Treceți la conținutul principal

Fă-ți un blog... ce aștepți?

Nu mi-am făcut blog pînă acum din multe motive: din sîmțîrea bucovineană care îmi spunea că poate lumea supraviețui și fără să citească din crîmpeiele mele de înțelepciune (fiți cinsitiți, uitaserăți de cuvîntul crîmpeie, nu?), pentru că nu găsesc niciodată diacriticele la timp, pentru că scriu cu î din i și nu din a, cum spune pravilele cele noi, nu pentru că nu aș respecta academia, ci pentru că nu e o normă normală la cap. Pentru că nu iubesc tipul acesta de confesiune deschisș, e chestie de vîrstă probabil. Îmi place să scriu scrisori cuiva, nu scrisori în general.
Acum îmi fac blog pentru că simt că trebuie să vorbesc, cu sau fără diacritice. Am cîteva povești care trebuiesc povestite. Ies singure afară, se scriu singure. Precum povestea povestitorului supărat pe povestea lui și a poveștii supărate pe povestitorul ei, poveștile Humorului și bunicilor mei, a profesorilor mei, a studenților mei... Poveștile mele...
Etichete:

Comentarii

  1. Unknown18 februarie 2010 la 13:26

    Să-ţie fie de bine şi să îl stăpâneşti (noul nume) cu onoare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Anonim18 februarie 2010 la 13:38

    Apoi, dacă aşa o fost să fie, m-oi obişnui să-ţi zic de-acuma şi Madam Rîşcanu. Madam Rîşcanu? Ori Madam Ursache-Rîşcanu ? Numa' rămâi tot tu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Oana Ursache Râșcanu19 februarie 2010 la 11:14

    Măi drăguță, mie să-mi vorbești cu respectul datorat primei iubiri, da? Fără Madam și alte chestii dintrăștia, că acu fac publică prima mea iubire, cu cureaua din cutia poștală cu tot. Mie să-mi spui Oana, că vezi că celelalte nume sînt relative rău de tot. Merci pentru încurajările de tot felul, și pentru poveștile cu care îmi alinți diminețile și mă faci să rîd în hohote! Ca pe vremuri! Ne vedem în față la Sfinx, pe dreapta cum te uiți la soare!

    RăspundețiȘtergere
  4. Oana Ursache Râșcanu19 februarie 2010 la 11:16

    Bubulina,
    Iar terbuia să fii tu prima în toate! Și pe blog! Așa să îți rămînă numele, de prima, și să te ajute zeii să-ți sară prietenii în ajutor, cel puțin așa cum o faci și tu! Dacă nu mai mult! Pupeală de sub castelul pe care l-ai urcat ca o vitează ce ești!!!

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonim19 februarie 2010 la 11:47

    iti scriu pentru ca mi esti cu atat mai aproape cu cat te departezi. pentru ca toate "scrisorile" care vor iesi la iveala din tine sau din tirla sau din spargatorul de nuci, sau din mihnea cel iubaret, toate...le voi citi ca fiindu mi adresate mie. Nu mi spune! STIU ca nu e deloc asa. De aceea mi as dori ca fiecare din cei dragi tie care te citesc sa simta la fel. Asa ca scrie ne, draga mea cu margarete intre degetele de la picioare...scrie ne pe rand, in gand, in soapta, taina sau urland in gura mare ca ne iubesti,ca ti e dor, bine sau rau, fiecaruia dintre noi.
    Poti fi acasa in mine...

    O otilie

    RăspundețiȘtergere
  6. nori19 februarie 2010 la 22:47

    Bravos Onicica!!! Bravos Scama Ursache Rascanu.. Pentru curajul cu care ai deslusit tainele cele mari ale internetului...
    Si pentru toate cuvintele pe care le stii asa bine pune unele linga altele.

    RăspundețiȘtergere
  7. Anonim3 iunie 2010 la 21:08

    scrie tare frumos copilita asta,despre o lume care
    parca ne fuge de sub picioare,parca ne scapa printre deste
    e interesant chiar rascolitor ce multe lucruri vezi tu in goana asta disperata/oare spre ce_

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam beb...
Un comentariu
Citiți mai multe

Chitara lui Lorca

Eu sunt îndrăgostită de Granada, unde... oare cu ce să încep? cu Isabela Catolica copleșită de Alhambra, cu Columb care pleacă spre India lui tot din Granada, în timp ce ultimul rege maur, Boabdil, pleca și lua cu el un adevărat imperiu cultural, pe care Europa l-a pierdut iremediabil, despre Facultatea mea unde Lorca își juca piesele de teatru, sau terasa hotelului din fața facultății, unde Lorca și-a dormit ultimele două nopți, lăsând în urma lui o durere pe care fiecare granadin o duce cu evlavie, din tată în fiică, asta ca să mai schimbăm un pic formulările, tot așa cum pe Lorca îl plâng țiganii din Sacromonte acolo unde s-a născut flamencoul, și unde poate că Lorca a învățat să cânte la chitara lui, care prin jocuri fantastice ale destinului, a ajuns în brațele lui Pepe, fratele cel mai mare al mamei lui Antonio Banderas, cel care a crescut-o, de fapt, pe ultima născută a familiei, cea de-a șaisprezecea!, singurul membru al familiei care nu a ajuns să își cunoască mama, dar uite ...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Pe schiuri, la Humor

Despre copilăria mea , sau Despre Rață și visul lui, sau Despre un primar și jumătate aflat la un mandat şi jumătate, sau Despre dreptul individului de a visa și dreptul istoriei de a-i distruge visul, sau Despre istoria ca recompensă și ca răsfăț foto: Ovidiu Șancariuc , așteptînd La Mesteceni acest asfințit Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ...
16 comentarii
Citiți mai multe