Treceți la conținutul principal

România mea inventată

foto: Buna Irina Luca


Toate țările prin care trecem în viață, dar absolut toate, sînt inventate. Inventate de cei care ni le-au prezentat înainte de a ajunge noi acolo, cele pe care le vedem în filme, în povești, în personaje, în muzică. Știm despre Paris, despre țara Paris că e musai să fie plină de romantism și de dragoste, că dacă ești atent poți la un moment dat să dai peste Edith Piaf însăși, dacă știi unde să cauți... E un spațiu inventat al parfumurilor, eleganței, modei, eșarfelor care învelesc gîturi firave de cucoane simandicoase. Ajungi la Paris și iei cu tine ceea ce apuci: cîteva vederi musai cu Turnul și noaptea și ziua, și alb/negru că e mai artistic oarecum, cu o bicicletă în prim/plan, mai iei cu tine prețurile nesimțite din zonele excesiv de turistice, iei cu tine toate, dar absolut toate blițurile din ochi, pentru că ori de unde ai privi Parisul, întotdeauna este în fața ta un japonez, sau un american, care face fotografii indiferent și indiferent de ... indiferent de orice, nu contezază, declanșează trăgaciul aparatului foto cu dezinvoltura și cu siguranța artei fotografice acum excesiv de ieftine; are acces la ea oricine, pentru că practic pozele se fac singure. Am văzut, îmi amintesc zîmbind de fiecare dată, am văzut un personaj care într-o mînă avea aparatul foto, iar în cealaltă avea camera video, amîndouă on, amîndouă funcționînd cu rîvnă. Memorie să ai la tine, și baterie, că în rest vin toate. Sigur că și vorbea în timp ce filma&fotografia, ca să nu rămînă nimic nemenționat, neimortalizat... Vorbea cîndva bunul Paler despre obsesia fotografierii copiilor noștrii, despre faptul că avînd prea multe imagini detaliate, fără echivoc, imagini în care e păstrată istoria așa cum a fost, nu mai poți să visezi, să îți construiești propriile lumi, chiar contradictorii, pentru că fotografiile te contrazic și îți anulează propriile amintiri. Așadar, revenind la pricina noastră, țara Paris pe care o vedem pe fugă, încercînd să luăm cu noi tot, ne va rămîne un Paris inventat, de cele mai multe ori derulat pe viteză uriașă, în care nu apuci să îți umpli plămînii cu aerul și oamenii locului, pentru că alergi între Invalizi și Versailles, mai dai o raită și prin Louvre, abia dacă te oprești din asudat asupra unei cafele, sau în fața unui artist care desenează de 40 de ani Senna din același loc. Iei cu tine, pînă la urmă, ceea ce ai inventat tu din Paris. Din Franța.
Și asta nu se întîmplă numai cu locurile pe care le vizităm, se întîmplă la fel cu locurile în care trăim și din care apoi decidem să plecăm.
Înainte de a mă căpșuniza trăiam în orașul cu pîrtie, cel despre care vorbeam acum o săptămînă, în Humorul meu sărac în zile călduroase, dar atît de verde și de pieptănat de ploi... (înghesui aici o paranteză: la Alicante plouă rar și inconsistent, ca să nu se strice peisajul lunar de la intrarea în oraș. Dar a plouat zilele trecute, că așa șade bine unei zile de iarnă alicantină care se respectă, să stropească un pic trotuarele și evantaiele înalte ale palmierilor, cît să se bucure cei care udă și spală parcurile... Ei bine, cînd am ieșit din casă și am tras în piept aer de după ploaie, mi-a spus Mihnea: miroase a Humor, mama, și avea dreptate, mirosea a Humor după ploaie, a praf umed luat și spălat de pe străzi). Cînd am plecat am luat cu mine ce am nimerit în grabă. Am luat cu siguranță cîte ceva din Humor, mai mult din Bucovina, și mai mult din România. Am luat cu mine ceea ce vreau eu să fie țara mea, ce cred eu că e, ceea ce a fost și tragem nădejde că va mai fi. România mea inventată.
Isabel Allende, draga mea Isabel, și-a intitulat cartea ei despre Chile, Un pais inventado. Așa că România mea inventată nu e invenția mea, ci este exercițiul meu istoric de adaptare la lume. Ci e obsesia asta a mea, că plecăm din țară cu bagajele făcute, și luăm cu noi, fiecare dintre noi, România noastră. Ne așezăm în alte țări și începem să ne construim un spațiu, și el inventat. Pentru că Spania mea are probabil puțin de-a face cu Spania lor, cu Spania voastră. Pentru că este Spania mea inventată.

România mea este:

  1. în primul rînd cu â din a, numai în familia de cuvinte a României, familia ei constantă de români. În rest e î din i, ca și așa avem o limbă teribil de complicată, ca să o mai complicăm și mai rău. Mă întrebau ieri studenții de ce uneori verbul a fi la persoana I se pronunță sunt, dar se scrie sînt. Pentru că, am înțeles de la profesorii mei că filologii trebuie să se opună cu demnitate unei măsuri aberante. Pentru că unii dintre marii mei profesori încă o fac într-un mod donquijotesc.

  2. o combinație stranie de Bucovină și Moldovă, pentru că asta mi-au văzut ochii toată viața. Alternanța deal/vale despre care vorbea Blaga, se păstrează în retina mea, așa cum se schimbau peisajele pe geamul trenului, cînd coboram din munții mei blînzi înspre Bîrlad și începeau a se întinde linii nesfîrșite la orizont. Nu am văzut de multe ori Bărăganul, pentru mine este la fel de exotic precum marea. Bărăganul meu este cel inventat de Istrati.

  3. este copilăria mea, cu bunicii. Una dintre studentele mele alicantine cele mai dragi, Rocio, cea cu care am început traducerea Fetiței Doinei Cernica, îmi spunea că a început să învețe limba română pentru că i-a plăcut un cuvînt: bunică. De aceea, România mea este cuvîntul bunică. Nu mă gîndisem pînă atunci niciodată că acest cuvînt e la fel de frumos ca toate bunicile care-l poartă cu ele. România mea este Mămaia, blînda mea bunică în brațele căreia am trăit o copilărie frumoasă și liniștită. Știu sigur că, dintre toți oamenii care m-au iubit vreodată, ea m-a iubit cel mai frumos, m-a iubit așa cum e cuvîntul bunică de frumos. România mea e părul ei alb și buclat, pe care îl punea pe bigudiuri și atunci cînd abia mai putea să se miște, era singura cochetărie pe care și-o îngăduia, părul ei alb ca a o aură, ca o promisiune că Dumnezeul ei în care credea cu moderație, o va primi acolo în lumea aceea înspre care ridica adesea ochii cînd viața asta era prea grea. Lumea aia unde credea mămaia că s-au dus toți plecații: mam-bătrîna (mama ei), Tata Grigore (tatăl ei), Costel, fiul ei minunat, plecat acolo sus între norii moi de bumbac la numai 6 ani, pe care l-a răpit o pneumonie blestemată, iar ei tocmai îl duceau cu carul cu boi de la Vinețești la Huși, peste deal, și era ploaie și urît afară, și Mămaia se ruga pentru fiul ei, dar el a plecat, a plecat din carul cu boi direct sus în cer. România mea e și carul cu boii lui Tata Grigore, pe care abia dacă l-am apucat și băiețelul blond e România mea. Ne-a rămas, mie și copiilor mei, o fotografie cu o fetișcană foarte tînără, îmbrăcată cu o ie de borangic cusută de ea, cusută numai cu mătase albă, o codană tînără și hotărîtă, frumoasă și tăcută, strîngînd în brațe un prunc voinic și frumos, căruia îi cususe ea un pantalon cu bretele, așa cum aveau boierii. La cîteva luni, codana avea să rămînă fără prunc..., iar România mea este această fotografie reprezentînd o țărancă robustă și frumoasă, care îmi zîmbește dintr-un studio de început de secol XX în dormitorul meu alicantin, cu mobilă albă și cu reproduceri din suprarealiștii francezi pe pereți... România mea e și mormîntul ei de deasupra cirezii cu vaci, acum lipsită de viață, lipsită de urme, e locușorul ei modest de sub salcia unde sînt îngropați toți ai ei, și unde nu mai apuc să merg pentru că trebuie să iau un car cu boi ca să ajung în sat, că e uitat de lume și de timpuri. E locul acela unde am dus-o într-o primăvară tîrzie pentru că acolo a vrut ea să fie înmormîntată, lîngă Costel al ei. Cînd a murit mămaia l-am văzut eu prima dată în viață pe tătaia plîngînd. A plîns și a spus: A plecat și m-a lăsat să mă bată vîntul ca pe o frunză! Și eu am rămas și mai pustie, pentru că și eu, tătaie, și eu tot ca o frunză sînt, purtată de vînturi turbate.
  4. Și dacă tot m-am apucat acum de plîns, România mea e și România lui Panait, ah! dragul meu Panaitaki, de care nu m-am săturat, deși ne-am chinuit unul pe celălalt pe parcursul lungilor mei ani de doctorat, România mea e Chiralina lui, Brăila lui, Bărăganul lui, iar eu sînt un ciulin rostogolit de vînturile iernii. România mea...
  5. România mea inventată sînt bunii și dragii mei lăsați acolo, prietenii mei care mi-au luminat, înveselit, justificat, colorat, explicat viața, cei alături de care... totul, orice. Împreună construiam și apoi într-o dialectică ilogică, distrugeam totul într-un hohot copleșitor, prin care făceam față absurdităților și ironiilor din jurul nostru. Eu și România mea inventată le datorează prietenilor mei multe, multe... și încă și mai mult decît atît.
  6. România mea e brînză proaspătă de vaci, cu smîntînă trasă la mașină, și mîncată cu ceapă roșie, din asta de care îmi trimite Maia în fiecare lună cu Atlassibul. România mea sînt murăturile de la doamna Chetraru de la Popasul Bucovinei (Sucevița), pentru care merită să îți iei un bilet dus/întors la avion, numai ca să te poți întoarce cu o bărbînță de conopidă murată împreună cu sfecla roșie, ca să îi dea un pic de culoare, numai bună de iute și de sărată, cu castraveți cu o ușoară urmă de miere ascunsă pe undeva printre alte arome și gusturi. Și dacă tot ajungeți la ea, nu iertați gălbiorii cu mujdei și ghebele și hribii, doamne, ce desfătare! Și sărutați-i mîinile de aur.
  7. Sarmalele în cuib, știu că mă repet.
  8. Liniștea de la Probota, misteriile de la Pătrăuți, netulburate de autocare și de prea mare celebritate.
  9. Copoul e România mea, Copoul pe care nu l-am înțeles niciodată, atît de vast mi s-a părut întotdeauna, tot timpul cu neștiute falduri în care îmi ascundea neștiute întîmplări. Într-o zi de vară, o ploaie torențială rupea coroana deasă a copacilor, și cădea năpraznică pe pămînt. Iar pe pămînt, mai concret pe o bancă, în Copou, în ploaia aia teribilă, în timp ce toată lumea alerga să se adăpostească, să nu strice bunătate de bulendre și frizură, un tînăr fără umbrelă, stătea pe o bancă și citea o carte. Și ploua pe el, pe carte, pe gîndurile lui, pe povestea pe care o citea... Asta dăruire frate, ăsta lector adevărat!!! Nu m-am săturat niciodată de Copou. (remarc în treacăt că atunci cînd spui tînăr e semn de bătrînețe, că adică nu îi mai spui nici tip, nici băiat, nici bărbat, alegi cea mai proastă dintre variante, ca o domnișoară smochinită de pension).
  10. Obcinele care își țuguie demnitatea mai jos în Făgărașii plini de orgolii. Tot ce e munte e România mea. Orice pisc, orice dîmbă, orice colină, orice ondulătură care rupe orizontul, este pentru mine România mea.
  11. Dunărea care adună și Moldova care trece prin lunca de la Gura Humorului, Dunărea care își isprăvește osteneala în labirintul deltei. Dunărea e România mea prin paginile lui Istrati.
  12. România mea e o cafea luuuuungă, pe care o bei în trei ore, și îi dai chelnerului peste mînă dacă vine să-ți ia ceșcuța din față înainte să fi stors ultima urmă de licoare de pe fundul ei, că acolo, la cafeaua asta balcanică par a se lega toate planurile din lume și toate făcutele și nefăcutele. Totul se pecetluiește cu o cafea! O cafea din aceea mocnită, pe îndelete tocmită, menită, strunită, pînă iese din boaba aia de cafea, toată savoarea și toată încîntarea. O cafea cu caimac. Chiar, știți ce greu e să traduci caimac, ăla de cafea?
  13. România mea este..., limba asta pe care acum, predînd-o catalanilor, am ajuns să o iubesc de-a binelea. Acum, aici, departe, o venerez, așa iregulară și imposibil de explicat celor care nu o vorbesc, uite așa mi-o iubesc, și mai ales, trăiesc adevărate revelații patriotice văzîndu-i pe acești spanioli vorbind-o. Vorbind limba noastră! I-am învățat lucruri esențiale: să spună și bre, și mă lași?
  14. România mea este atunci cînd nu mai pot și vreau cu orice preț să mă întorc acasă, cînd nu mai pot suporta căldurile de infern de aici, frigul altfel, totul altfel, poate cu mult mai frumos, dar altfel, atunci e România mea, cînd mă reped pe site-ul Blueair-ului și încep să fac permutări de date și de ore. Cînd încep să trimit mailuri și în dreapta și în stînga, anunțînd țara că vin acasă, și o să fac și o vizită la Brăila, și poate la Vinețești, la mormîntul mămaiei, și la Cluj, și la București o să stau 3 zile să îi văd pe toți prietenii mei, pe îndelete, apoi în Călimani la Pața, apoi în Suceava să îmi închei pelerinajul pe la casele dragilor mei colegi. O să merg peste tot în cele... 5 zile cît pot să stau în România. România mea este atunci cînd mă apuc să iau daruri pentru toți, și mă reped și la una și la alta, și nu mai pot de încîntare imaginîndu-mi bucuria lor cînd vor vedea și asta și celalată și se face valiza monstruoasă.
  15. Dar România mea este și cînd ajung pe Otopeni, apoi în gară, apoi acasă și toți sînt isterizați de vremurile pe care le-au trăit în absența mea, România mea acasă la ea e altfel și nu mai recunosc nimic și dorurile mele li se par hilare, și mă văd străină și oarecum picată din lună direct în cap, mă simt cu toții departe, eu îi simt inutil de aproape..., și atunci îmi pare rău că am venit. Și acolo iar se termină România mea și începe următorul ciclu, perfect identic, perfect egal cu sine. Poate doar cadourile să fie diferite..., din ce în ce mai simbolice...
  16. România mea inventată seamănă mult cu România inventată de băiatul ăsta pe site/ul la care a lucrat 3 ani și care mi-a inspirat evocarea de față. http://www.patrimoniuromanesc.ro/

Comentarii

  1. Eu m-am indragostit de tine si nu exagerez cu nimic. Cu permisiunea ta, o sa-ti spun care este Romania reala. O sa preiau de pe un alt site gandurile astea.
    Niste romani frumosi si antisportul in romania

    --------------------------------------------------------------------------------

    Bravo echipei de bob a romaniei, pentru rezultatele mai mult decat onorabile la acest sport, niste frumosi nebuni, in fata carora eu unul ingenunchez. Niste suflete puse sa concureze si sa fie umilite pentru ca ministerul sporturilor si federatia de profil in nesimtirea lor nemarginita isi fac cincinalul trimitand de fatada oameni al caror profesionalism nu poate fi pus la indoiala, dar care nu au cu ce si cu cine.

    Fetele la bob 4 dupa cursa si-au facut o mare cruce ca au scapat cu bine. Accidentul iminent a planat deasupra lor, din fericire nu s-a intamplat. Au concurat in bobul baietilor, imprumutat de la fratii de suferinta deci, fara a avea patine adecvate, nesimtitii si imbuibatii din federatie neavand posibilitatea sa achizitioneze patine pentru feluritele tipuri de gheata, asa ca s-au dat cu patinele vechi de gheata tare in conditii de gheata moale, insa pilotajul le-a scos la liman.

    Baietii la bob 4, au venit pe un loc foarte bun, NU au fost ultimii. Au concurat pe un bob vechi, uzat moral, cazut aerodinamic, cu articulatiile invechite, cu patinele neadecvate la conditiile din canalul de alunecare, cu amortizoarele duse. Este pana la urma bobul pe care l-au folosit la ultima olimpiada, au trecut ceva anisori de atunci. Dar ei sunt obisnuiti, la penultima olimpiada, NU AVEAU bob, asa ca unei echipe concurente, inimoase, i s-a facut mila si le-a imprumutat bobul de rezerva ca sa nu iasa din concurs.

    Bobul este ca mai toate sporturile de iarna un sport tehnologizat, FOARTE tehnologizat. Este Formula 1 a zapezii, pastrand proportiile - se folosesc materiale din industria aeronautica, testari in tunelul aerodinamic si cate si mai cate. Prin urmare, iti trebuie scula pentru performanta. In traducere libera, inseamna spre exemplu ca echipa Italiei are fabricat bobul de Ferrari. Cum care Ferari? Prostii aia cu masini rosii si cu o iapa pe radiator. O fi iapa sau nu, mie mi-e rusine ca-s roman. Ce nesimtiti! Ptiu!

    RăspundețiȘtergere
  2. Doamne, nu îți găseam comentariul... Eu cred că oricine reușește să supraviețuiască în România o face în boburi vechi, de pe vremea Cîntării României, și cu patine împrumutate de la vecini. Iar cei care fac totuși, în ciuda a tot și a toate, performanță, sînt pentru mine zei. Fetele astea de la bob sînt tot ce am fi fost noi, dacă am fi avut norocul să fim suficient de puternici, de visători, de nebuni, să ne imaginăm că poate căruța românească învinge Ferrari-ul cu iapa peste motorul de jjjjjjjdemii de cai putere, au fost ele ceea ce am fi fost noi dacă am fi avut suficientă imaginație, ceea ce am fi fost noi dacă am fi fost zei!
    Și dacă te-ai îndrăgostit, eu zic că de acum înainte ar trebui să începi să mă iubești, nu? Cam ăsta ar fi pasul logic. Numai că Muc cel Mic are o logică absolut particulară și mă aștept direct la un divorț!!! Merci de îndrăgosteală!
    Și văd că ai mai postat un comentariu, alerg spre el

    RăspundețiȘtergere
  3. Primesc pe mess, așa, fără nici o poticneală, următorul decupaj. Îmi place mult și îl arăt la lume:
    Din ciclul cine si ce ma mai enerveaza, varianta februarie 2010:
    - oamenii cu 2 fete (ambele timpe!)
    - oamenii care, atunci cind mint, nu stiu sa minta frumos,
    - reclama searbada de la Audi A4,
    - oamenii care se folosesc de oameni si nu recunosc asta pe fata,
    - oamenii lipsiti de poezie (dar care stiu, de fenta, 2 versuri dintr-un cintec celebru),
    - ideea ca romanul s-a nascut poet,
    - oamenii care promit si se fac ploua,
    - oamenii care nu stiu cind ploua, ploaia care cade iarna,
    - faptul ca Mountain Gear nu trimit produse North Face in Romania,
    - pista aeroportului de la Suceava,
    - pseudo-intelectualii cu aere de cunoscatori,
    - Llosa (pentru ca nu a scris un roman si despre tineretea matusii Julia),
    - cladirea goala a teatrului sucevean,
    - Bucovina despre care zic unii ca ar fi colt de rai,
    - oamenii care nu citesc si cei care citesc ce nu trebuie,
    - cei care zimbesc spre a amagi,
    - indivizii care isi cunosc numai interesul (fiind, in rest, condusi de dezinteres),
    - Sinteza Zilei care ia forma OTV-ului...
    Nu ma enerveaza sa auzim numai de bine si sa fim frumosi!

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonimule, pe tine eu te stiu, mai bine decît alții, mai puțin decît pe mine. Îți răspund pentru că sînt de acord cu tine:
    - două fețe avem și noi toți și tu,
    - sper că noi știm să mințim frumos,
    - nu știu reclama de la audi, dar nu imi plac mașinile germane pentur că prea sînt perfecte
    - subscriu la tot ce urmează, pînă la Llosa
    - Romanul Juliei este despre prima vîrstă care a contat la ea: cînd avea ea aproape 40. Ce a fost înainte nu contează, pentru că practic nu a trăit. Pentru că practic nu a iubit,
    - Mă întorc mai sus un pic, pentru că nu mă pot abține: dacă românul nu s-a născut poet, atunci nu s-a născut nicicum,
    - nici tu nu ai umplut raftul cu cărți,
    - oamenii care au umbrele care să îi ferească de ploaie,
    - nu mai am mașină, de aceea nu mă mai enervează nimic din categoria asta. Acum am bicicletă și mă enervează că nu sînt aici piste special amenajate, ca la Barcelona,
    - aeroportul din Suceava care e deschis 8 ore pe săptămînă,
    - BUCOVINA ESTE UN COLȚ DE RAI
    Și pînă la capăt sînt de acord cu ce spui tu.

    RăspundețiȘtergere
  5. Prietene depărtat,

    Bucovina este locul unde apune soarele. Punct.
    Şi de la capăt.
    Bucovina NU este ţinutul mănăstirilor. Decît pentru cei care nu simt locul în sine. Mi-e lehamite de asocierea eternă Bucovina = mănăstiri mici şi frumoase. Eu nu locuiesc în acea Bucovină. Îmi refuz această victimizare. Şi, să nu uit, nu iubesc bucovinenii, oamenii ăia atît de harnici şi primitori, care iubesc mai mult cele lumeşti decît mănăstirile. Care iubesc mai mult să taie pădurile decît să se plimbe prin ele. Care construiesc vile cu 9 camere, desfăşurate pe 2 etaje, şi locuiesc toţi 4 sau 5 sau 7 sau 9 în bucătăria de vară. Eu nu iubesc bucovinenii pentru că ei nu iubesc Bucovina; se fălesc cu ea de cîte ori au ocazia, dar se dezic de ea ori de cîte ori cîştigul financiar bate la poartă. Se mîndresc şi bat cu pumnul adînc în piept (şi cel mai adesea şi în masă, după prea multă ţuică baută în pahare jegoase) că om cum e bucovineanul nu-i altul pe lume, dar rar mai găseşti unul care să cultive spiritul locului. Atît de mult şi-au iubit bucovinenii Bucovina, că au umplut periferiile torineze, într-o acută şi mîrşavă dezicere de Bucovina; şi s-au pus în genunchi la cules de căpşune exotice mai ceva decît se puseseră în genunchi prin mănăstirile alea de care se mîndresc. Au lăsat în urmă căsoi cu 9 camere şi s-au dus, în genunchi, să facă bani pentru una cu 10. Ca şi cum de case ducea lipsa Bucovina. Pentru ei, Bucovina nu mai e Locul (care, la drept cuvînt, nu fu nicicînd sfînt), ci locul unde mergi vara să-ţi etalezi cincisutetreizeciul sau aoptul; nu mai e Locul, ci locul unde mergi să mai plantezi 3 calaburi în loc de 3 brazi; nu mai e Locul, ci este chiciul pe care ei îl numesc „acasă”. O fi acolo casa lor, dar nu e şi a mea. Şi-atunci eu nu mai înţeleg: ori Bucovina nu mai e a lor, ori nu mai e a mea, ori nu mai există, pur şi simplu, şi ne hrănim cu turism ecumenic. Că Ştefan o fi fost creştin, creştini or fi fost şi boierii (care de bună voie, care de frică), dar răzeşii, şi ăia erau creştini de bună credinţă şi nu mai puteau de dragul şi de dorul bisericii? Hai să stăm cu picioarele pe pămînt şi să ieşim din Neamul Şoimăreştilor, că aia era ficţiune şi locul ei e la orele de literatură.
    Bucovinenii n-au plecat la muncă de săraci. Nu. NU. Ci pentru că li se părea că nu-s îndeajuns de bogaţi. Ăştia din Bucovina n-au fost nicicînd săraci – crescători de animale şi tăietori de păduri. De unde sărăcie? S-au dus spre noile parisuri dintr-o prea mare nevoie de fudulie. Dar, cum spunea şi Creangă, s-a dus la Paris bou şi s-a întors vacă. Şi zău de nu i se potriveşte asta de minune bucovineanului. Că la ce i-a folosit să vadă lume civilizată, dacă visul lui de pe urmă tot căsoiul pe 2 etaje ramîne? Pe care s-o lase moştinare de pe patul morţii urmaşilor urmaşilor săi...
    Şi, mai nou, Bucovina-colţ-de-rai nu mai e doar muma turismului ecu-anemic, a devenit şi mare centru de dispute politice. Prieten vechi, s-a pedelizat Bucovina şi scrie cu oi, pe obcini, nume de proşti, şi tu îmi vorbeşti de colţuri de rai? Nu m-a fascinat nicicînd raiul, acum cu atît mai puţin. Vorba unui cîntec dintr-un alt colţ de rai românesc: Fii raiule cu plăcere / Noi mai pe din gios om mere...şi, iaca, m-oi duce. Că oricum nu mă am bine cu măicuţele de la Voroneţ, care se urcă într-un van Mercedes cu fente pe la bord şi merg la pescuit la pod la apa Moldovei. Şi să tot fie de mers, maică, vreo 2 km...

    RăspundețiȘtergere
  6. M-am săturat să duc turişti la mănăstiri şi să nu înţeleagă nimic. Americanii toţi producînd acelaşi exaltant „awesome” (şi dacă-i întrebi ce mama norilor e aşa „awesome” [cu accent texan, te rog!], răspund, inevitabil, „well, you know...”. Şi pe bune că eu ştiu! Iar englezii, ce nu au scăpat încă de complexul-atitudine de mari imperialişti, spunînd „mmmm, now that’s quite interesting, isn’t it?”. Şi zău de nu aş prefera un american care să spună, în culmea inocenţei, „that’s awesome, ain’t it?”, măcar aşa, de dragul pervertirii limbii cuceritoare de toate zările...Şi m-am săturat şi să duc români care să spună „ce linişte stresantă”! Şi ştii de ce m-am săturat? Pentru că nu mai vreau să mint: aia nu e Bucovina mea, e colţul lor de rai. Şi, mă gîndesc eu, în rai, odată ajuns, fiecare e capabil să se descurce singur; nu cred că are nevoie de îndrumare spre a se înfrupta din deliciile vieţii de apoi...Şi ştii de ce m-am săturat să mint? Pentru că nu am unde să fac pipi atunci cînd opresc la cîte o mănăstire. Şi eu nu mai vreau să ma ţin pe mine în locuri atît de sfinte...nu de alta, dar cu gîndul la o blîndă uşurare, mi-or scăpa cu totul cele prea sfinte. Ş-apoi de cîte ori în viaţă pot păcătui cu bună ştiinţă? Şi mai apoi, nu vreau să-l întreb pe anglo-saxon, la ieşirea din tufele mai puţin sfinte, încă încheindu-se la pantaloni, „mmmm, now THAT’s awesome, ain’t it?”
    Şi m-am săturat şi de cei care văd Bucovina din maşină, trecînd peste platoul de la Palma, sau din poarta mănăstirilor, fotografiind pereţii împăiaţi cu sfinţi, sau de la masa unui restaurant unde se manîncă tochitură bucovineană autentică, preparată cu „cîrnaţ tradiţional” de la supermarket. Dar de-acolo nu vezi Bucovina. Sau, mă rog, de-acolo vezi „numai” Bucovina. De sus, de pe vîrful Lucina, se vede altceva. Un Loc împrejmuit de Rodnei, de Suhard, de Călimani, de Giumalău, de Rarău...de-acolo de sus se văd Obcinele, fără oameni. Şi nu ştiu dacă aia-i Bucovina. Dar ăla-i Locul.
    Îmi place locul ăsta fără oameni. Mai nou, şi fără oi. Care, în loc să pască, scriu. Scriu pagini de istorie de neam prost, în secolul 21. Şi-n viitor îmi va plăcea şi fără boi.
    Aşadar, împrejmuit de aprigă simţire, mă piş pe Bucovina. Şi o iubesc mai mult decît marea majoritate dintre voi. Bucovinenii pot fără Bucovina. Ooo, şi încă pot bine! (atît de bine încît pot şi fără măstile trecerii dintre ani). Eu? Eu nu pot fără Loc. Eu nu pot fără un substantiv comun de-i zice bucovina. Şi e un blestem ăsta, să nu poţi fără bucovina. Pentru că din cauza ei nu m-am aciuat nici în New York, nici în Plymouth (acolo unde a început America), nici măcar în Iaşi. Pentru că acolo, undeva, există Locul. Şi n-are mănăstiri, mă crede pe cuvînt. Şi n-aş putea fără de el nici măcăr o zi. În New York, la etajul 13, îmi începeam şi îmi încheiam fiecare zi în faţa laptopului, privind fotografii cu Locul. Şi ştii de ce? Pentru ca la New York nu apune soarele. De-aia! De-aia, prieten drag, mi-am luat cu mine nu mănăstiri, ci apusuri de soare. Şi brazi cu vorbe. Şi fire de iarbă. Şi vuiet de brazi din Călimani.

    RăspundețiȘtergere
  7. Şi, în vreme ce bucovinenii îşi văd de îmbogăţirea lor de veacuri, eu trăiesc cu teama mea de (ne)muritor de rînd: şi dacă, într-o bună zi, soarele nu va mai apune-n Bucovina?
    „Şi din rotire-a furtună, liniştea s-adună.
    La cuvînt se-ngînă. Pe şaua Lucinei. Prin fereastra lumii.
    Eu, pamînt. Nins. Neatins. Între rădăcini întins.
    Cu ochii privesc: albă iarnă, fără urme. Negru gînd. În-cînt.
    Se lasă hodină...tăcere. Şi-i vuiet de brazi.”

    Şi Bucovina a murit. Trăiască bucovina!

    PS. Oare mai ţine minte bucovineanul că la rădăcina bradului cresc fragi şi nu căpşuni? Şi că toate casele din Marginea erau construite cu spatele la vînt? Şi de cînd, mă ierte cele sfinte, cresc în Bucovina case galbene şi portocalii şi verzi şi mov? Tare mi-e mie că îşi închid sfinţii ochii pe pereţii milenarului colţ de rai...ori cată cu privirea spre unde apune soarele.
    PS2. Să nu uităm textul lui Noica. Ăla cu bisericuţele.
    PS3. Şi nu ne-am săturat, unii dintre noi, să aparţinem unui neam eminamente creştin (in fantezia lui), dar atît de lipsit de identitate?

    RăspundețiȘtergere
  8. Tu știi că eu știu cine ești. Și de aceea scrii tot ce scrii. Și nu semnezi pentru că îți este de ajuns că știu eu, și ceilalți ce treabă au să știe și ei. Tuai dreptate în multe. În altele, nu. Tu mă împingi într-o polemică pe care eu nu o vreau, cel puțin nu pe pagina asta. Spun doar că tu, de acolo de unde ești acum, nu poți intra în România mea inventată, în Bucovina mea inventată. Tu trăiești în Bucovina ta reală și fugi, așa cum ai fugit întotdeauna, în Bucovina TA inventată, acolo, sus la Lucina, în apusurile din calculator, sau în locurile unde simți tu LOCUL. Înțelegi cînd spun că firul de iarbă și brazii și fragii de la poalele lor sînt aceiași, și în Bucovina TA și în a MEA? Numai invențiile despre oameni diferă. Multe ți-aș scrie. Dar mă așteaptă Apolodor și știi cum e el, că dacă nu te joci cu el, o ia la picior spre Labrador și iar îl pierd!
    Bucovina mea e cu B mare! Încă

    RăspundețiȘtergere
  9. De acord acolo, cu 2 fete. Doar ca se mai cerea o adaugire: sa fie ambele inteligente. Trimiterea mea era spre cei cu 2 fete, ambele timpe. I've spoken.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin