Treceți la conținutul principal

Avatar - Thathanka Iyotake; cronica unui film


Sitting Bull (Thathanka Iyotake în dialectul Lakota) - blogs.southflorida.com, strămoșul Avatarului

Și pentru că în mileniul trei nu se mai pot spune poveștile lui Winnetou, s-a inventat Avatar, un film care aduce în inimile generațiilor dedicate butoanelor reale și lumilor virtuale, adieri ale unei generații de oameni astăzi dispăruți. Oamenii albaștri, cu ochi de pisică și coadă lungă pe spate, permanent conectați la o natură spectaculară sînt de fapt nativii americani decimați acum 4 secole de europeni. Oamenii rari și sacri, le spunem indieni de ignoranți ce sîntem: ei nu au fost niciodată indieni, au preluat această denumire din marea eroare cosmică a lui Columb, ei erau oameni drepți, mari și frumoși. A mai rămas din ei o mînă de povești despre care nu se știe cît de autentice or mai fi... A rămas o mînă de fotografii ale unor chipuri-stînci care ne zîmbesc țepeni și contrariați, adesea îmbrăcați în prea strîmte haine europinești, trăind în prea strîmte case colțuroase, care prin pereții lor astupă infinitul privirii și al gîndirii; mai rămîn și emoțiile inexplicabile cu care ne apropiem de amintirea acestor mituri pierdute, păstrînd și astăzi sfiala și cu frica primilor europeni debarcați într-o lume pe care au dorit-o liberă și perfectă. A mai rămas privirea de vultur domesticit cu care ne privește Thathanka Iyotake, împodobit cu pene și cu înțelepciunea simplă și autentică a omului care nu s-a desprins niciodată de natură.
America... o distopie perfectă. Avatar... o antiutopie optimistă.
J. Cameron este noul Karl May, unul povestitor care adaptează la vremuri noi povești vechi. În ciuda naturii exuberante din Avatar, fluorescentă și pandorică, prefer oricînd paginile din Biblioteca pentru Toți, galbene și mici, din abundență stropite de lacrimile mele, eu, pe veci rămasă îndrăgostită de Winnetou cel drept, cel altfel, cel frumos, cel autentic, cel care a murit ca Sitting Bull, ca toți ceilalți nativi împotriva cărora s-au răsculat lumile.
Mai adaug în treacăt că spaniolilor le-au trebuit cîteva zeci de ani să doboare în Americi două imperii și mai multe zeci de civilizații grandioase, în timp ce englezii încă mai luptau împotriva pieilor roșii la începutul secolului trecut. Au căzut în grabă mari cetăți păzite de zeci de mii de gărzi imperiale, împrejmuite de strașnice ziduri de apărare, fortificate de pietre, de religii și de zei, și au rezistat aceste triburi nomade care urmăreau turmele de bizoni, pe care îi vînau din cînd în cînd cerîndu-și iertare de la fratele bizon, venerîndu-l și viu și în ciorbă, păstrîndu-i spiritul nealterat prin talismane care le împodobeau gîtul și brațele, înfășurîndu-se în blana lui.
Avatarul albastru este Sitting Bull și Winnetou, eroi istorici și ficționali care ne vorbesc despre măreția unei rase umane dipărute acum...

Comentarii

  1. Frumos. Aveti un blog la fel de frumos si plin de sentimente nobile precum acest articol. Felicitari!

    PS: Sunt dintre cei care au citit Winnetou si Old Surehand cu lanterna sub plapuma si la masa :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Uite ca asteptam cu nerabdare sinopsisul, sau un alt fel de rezumat. In primul rand de 1 Martie, o sa doresc tie si familiei multe martisoare insirate intreaga viata.

    Revenind la tema noastra, Cameron nu a facut nimic altceva decat sa reia o obsesie, ce prin repetitivitate devine una americanizata. Suna stramb, dar ea se gaseste in westernuri, in tone de carti si in filmele recente. Pe aceeasi linie este si Apocalypto lui Mel Gibson, dar cu alte mijloace. Din nefericire, aceasta tema nu este una proprie americilor ci una mai degraba biblica - natura criminala a omului. Filmul este de retinut in colectia personala, fiind din punctul meu de vedere, iconic in doua aspecte: efectele speciale si aici nu vorbesc de efectele 3D care sunt sporadice si care nu impresioneaza, ci prin dezlantuirea apocaliptica a tehnicii de calcul si al doilea aspect, fata Na vi. Castigul real al acestui film, este acea mica luptatoare, atat de feminina in concept si atat de bine realizata, incat socheaza. Virtualitatea umana a acestor pixeli fara suflet, mi-au bucurat inima si cred, fara sa exagerez, ca intr-un film fara nici o legatura cu tema, s-a oglindit poate cea mai frumoasa idee de femeie. Simpla, neopulenta, senzuala prin exprimare si mod de relationare si nu prin trasaturile fizice, misterioasa. A fost singurul personaj din acel popor uitat de lume, care nu facea parte din el. Daca la acest lucru s-a gandit Cameron, atunci ma voi apleca, e singura exprimare veridica a unui spirit al bastinasilor, ridicat din cartile de care amintesti.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mă îndoiesc... Nu cred că la asta s-a gîndit, ci pur și simplu avea nevoie de o femeie/mamă/iubită/soră/fiică/medic/vraci/
    vrăjitoare/regină..., mă rog, tipul femeii care inițiază și se dăruiește și nu păstrează absolut nimic pentru ea. Conservatoare, tradițională, a-toate-știutoare, mistică. Un fel de hierodulă, care transformă un neadaptat, un străin, un outsider într-un om al locului, într-unul de-ai lor. Știi, așa cum m-a întristat pe tot restul vieții moartea lui Winnetou, uite așa m-a întristat faptul că băietul ăsta rămîne acolo, în lumea cea nouă. Adică, pentru a mă lega de comentariul tău anterior, lasă dracu bobul cel vechi și pleacă, se auto-exilează, auto-exclude din lumea lui. Ca mine...
    Asta cu tehnica, știi tu, la un filolog de sex feminin, nu prea rezonează; impresionant este faptul social, valul uriaș de interes pe care filmul l-a ridicat, luptătorii eco se îmbracă în costumele Avatarului și se vopsesc în albastru. Asta mi se pare absolut fascinant. Nu contează ce a vrut Cameron sau nu. Dar a reușit să miște masele și să-și planteze simbolul ficțional în viața reală, tot așa cum eu , după ce am citit Winnetou, dormeam cu pene de vrabie sub pernă, convinsă că sunt pene de vultur! Și atunci, iaca ăsta e un film mare!
    Hei, merci de mărțișoare! Chiar avem de-adevăratelea, ne-a trimis mama prin Atlassib, din alea făcute cu croșetul, firave și geometrice, lipsite de reprezentări animale sau, mai rău, umane. Fără inimioare și trifoi cu patru foi, doar o simetrie perfectă de alb și roșu. Doar că pe 9 martie am să le pun într-un mandarin și nu într-un zarzăr, așa cum cere tradiția. Merci de gîndul cel bun!

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu credeam ca o sa te impresioneze, vazand ce ochi critic detii. Realitatea filmului este una pe care am descoperit-o acu vreo cativa anisori, cand imi dadeam singur cu genunchii in gura intre doua logodne rupte. Asadar, descoperisem mirajul jocurilor pe calculator, fara sa vreau, si desi iubitor de tehnica, am o viata mult prea activa ca sa pierd timpul in fata calculatorului. Cum lucram/lucrez numai cu pcul, se pare ca a fost o continuare fireasca. Acei ani 2003-2004, au adus cu sine un boom inimaginabil si o potenta nemaintalnita a graficii, care nu se mai regaseste astazi, desi mijloacele tehnice sunt incomparabile cu acelea prafuite de amprentele noastre. Multe personaje mi-au parut coborate din Unreal Tournament 2003 si de aceea, drept sa-ti spun, parca mai vazusem filmul asta o data. Nu vreau sa vorbesc despre minusurile filmului, sunt prea multe. Frumos ai spus, cu dulcete nativa, nefortata, ceea ce era de spus,si... mi-e greu sa ma obisnuiesc cu tine, extragi ce e mai frumos din lucruri, de parca altceva nici n-ar exista. Stiu nectarul vine din copii..

    RăspundețiȘtergere
  5. Eu sînt leoaică. Multe minunății port în coamă, dar și multe păcate. Printre ele, o sensibilitate excesivă la laude: pe toate le merit și toate îmi vin mănușă. Și cum îmi mai torni miere în cujet..., nu pot să îți explic.
    Cît despre frumoasele pe care le văd în lume eu cred că e un modus vivendi foarte sănătos să vezi în lume numai frumosul, ca să poți supraviețui. E și un pic de inocență imberbă (nu citi imbecilă, că am scris altceva), un refuz al maturizării, de care nu vreau să mă vindec. Dar știi că îți mulțumesc pentru că ești acolo, că scrii, că ai un umor straniu și irezistibil, că ai reușit să mă faci să cred în opiniile tale. Și, în rest, dacă simți așa, că nu mai poți trăi dacă nu mă lauzi, dă-i drumul, nu te sfii! hahahaha

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin