sfinte, dar Mămaia mea cu siguranță era o sfântă. Prin viața și suferința ei continuă, prin traumele pe care le-a dus cu ea toată viața ei chinuită, pentru fericirea de a fi de folos altora, pentru forța ei absolut impresinantă de a trece peste piedici și dureri, pentru toate acestea și multe altele, Mămaia mea a fost o sfântă. Mămaia nu a avut niciodată un bănuț al ei pentru că nu a avut niciodată servici. Nu a avut niciodată pensie. Iar tătaia care lucra la căile ferate nu câștiga cine știe ce sumă. Și totuși, din toate lipsurile și din toată sărăcia, Mămaia întotdeauna avea un ban pus deoparte și mi-l dădea ca să îmi iau și eu ceva. Ținea bancnotele între paginile unei cărți și știa exact la ce pagină erau. Îmi amintesc și acum bancnotele pitite între cuvinte.
Nu am aflat niciodată cum și de unde a avut ea biata cei 200 de lei pe care i-a dat într-o zi mătușii mele, spunându-i: “Ia banii ăștia, Milică, fără să știe tac-tu, și du-i la Fondul Libertatea!” Și i-a luat Milica și i-a depus. Sper că banii aceia au ars mâna celor care nu i-au folosit pentru ceea ce se cuvenea să fi fost folosiți.
Nu știe acum nici mămaia, nici tătaia, amândoi plecați, că i-am lăsat sub salcie, pe deal la Vinețești și am venit cu copiii la Alicante. I-am lăsat acolo, la umbra plângătoarei, iar eu mă plimb acum pe sub palmieri. Cât ar mai suferi de grija mea, că stau printre străini și că nu mă știe nimeni, nici când mi-e bine, nici când mi-e rău. Mi-a spus tătaia când erau părinții mei plecați în Chile: „nu te du Oană, printre străini! Nu te du, că te usucă străinătatea!”

Necunoscutul

Necunoscutul are și el, ca toată lumea un nume și eu îl știu. Așa cum îl știe, probabil toată urbea mea. Dar nu îl spun, îl păstrez ascuns în Înainte de Revoluție un coate-goale, la Revoluție, un mare viteaz (și datorită alcoolului îngurgitat în cantități nu mici). Prezent peste tot, lua oamenii de pe stradă să îi așeze în rând să strige și să mărșăluiască. Mai tot timpul beat, îi trăgea pe toți de mânecă să meargă să doneze bani. Avea o plăcere deosebită să îi „abordeze” pe cei despre care știa că au bani și că sunt bogați.
După Revoluție mergea în Polonia, unde vindea conserve, cerneală, cergi, și cumpăra blugi și alte prostii care se cumpărau la noi. Spuneți-i bișnițar, deși experiența m-a învățat să nu îi disprețuiesc pe bișnițari, din moment ce orice mall face exact același lucru. Să nu îi disprețuiesc nici pe valutiști din moment ce băncile fac și ele la fel. Necunoscutul era într-o mașină, pe scaunul din dreapta. În mașină, pe lângă șofer, mai erau alți doi tineri în spate. În Ucraina au fost opriți, doi bărbați au venit spre ei, s-au așezat de-o parte și de celaltă a mașinii, și le-au cerut bani, Necunoscutul a dat să spună ceva și unul dintre cei doi bărbați a scos un pistol și l-a împușcat pe Necunoscut în cap. A deschis apoi portiera, l-a tras afară din mașină, iar celălalt a făcut semn șoferului să plece. O fi rămas acolo, pe marginea drumului privind la miile de mașini cu români care sperau să se îmbogățească. Privind de sus.
Și povestea lui ar trebui scrisă pe îndelete.

Victor

Povestea lui Victor, din respect pentru el, pentru adevărul vieții lui, o tac. O tac pentru că aici nu încape toată și o poveste bună, dacă nu ai timp să o spui pe toată, mai bine o taci.
Pe Victor îl cheamă prea frumos Victor ca să îi schimb eu numele. Îl cheamă bine așa, îmi imaginez că numai un om care poartă numele acesta poate supraviețui poveștii pe care a trăit-o el în timpul Revoluției: „teroriștii” l-au răstignit pe Victor (l-au răstignit la propriu, Victor a fost bătut în cuie și agățat de perete la câțiva centimetri de pământ) și l-au lăsat așa timp de 2 zile. Dar el a trăit în beciul acela de cimitir și își tot spune povestea. Nu îl ascultă nimeni. Sunt cu toții foarte ocupați. Dar eu, eu am văzut rănile laterale ale lui Victor. Și i-am ascultat povestea. Și cartea poate că o va scrie el singur într-o zi.

Jumătate din personajele prezente aici sunt ficționale. Cealaltă jumătate sunt prieteni împrăștiați prin lume. Foarte puțini sunt cei rămași acasă. Poate că Rareș avea dreptate când spunea că e nevoie de mult curaj și imaginație pentru a supraviețui depărtării. E nevoie de resemnare sfântă pentru a putea rămâne acasă.
Evocarea aceasta ar putea continua pe foarte multe pagini, în care s-ar plimba chipuri și oameni, unii mai apropiați, alții necunoscuți. Am povestit doar câteva tipuri distincte de eroi, preocupată fiind eu de apetența noastră la eroism, sau, dimpotrivă, mai bine spus, de rezistența noastră la eroism. Practicăm însă, cu relativ succes, eroismul cotidian, cel de supraviețuire, de în-locuire, de așezare a fiecăruia dintre noi în locurile în care ne găsim. Eu spun că știm a ne umple frumos spațiile.
Acum știu că studenții mei astăzi nu vor asculta colinde, ci vor vedea clipul trimis de Rareș dedicat Revoluției Române. Cu „R” mare. În ambele cazuri!!! O Revoluție Română declinată numai la genitiv, revoluția mea, a ta, cu imposibilitatea declinării la persoana a III-a: o declinare ciudată în care să nu se poată spune: „revoluția lor”.