Treceți la conținutul principal

Împușcat în cap la Operă; amintiri despre revoluția română





http://istoria-romaniei.blogspot.com/2009/12/lista-martirilor-decedati-la-revolutia.html
http://portalulrevolutiei.ro/index.php?menu=1

Ne despart 20 de ani de imaginile de mai sus, de cîntecul sfîșiat al lui Vali Sterian. Tot atîtea ocazii pierdute de a face ordine în istoria noastră, demnitatea noastră, disponibilitatea noastră de a trăi adevărul pînă la capăt. Abia dacă avem timp să parcurgem pe fugă numele eroilor martiri mutînd grabnic pagina, prea multe nume, prea multe persoane despre care nu știm nimic ne zîmbesc fără glorie, eroi martiri necunoscuți eu, de pildă, nu știam numele nici unuia dintre cei care au murit la revoluție. Mă cutremură ignoranța și nesimțirea mea istorică. Parcurg deznădăjduită listele lungi de nume și de povești absurde, de răni absurde, de vieți și morți absurde.

Citesc această precizare: împușcat în cap la Operă, e vorba despre un martir care a murit în 17 decembrie în Piața Operei din Timișoara. Luat cu lunga listă pe care trebuia să o redacteze, autorul suprimă detaliile si ne spune de cîteva ori despre eroi care au fost împuscați în cap la operă... Asta e, după părerea mea istoria noastră, noi la operă ne împușcăm oamenii în cap.

Mă impresionează tot ce citesc și ce văd, menționarea migăloasă a zilei din săptămînă cînd se născuseră, uneori lipsește orice detaliu pentru că nimeni nu a depus dosare și nimeni nu știe nimic, eroi care au numai nume, și nici o poveste alături, nu au mormînt și nu au lăsat urme nici în amintirea poporului pentru care au murit. Cine i-a iubit, cine i-a plîns, cine o să îi răzbune? Alteori aflu că erou al revoluției e un copil de 3 ani și mă dor anii pe care i-am trăit eu și el nu, aflu că a murit împreună cu mama lui, dintr-o regretabilă greșeală. Sau aflu crud și simplu că rana produsă de glonte era mică acolo pe unde a intrat metalul, dar că acolo unde a ieșit a produs un crater dezgustător, da, pentru că trăgeau cu gloanțe care explodau în interiorul corpului. Militari în termen uciși din greșeală de camarzii lor, militari care nu au apucat nici să ridice arma că au fost secerați imediat, se perindă prin fața mea în graba unei amiezi însorite de primăvară alicantină șiruri tăcute de meserii uitate (matrițeri, șoferi de troleu), de instituții dispărute, se mișcă zîmbind cumplit de amar fețe alb/negru cu părul aranjat după moda anilor 80, îmbrăcați în hainele comuniste pe care ni le amintim cu tristețe, că nu prea erau multe modele, tineri frumoși și senini care au fost smulși din viețile lor.

Totul mă arde. Și totuși trăiesc o stare de impotență dezonorantă, se blochează neuronul și îngheață de frică atunci cînd citesc despre cei care au murit suspect..., au dispărut sistematic după revoluție, în accidente hollywoodiene cu scenarii proaste, dar cu actori buni. Au fost amenințați, apoi au căzut de prin trenuri, s-au sinucis fără motiv: foști pioni ai istoriei, părinți care s-au apropiat prea tare de adevăr..., epurare stalinistă practicată imediat după ce România interzisese partidul comunist... Cîtă lipsă de logică și de demnitate istorică.

De aceea m-am apucat de scris. De fapt, pentru e restabili adevărul, trebuie să recunosc faptul că o prietenă de-a mea din Franța m-a obligat să scriu și de atunci nu mă mai pot opri. Despre revoluție m-a rugat să scriu. Văd un film, A fost sau n-a fost și mă apucă plînsul pentru că îmi dau seama cu disperare că nicăieri în toată literatura pe care am citit-o, în nici un coșmar pe care l-am avut, în toată ficțiunea antiutopică eu nu am întîlnit nicăieri o realitate mai tristă decît revoluția română.

Vorbesc cu Maia și aflu ceva la fel de trist: a fost un cutremur teribil în Chile și de frică de tzunami a fost evacuată... Insula Paștelui..., rămîn acolo Moaii să facă față furiei pămîntului...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…