Treceți la conținutul principal

Desen de Zizi. Versurile îi aparțin tot ei


Povestitorul care s-a supărat pe povestea lui


Nu știu exact cum și de la ce s-au luat, știu doar că brusc, povestitorul s-a ridicat, și-a lăsat povestea neterminată și a plecat. Dus a fost, nu i s-a mai știut urma. A rămas povestea cu gura căscată, toți cei care o ascultau, la fel, stăteau în jurul focului împietriți. Fără reacție. Apoi ce mare chestie mai poți faci cînd nebunu de povestitor se ridică, aruncă bățul în foc și o ia la sănătoasa. Ce tristețe nesfîrșită, ce liniște absurdă, lăsată peste o poveste care era în miezul întîmplărilor. Nu se mai pomenise așa ceva. A mai stat povestea un pic pe gînduri, și-a mai frecat un pic mîinile deasupra focului, da, știu că povestea nu are mîini, e o metaforă, are și ea dreptul să îi fie cald, sau frig. Acum fără un piept la care să își facă un culcuș decent, singură în mijlocul ascultătorilor, pe jumătate spusă, pe jumătate tăcută, lăsată baltă..., povestea se făcea tot mai mică, din ce în ce mai mică, acum ajunsese mai mică și decît jarul care se stingea încet în vatră. Vatra din mijlocul poienii. Cînd pieri cu totul, plecare și ascultătorii, care încotro, ridicînd din umeri a nepricepere.
Așa micuță cum era povestea a plecat și ea. S-a strecurat printre ierbile înalte, căutîndu-și povestitorul. Altul, desigur, că ăsta prea o luase la sănătoasa. Își frămînta mintea să descopere ce o fi pățit de s-o fi supărat așa, adică unde s-a mai pomenit să lase povestitorul povestea nepovestită și să plece. Și din ce motiv? Ce se întîmplase atît de grav? Că doar putea să facă ce voia din ea, din poveste, vreau să spun. Dacă nu îi plăcea ceva, oricînd ar fi putut/o schimba, deși, acum dacă e să fim drepți, și povestea fu nevoită să admită că el nu prea schimbase nimic la ea. Își amintea exact cum s-au văzut prima oară. El nici măcar nu era povestitor pe vremea aceea, și nici ea nu era cine știe ce poveste. S-au văzut într-o bibliotecă, el a apucat-o de mînă, povestea s-a topit toată de emoție, că nimeni nu o mai luase de mînă pînă atunci, și uite așa, de mînă, au colindat lumea: el povestind-o pe ea. Ce făcuse el cu adevărat, și asta trebuie recunoscut, și poveștii nu-i trecuse prin minte să uite, povestitorul îi adusese muzică. Pînă să o citească el, povestea această era goală de muzică. Adică desigur că avea foșnete și clipoceli, și susur și fel de fel de sunete pe care le face pădurea înainte să adoarmă, dar muzică de-adevăratelea, nu avusese. În afara mierlei ăleia turbate care întotdeauna greșea registrul: cînd ar fi trebuit să curgă o melodie ca o șoaptă, ea zbiera ca zăluda, cînd ar fi fost momentul pentru o confruntare dramatică, mierla se smiorcăia. Tot timpul în contratimp. El, povestitorul, nu. El simțea întotdeauna și cînta cea mai potrivită melodie. Potrivită cu mersul poveștii, desigur. Așa a cucerit-o, cu muzica lui de povestitor versat. Ceva mai tîrziu, cînd ajungea la paragraful acela în care eroul îi spunea fetei, în șoaptă: „Taci! Taci!”, atunci povestitorul prindea a dansa, un fel de balet haios, rafinat și imperfect, care amuza și impresiona în egală măsură. Și-l amintea cu exactitate: ea stătea pe fotoliu, el în fața ei. Era pentru prima dată cînd spunea povestea, cînd o spunea, doar pentru ei doi. Nu mai era nimeni acolo, în camera austeră, aproape urîtă, era doar el, dansînd. Și i s-a părut frumos. În fine, acum e dus, și ea a rămas așa, povestită pe jumătate, cu eroii suspendați undeva între creat și increat, vorba lui Chilian, jumate-n ma-, jumate-n ta-. Ea singură nu se putea povesti. Știa asta. Nu avea rost nici măcar să încerce. Își imagina despre el că va întinde oricînd mîna într-o bibliotecă și va găsi o altă carte, o altă poveste, și nu îi va simți lipsa cine știe ce. Dar ea, biata, ce putea să facă, o simplă poveste spusă pe jumătate? Cum să supraviețuiască o poveste pe care nu o spune nimeni. Porni și ea la drum, în direcția opusă. Se rostogolea de zor, și cum pămîntul era rotund..., alerga fără prea mult efort. Parcurgea distanțe uriașe...


Și lua cu ea, în miniatură, eroi și sentimente, și daruri, și zboruri, și vise și dezamăgiri și tristeți și lupte, și toate pe cîte le avea ea ca poveste. Se amestecau toate de nu se mai știa în ce ordine fuseseră așezate. Se amestecaseră atît de tare, încît din capitole, povestea deveni un pumn de fragmente, acestea deveniră cuvinte, iar cuvintele, de la atîta zguduitură se transformaseră în sunete. Asta era povestea acum, un săcotei cu sunete care se striveau unele de altele: uneori rîdeau, alteori se înfuriau, că prea era o înghesuială nefirească de sunete. Povestea zîmbi gîndindu-se la ea: acum chiar că era primordială. Era primordială rău de tot, o poveste de la începuturile limbajului articulat... De dinaintea acestuia...
─ Mama! Asta e o poveste adevărată, sau tot inventată de tine?
─ Dar poveștile mele sunt cele mai adevărate, doar știți. Mai adevărate ca astea...
─ Unde ai văzut tu povești care gîndesc în afara poveștii?
─ În povestea mea.
─ Taci, Mihnea. Las-o pe mama să povestească. Spune, Manitule, mai departe!
Povestitorul nu s-a mai oprit din mers, odată plecat, a mers, a mers, ani de zile, pînă cînd a ajuns acasă. Abia atunci, acasă, a început să se gîndească. Acum putea să regrete în voie. Tot timpul ținuse la povestea asta. Îi plăcuse de ea, că era mai într-o ureche, era altfel decît toate poveștile, o poveste cu atitudine, cu coamă de leu, nu cu fundiță. Nu era o poveste aritocratică, era turbată, sălbatică, el îi spunea Povestea mea primordială, îi plăcea cum sună ideea asta de început de lume. În fine, fugise de ea, de el, că îl luase teama că toată viața lui o să spună aceeași poveste... la nesfîrșit. Și de aia o luase la goană. O poveste imperfectă (și asta o știe orice povestitor) o poți oricînd schimba, dar una perfectă, ce să faci cu ea? Nu ai ce schimba, trebuie să o spui la nesfîrșit.
Sperase să găsească o altă povestire într-un timp relativ scurt. Și găsise, că e plină lumea de povești (povestitorii sînt mai puțini, dacă e pe așa), dar nici o poveste, mă-nțelegeți, ca ea. Le lipsea..., cu msă spun, le lipsea dorința de a fi spuse, pasiunea de a se lăsa povestite. A plecat din nou în lume, că ce fel de povestitor stă prea mult timp fără o poveste. Cu vremea, a pierdut speranța că va găsi ceva să îi fie pe plac, știa prea bine că dacă se apuca să spună o poveste oarecare, una care nu îi plăcea foarte mult, avea să își piardă credibilitatea lui impecabilă de povestitor, așa că, se așeză la umbra unui fag și așteptă acolo să treacă vreo două ierni și primăveri. Creșteau pădurile în jurul lui în timp ce povestitorul își alcătuia propria lui poveste. O poveste numai și numai a lui, pe care să o perfecționeze și care să îi aparțină, să nu mai umble teleleu de capul ei, o poveste care să fie lipsită de identitate proprie. Sp fie povestea lui.
Și în sfîrșit, o termină. Și-o spuse în gînd, de cîteva ori, îi era frică sdă nu cumva să rămînă dezamăgit de ea. O spuse apoi cu voce tare și îi plăcu, în continuare. I se păru chiar fascinantă, blîndă, pe măsură ce o spunea i se părea tot mai strașnică, a patra oară îi adăugă și muzică, muzica nu i se părea nouă, dimpotrivă, și chiar consideră o idee bună să nu schimbe totul dintr-odată, și poveste și melodie. Era vesel din nou, era fericit din nou. Trăia din nou (cu) o poveste.
Găsi la scurtă vreme un foc într-o poiană și se așeză să își spună povestea. Era pentru prima dată cînd cineva urma să îl asculte. Și prinse a povesti și se adînci în poveste, așa cum făcea de fiecare dată, cu ani în urmă, și aducea în vorbă eroi și sentimente, și daruri, și zboruri, și vise și dezamăgiri și tristeți și lupte, și toate pe cîte le avea orice poveste. „Și atunci eroul îi spuse șoptind fetei: Taci! Taci!”, și spunînd acestea, povestitorul se ridică de pe piatră, aruncă bățul în foc, și la lumina și căldura focului începu să danseze. Tîrziu își dădu seama că singurul său ascultător era... povestea lui, cea în care pusese din nou orideine, așezase ani în șir sunetele la locurile lor, le clasifică, le împături pe lîngă cîte o idee, sau un concept, și dădu viață, fără să își dea seama, aceleiași povești, povestea lui care se rostogolise tot pămîntul pînă ajunse înapoi la picioarele lui și crescu acolo, din nou.
Poveștile au prostul obicei de a rămîne aceleași: chiar dacă un povestitor schimbă numele eroilor, chiar dacă ea la final nu mai moare răpusă de o boală necruțătoare, ci se căsătorește la final cu prințul cel frumos, de fapt, în esență poveștile nu se schimbă niciodată. Aceleași, melancolice, înțelepte, poveștile își schimbă cameleonic hainele, numele, cuvintele, dar nu vă lăsați păcăliți: sînt aceleași!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…