Treceți la conținutul principal

Dana

Shirley Temple (blog.lib.umn.edu)


Pe Dana o știu de cînd mă știu pe mine. Și pe mine mă știu de ceva vreme... În sensul că înaintea Danei am știut-o numai pe mama, pe mămaia și pe Manuela. Normal că pe Manuela, pe care am invidiat-o toată viața (invidia nu și-a pierdut din intensitate) pentru că are frați, și pentru că ea era răsfățată de un clan de băieți. Dar nu povestea aceasta e despre Manuela. Alta va fi.
Povestea aceasta este despre Dana.
Locuiam în același bloc, am fost în aceeași grupă la cămin, aceeași clasă, la școală. Cînd eram noi mici, la televizorul alb-negru desigur, mai mult mut, din cînd în cînd apărea o fetiță absolut miraculoasă, care zîmbea fascinant și care era prea frumoasă și care dansa cu omeni mari. Definiția drăgălășeniei, cu niște zulufi blonzi înfloriți pe lîngă umeri, distinsă și ingenuă. Ne plăcea să credem ca Shirley Temple era în mod necesar și deșteaptă foc. Chiar, oare ce s-o mai fi întîmplat cu Shirley Temple? Așa era Dana de frumoasă, semăna perfect cu îngerașul american, de-o frumusețe ușor melancolică, dar deșteaptă fooooc, adică aprig de deșteaptă. Era o păpușă mai mult introvertită, discretă, perfectă, ce mai.
Pe Manuela mică nu o mai țin minte (deși o voi ține minte toată viața în rolul ei excepțional de Alba ca Zăpada la serbarea din grupa mare; a căpătat ea rolul, de nu am să o iert toată viața, mai cu seamă că eu nu am reușit să prind decît rolul lui Mutulică: altfel cum, din moment ce între Manuela și mine au fost dintotdeauna vreo 20 de cm diferență de înălțime; m-a răzbunat Sânziana, mînce-o mama pe ea, și a fost o minune de Albă ca Zăpada la grădi - că nu se mai poartă acum căminul, în rochița ei albă cu zorele albastre, m-a răzbunat Zizi, că rămîneam frustrată pentru tot restul vieții), nici pe mine nu mă mai țin minte. Dar pe Dana o țin minte perfect.
Cuminte! Așa era Dana, copilul cuminte prin excelență! A fost și comandantă de unitate și rîd acum ca mocofanca, imaginîndu-mi cum le voi explica eu copiilor mei ce e aia comandant de unitate..., știți cum era copilăria noastră, copiilor? uite așa era: așteptam de emoționați să fim făcuți pionieri, și învățam salutul pionieresc, pe care mi-l amintește Marius acum și zîmbesc amintindu-mi cum spărgeam văzduhul cu vocile noastre mici, revoluționare, Tot înainte!!!, pentru ca 12 ani mai tîrziu să folosim acceleași voci zbierînd de zor: Jos comunismul! Jos Ceaușescu! Vrem libertate! Și cînd eram făcuți pionieri ni se punea solemn cravata la gît și noi chiar ne simțeam emoționați de amărîți ce eram, uite ne simțeam emoționați cu cîrpa aia roșie peste cămașa albă, în costumul de gală. Și colțurile cravatei (care era ca un baticaș mai mic) se treceau printr-un inel de plastic, și nu știu ce blestem a însoțit întotdeauna pionieria mea, dar eu pierdeam tot timpul amețitul ăsta inel de la cravată și trebuia să o înnod și nu șădea frumos (Dana nu îl pierdea niciodată; bănuiesc eu că ăsta era de atunci un semn, că o să fie mare, că nu pierdea rahatul ăla de inel), și aveam trese și insigne (mie-mi plăceau, îmi pare rău să recunosc și să dezamăgesc, dar organizarea asta militărească dădea un plus onoare în ierarhii): eram comandanți de grupă cu șnur roșu și de... (nu îmi răspunde nici Marius și nici Norica pe mess și nu mai am pe nimeni altcineva din generația noastră prin preajmă și uite că nu îmi mai amintesc, pacatele mele, cum se chema comandantul ... ) pentru comandantul de detașament șnurul era galben (mi-a răspuns Marius și mi s-a confesat că și el a fost comandant de unitate, ia-uite-al naibii și a avut și de două ori insigne pentru meritul pionieresc și îmi explică mîndru că probabil e singurul din România, că se dădea o singură dată în pionierie, și el de exemplu de abnegație ce era, a luat-o de două ori!). Îmi face Norica precizări necesare: șeful de grupă era șeful rîndului de bănci. Nu era mare brînză, și totuși colegii mei nu m-au ales nici măcar pentru această derizorie funcție. Țin minte cît de mult am suferit eu că nu am avut șnur din ăsta. Dar pentru șnurul Danei m-am bucurat de parcă aș fi fost sora ei. M-a răzbunat! Gîndiți-vă ce onoare pe capul mamei Danei, care a trebuit să meargă la magazin și să cumpere un șnur albastru! Erau 4 comandanți de detașament în fiecare an în oraș, și Dana era unul dintre ei. Acum mă bucur și de funcțiile și medaliile lui Marius. Că și el era mic... și pionier serios.

Și dacă mai mergeam în vreo tabără (Dana nu prea mergea) noi ăștia mici îi știam pe cei mari și dacă susura careva: asta e comandanta de detașament apoi cel arătat cu degetul brusc ieșea din rîndul mediocrității și devenea o autoritate. Și uite, că acuma Dana și ea ajunsese comandant cu șnur albastru, și noi, clasa a VIII-a D nu mai puteam de bucurie că îi învinsesem în sfîrșit pe cei din a VIII-a A. Că ăștia din A erau dați naibii: erau primii la sticle și borcane, la fier vechi (că aveau un părinte care lucra pe la gară și dădea pentru școală bucăți de șină și ce competiție era asta, că noi adunam cutii de conserve și pînă făceam un kg mîncam pește de ni se făcea rău), la abonamente la Arici Pogonici, la toate erau primii. Competiție acerbă!

Dar acum, cu Dana, eram răzbunați. Eram scoși în careu, care de bine, care de rău, și Dana prezida alături de director adunarea. Doamne ce onoare! În clasa a 8-a Dana, împreuna cu Vlad (alt deștept, că așa am fost noi o generație de foarte deștepți; nu o pot uita pe Alina Murariu și compunerea ei în engleză despre pace, unde ea vorbise despre o istorie a bobului de grîu, care s-ar coace el bucuros, pentru că are și soare și pămînt rodnic, dar nu poate din cauză că nu e pace și nu îl mai bagă nimeni în pămînt ca să aibă și el un rost. A umblat Mady Bocăneț din clasă în clasă, ca să ne citească tuturor compunerea Alinei. Și am rămas cu toții impresionați și muți de uimire. Ăla a fost Nobelul ei, cred eu) a mers la olimpiada națională de chimie și apoi, mai departe, tot liceul a tot fost, și a luat Dana premii de s-a săturat. În fiecare an, Dana mergea la națională la chimie. Și în fiecare an lua premii.
Ne așteptam de la Dana să meargă la o facultate din astea de care nu a auzit nimeni, de o atomică, de o moleculară, o genetică, o ceva complicat și elitist. Ne-a dezamăgit pe toți Dana cînd a dat la medicină. Credeam că ea era prea specială, chiar pentru o facultate așa de fițoasă ca medicina. De la Dana ne așteptam să facă o facultate de studii lunare ori ceva inventat special pentru ea.
Multă lume știa despre ea că fusese un copil deosebit, dar cînd a venit Regele Suediei la Voroneț și a văzut-o tătă lumea în echipa de medici care însoțea delegația, abia atunci a priceput humoreanu cum vine treaba cu Dana Mihalaș. Și abia atunci, toată lumea a înțeles că Dana e cu adevărat mare. Mare și importantă. Cum au înțeles toți cei care au căutat-o disperați ca să îi facă bine. Și mergeau oamenii la București și spuneau că vin de la Humor, și îi lua Dana, că veneau de la Humor, și le făcea toate analizele, și îi făcea bine. Și suferea Dana asta alături de fiecare dintre noi, bolnavi închipuiți, care o sunam că tușeșete copilu, că nu asimilează fierul, că oare să le facem vaccinul sau nu..., sau bolnavi copleșiți de boli necruțătoare și Dana, cu răbdare îngerească îi grijea pe toți. O știe toată luimea pe Dana Mihalaș. Puțini însă știu că în clasa a 6-a ne-a complexat pe toți că citea Shakespeare, că știa pe de rost poezii interminabile din Eminescu și Coșbuc. Că jucam partide de badminton pe terenul școlii și că aveam campionate în toată regula. Puțin știu însă că pe Dana nu o vedeai nici la Cenaclul Flacăra in fața blocului, nici făcînd cazemată din zăpadă iarna pentru bulgăreala tradițională din cartier, nu îi înghețaseră mîinile făcînd bulgări pentru cei mai mari, că noi eram prea mici și nu aveam țintă; și ne exploatau băieții ăștia mari și făceam pentru ei bulgări pînă nu ne mai simțeam mîinile de frig. Și eram mîndri, că ne lăsau să stăm și noi în cazemată. Dana nu a avut bicicletă și nu suspina prin luncă, plimbîndu-se de mînă cu vreun hăndrălău. Nu am văzut-o niciodată la o discotecă. Dana a fost cuminte! Nu numai deșteaptă și foarte frumoasă, dar și foarte cuminte!

Mă gîndesc poate că asta ar fi o explicație: seriozitatea ei, bunătatea ei, frumusețea ei teribilă explică traiectoria ei incredibilă. Părinții ei nu au dus cașcaval și salam pe nicăieri pentru Dana. Nu au dat telefoane și nu aveau pile. Tot ce a făcut ea, de la șnurul albastru, pînă la salvarea care însoțește delegațiile cele mai importante, Dana a făcut totul de una singură, pentru că era cuminte.
Și foarte deșteaptă.
Îmi spune acum Dana că de cîteva zile scrie ca turbata poveștile ei. Sper să găsească și titlul de care are nevoie, și să ne întîlnim în povești despre noi și alții ca noi.
A rămas acum, la fel de frumoasă și de cuminte ca atunci cînd era Shirley Temple. Că poate că Shirley asta americanca, acum e medic în echipa prim-ministrului și îi face bine pe oamenii din orașul ei. Dacă poate.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin