Treceți la conținutul principal

Zâmbetul inutil. Povestea lui Valeriu



Valeriu nu vrea să se numească Valeriu în aceste confesiuni: chestie de opţiune. Vrea să se numească Dragoş, să îşi creeze o identitate cu care să îşi susţină amintirile despre Revoluţie. Respectându-i dorinţa, îi vom spune lui Valeriu, Dragoş.
Aşadar, la Revoluţie, Dragoş avea puţin peste 14 ani şi se afla la bunici, în faţa televizorului, ca mai toată românimea. Povestea lui este frumoasă şi impresionantă, pentru că, prea mic fiind pentru a deveni erou, a ales să scrie. Chiar aşa. Dragoş cel de 14 ani, stătea în faţa televizorului şi scria Revoluţia cu creionul pe foi de mate rupte din caietul în care ar fi trebuit să îşi facă exerciţiile pentru vacanţa de Crăciun. Pardon: vacanţa de iarnă. Nu exista Crăciun înainte de revoluţie. Era în clasa a opta, făcea pregătire la mate pentru treapta întâi, pentru admiterea la liceu. Valsul turbat al tezelor cu subiect unic, încă nu fusese compus.
Dragoş acum a crescut, a făcut un doctorat în informatică, a lăsat în urmă totul, a plecat din ţară, şi acum este fotograf pe un vas de croazieră. Priveşte pământul numai dinspre ape şi oamenii numai prin lentilele aparatului de fotografiat, turişti de lux, pe vase de lux, oameni care sătui de uscaturi traversează mările şi oceanele lumii, huzurind pe punţile vaselor cu piscine, cinematografe, restaurante, biblioteci, adevărate oraşe plutitoare. Îl sun şi sunt uimită să aflu că Dragoş este în ţară şi că va face tot posibilul să îşi re-găsească inocentele observaţii revoluţionare. Nu ştiu ce relevanţă are textul lui pentru noi ceilalţi, dar exerciţiul întoarcerii în istorie, lui Dragoş îi prilejuieşte o confruntare stranie: inocenţa de atunci îl face acum să se ruşineze, să zâmbească, să fie nostalgic, să se întristeze. Copilul de atunci trăia un veritabil bombardament de informaţii. Ştirile i se izbeau nebune de neputinţa de a discerne şi de a pune ordine în haos. Nu mi-am imaginat niciodată până astăzi drama celui care, în mijlocul vuietului istoriei fiind, era prea mic să poată participa la ea şi prea mare ca să rămână indiferent şi atunci alerga neputincios între o ştire şi alta, între un post de radio şi altul, între un adevăr şi altul, o goană între contradicţii pe care nu le putea explica. Pragmatica lingvistică rămâne inoperantă în cazul istoriei construite pe minciună, inconsistentă în cazul ştirii panicarde, ficţionale. Restabilirea situaţiilor normale de comunicare mi-e teamă că va fi imposibilă pentru Dragoş aşa cum imposibilă a rămas pentru mulţi alţii.
Foile lui Dragoş stau pierdute pe undeva prin casa bunicii. Bunica acum este aproape oarbă, dar îşi aminteşte pe unde s-ar putea păstra preţiosul document despre istoria văzută la televizor de copilul Dragoş, nepotul ei preferat. Le caută amândoi înfriguraţi: bunica în memoria ostenită de ani şi de nevoi, Dragoş în sertarele pe unde bunica îşi aminteşte că le-ar fi pus. Nu durează foarte mult şi foile de matematică, din caietul de 25 de bani, se arată îngălbenite.
Dragoş, doctorul în calculatoare, culege acum în laptop-ul ultimul răcnet şi câteva mii bune de euro, textul pe care îl scria cu 20 de ani în urmă un copil năucit de convulsiile istoriei, un copil pierdut undeva între o revoluţie la televizor şi temele date de profesorul de matematică. Dragoş le scrie acum şi el pierdut între o teză de doctorat glorificată şi puntea unui vas de croazieră, între iubirea faţă de o Românie care există numai în vârsta de aur a copilăriei sale şi dezamăgirea unei Românii cotidiene.
Dragoş îmi trimite după două zile următorul e-mail. Nu mai foloseşte demult diacriticele. Le pun eu şi observ că ţine cont de câteva dintre noile schimbări din Gramatica Academiei. Zâmbesc amintindu-mi-l pe Dragoş cel mic şi serios, cum o fi aderat el repede la scrierea cu „î” din „a” şi cu „sunt” înloc de „sînt”, acolo, pe un vas de croazieră, şi acela indecis între continente, mări şi oceane, pendulând în joacă între porturi, culturi, chipuri, poveşti, nevoi, imagini, geografii.
Îmi scrie:
„Îţi trimit textul pe care mi l-ai cerut. Nu mi-a fost uşor să îl recitesc şi recitind mi-a fost atât de milă de copilul din faţa televizorului. Mi-a fost milă de mine atunci şi nesfârşită milă de mine acum, de toate dezamăgirile pe care le voi căra cu mine pentru tot restul vieţii mele. Încă nu m-am decis dacă să râd sau să plâng, nici acum când îţi ataşez cuvintele copilului, scrise de adult. De aceea probabil că dacă m-ai vedea ai fi uimită să-mi descoperi şi acum pe faţă zâmbetul inutil al tristeţii.
Din câte îmi amintesc este pentru a doua oară când recitesc rândurile scrise de mine acum 20 de ani, le citesc şi îmi vine să zâmbesc cu un zâmbet strâmb şi amar, pentru că realizez acum că frazele de acolo nu sunt frazele mele, adică frazele copilului care am fost, nu sunt frazele unui copil de 14 ani, ci doar preluările automate ale unor cuvinte gazetăresti care îmi zburau pe deasupra capului aşa cum zburau deasupra capetelor tuturor românilor aflaţi în faţa televizoarelor. Cred că România şi-a consumat istoria în decembrie 1989 în faţa a trei tipologii de români:
1. cei care erau la televizor, cei care făceau emisiunile de la televizor, cei care se arătau şi minţeau liberi;
2. toţi cei care erau pe stradă: cei care trăgeau, cei care cădeau, cei care fugeau şi se ascundeau, cei care mureau, cei care supravieţuiau... toţi cei care visau liberi, cei cărora le era frică liberi;
3. şi cei care erau în faţa televizorului, în case şi care între îndeletnicirile de zi cu zi, începeau să viseze, să spere, să guste din minciunile libere de la televizor şi din libertatea celor de pe stradă.
Eu eram prea mic pentru gloanţe şi de aceea am făcut cum am putut revoluţia asta de cuvinte, cele mai multe dintre ele în limbajul de lemn pe care îl auzeam în jurul meu, un limbaj de care desigur nimeni nu se poate dezbăra în câteva ceasuri. Ceea ce fusese proslăvit, acum era terfelit. Stilul, retorica, entuziasmul mincinos erau neschimbate, numai că răsucite astăzi împotriva ideilor de ieri. Nu ştiam ce să cred, pentru că prea erau dintr-o dată „libere” şi radioul şi televiziunea şi ştiu că nu puteam pricepe cum aceleaşi voci care numai cu câteva zile înainte îl glorificau pe Ceauşescu, îi spuneau „drag” şi „iubit”, acum îl huduia, şi din „dictator” şi „odios” nu îl mai scoteau: aceleaşi voci, numai că acum alterate de panică şi de promisiunea libertăţii, exultau revoluţia pe care cu numai câteva ore înainte o denumiseră „manifestare huliganică”, „adunătură de golani”.
Cuvintele astea agonizau undeva în aer, istoria le-a pierdut, numai eu, copilul de 14 ani le-am păstrat sârguincios. Indecis, speriat, uluit de o istorie ilogică şi crudă, consemnam ca un călugăr benedictin tot ce irumpea în jurul meu: Vocea Americii, Europa Libera, Radioul sau Televiziunea Română „Libere”. În cele din urmă nu îi credeam nici pe unii, nici pe alţii, sau pur şi simplu credeam că au cu toţii dreptate, şi că nu eram eu, un ţânc, chemat să stabilească cine are dreptate, îmi era doar foarte teamă ca lumea, luată cu trebile revoluţiei, să nu carecumva să uite tot ce se întâmplă, şi mă şi gândeam că cei mari sunt prea ocupaţi să lupte şi să moară, cei mici sunt prea mici, şi atunci am rămas eu singurul chemat să scrie cronica acelor zile. Ca să nu se uite. Şi ca să nu uit nici eu.
În ataşament ai nişte fraze, eu ţinusem minte că e un text legat, dar nu, nici pe departe, sunt nişte fărâme de ştiri, ce am apucat eu să transcriu, lipsite de orice logică. Sunt fraze pe care un copil de 14 ani nu le putea nici crede, nici evalua, nu era timp de aşa ceva, ele erau consemnte şi destinate unei recitiri, unei reevaluări târzii. Adică exact ce faceţi voi acum: citiţi-le şi spuneţi-mi şi mie ce trebuia eu să înţeleg atunci şi nu am înţeles pentru că eram prea mic, sau prea prost? Ce mi-a scăpat? Acum avem şi variante oficiale, avem şi documentare, avem cărţi... Asta e treaba voastră, a istoricilor, a ziariştilor, a..., nu ştiu. Eu îţi trimit frazele astea, decupajele astea de la radio şi de la televizor, şi te rog în schimb să îmi trimiţi tu... adevărul. Ştiu că sună aiurea, dar ţi-aş rămâne recunoscător dacă mi-aţi trimite şi mie adevărul.
Bănuiesc şi eu că micul Dragoş a scris ce a auzit, nu a mai apucat să creadă, să nege, să analizeze, viaţa a curs, şi uite, s-a trezit acum Dragoş că are o bucată importantă din istorie cu care nu ştie ce să facă. Am tot ignorat fragmentul acesta din viaţa mea şi acum se cere aşezat în tipare. Aşa cum au păţit alte câteva milioane de români. Acum, după 20 de ani, ca în romanele lui Dumas, mă îngrijorează gândul că euforia revoluţiei şi în cazul meu, şi în cazul românilor care nu au ieşit în stradă, ideea despre revoluţie a fost redusă la fraze precum cele notate de mine... Eu, alături de ale milioane de creduli inoccenţi, am sperat ca revoluţia va aduce odată cu ea nu numai libertate, dar şi dreptul la adevăr, la cinste, onoare, demnitate. Acum am serioase motive să mă îndoiesc de demnitatea sau şansa la demnitate a poporului român, să mă îndoiesc nu numai de istoria pe care am trăit-o pe viu, ci şi de istoria pe care am învăţat-o apoi din cărţi, din documentare, de la cei care au trăit-o pe viu şi au avut nenorocul să nu moară. Am ajuns să mă îndoiesc nu numai de valorile istoriei recente, dar şi de cele ale trecutului... poate că, în definitiv, istoria în ansamblul ei a fost creata de politruci, oameni făţarnici şi cu un grav handicap moral... iar gândul ăsta mă face să îmi întorc faţa definitiv de la politică, fie ea românească, europeană sau mondială... Şi de la istorie, cea care conservă de fapt acţiunile politrucilor. După 20 de ani, am ajuns la concluzia tristă ca noi românii, ca popor, suntem sortiţi să fim mereu sub dominatia altor naţii, cu deosebirea că acum nu ne mai vrea nimeni... Brucan s-a înşelat... Nu au fost de ajuns 20 de ani. Nici următorii 20 de ani nu vor fi de ajuns... nici un interval de timp nu va fi de ajuns, pentru că istoria merge mai departe, îşi urmează cursul cu rapiditate, noi tot în urmă rămânem, în mare parte pentru că nu ne asumăm nimic din istorie, minţim într-una, pe noi şi pe cei din jur, ne creăm şi ne inventăm portrete cu care nu avem nimic de-a face şi nu avem curajul să admitem că suntem aşa cum suntem, şi că suntem valoroşi aşa cum suntem. Noi tot timpul trebuie să fim altfel. Din nevoia asta fanariotă de a minţi, se naşte refuzul istoriei aşa cum a fost ea. Şi pentru că eu nu ştiu nimic din istoria mea, am lăsat-o în urmă, am lăsat-o pe ţărm şi am plecat pe ape. Apele nu mint, ele îşi acoperă o istorie curată, dacă eşti curajos şi drept, o dezvălui şi de bucuri de ea. Aşa sunt apele şi de aceea mă legăn pe ele, fără să fi avut vreodată vocaţie de mare explorator, fără să mă fi crezut capabil de statornicie marină, iată am devenit fotograf marinar şi îmi iau nevoia de istorie imediată de la perenitatea plantei, de la efemeritatea păsărilor care îmi zboară pe deasupra capului. Am lăsat cuvintele acasă. Erau mincinoase.
Cam asta am avut eu de spus despre revoluţia română.
Post scriptum:
1. nu mă cheamă Valeriu, ci Dragoş
2. nu stau în Elveţia, dar spune şi tu că stau 6 luni pe an în Grecia (unde încă nu am păşit niciodată) şi alte 6 luni le stau în ţară... sau în Spania, sau în sudul Franţei.. oriunde, să fie mare şi să fie cald, că de friguri m-am cam săturat pe vas. (asta să nu spui, că m-am săturat de vânturi). Spune că sunt fotograf şi văd lumea şi tac. Şi poţi să mai spui că în opt ani pe vas nu s-a vorbit limba română niciodată, cu o singură excepţie, pentru scurtă perioadă de timp, doar câteva săptămâni, când am avut un barman român şi mi s-a părut cel mai mare noroc să am cu cine schimba o vorbă. Era un băiat liniştit, blând, vesel. Ardelean. Laurenţiu îl chema. Mă şi vedeam plimbându-ne împreună prin porturi, când aveam cu toţii liber pentru câteva ore, ca să mai simţim fermitatea pământului sub tălpi, după dansul permanent al milelor plutite. După trei săptămâni Laurenţiu a fost debarcat în America de Sud şi trimis cu avionul înapoi acasă: îl prinseseră furând la băutură. Cât despre turişti, fie nu au fost niciodată români, fie nu vorbeau limba noastră între ei. Am sfârşit şi prin a-mi uita limba.
Dragoş”
În ataşament găsesc următorul document, fragmentat:
 „În zilele de 16 şi 17 decembrie (sâmbătă şi duminică) ale anului 1989 au avut loc la Timişoara şi Arad, precum şi în alte oraşe ale tării, demonstraţii de protest. Cel mai mare răsunet l-a avut însă cea de la Timişoara. Cred că pentru că acolo au murit foarte mulţi oameni. La televizor crainicii spun că la Timişoara sunt huligani şi golani adunaţi pe străzi şi că vandalizează centrul oraşului. Spun apoi că Ceauşescu este un conducător iubit şi că poporul îl are drag.
 Câteva mii de oameni, majoritatea elevi şi studenţi, dar şi vârstnici, au defilat pe străzile oraşelor, strigând „Vrem libertate!” şi cântând „Deşteaptă-te Române!”. Postul de radio „Vocea Americii” precum şi alte posturi de radio străine, presă străina, dau informaţii cu privire la tot ce se întâmplă la noi.
 Nu mai avem imn!
 Protestanţii (sic!) au spart vitrinele librăriilor, distrugând operele lui Ceauşescu. Tablourile acestuia au fost sfâşiate şi li s-a dat foc în stradă.
 Ofiţerii de miliţie şi de armată au fost rechemaţi la posturi, ca să nu mai tragă în oameni. Au fost trase focuri de mitralieră asupra mulţimii, fiind ucişi peste 500 de oameni, printre care femei şi copii. Şi in ziua de 19 decembrie, tancurile tot mai patrulau pe străzile Timişoarei, ucigând.
 Oraşul a fost izolat de restul ţării. Graniţele României au fost închise.
 Dintr-un motiv inexplicabil, Ceauşescu a plecat într-o vizită de prietenie de trei zile la Teheran. La radiourile străine se spune că a plecat să ceară ajutor.
 Postul de radio „Vocea Americii” anunţă că „acesta este începutul sfârşitului”!
 În ziua de vineri, 22 decembrie 1989, Ceauşescu a organizat un miting, dar oamenii au început să strige şi să facă revoluţie şi la Bucureşti. Ceauşescu a fugit şi a demisionat şi s-a urcat în elicopter împreună cu Elena Ceauşescu. Înainte de a se urca în elicopter amândoi au ordonat ca apa de la Timişoara să fie otrăvită cu viruşi şi bacterii din laboratoare.
 Stema ţării a fost ruptă de pe drapel. A rămas o gaură neagră şi acum steagul mai are pe lângă cele trei culori şi un cerc negru. La televizor, prin gaura din steag se văd revoluţionarii luptând pentru libertate.
 În seara precedentă, au fost date lupte în Bucureşti, în faţa Hotelului Intercontinental. Din ordinul lui Ceauşescu, tancurile au strivit mulţimea. Au fost numeroase victime. Nu se ştie câte. Pe morţi nu are nimeni timp să îi mai numere.
 Oamenii nu au arme, unii dintre tineri ţin în mînă flori.
 Înainte de a fugi, Ceauşescu a amplasat în anumite puncte strategice bombe explozibile. Din fericire, ele au fost descoperite la timp şi au fost dezamorsate.
 În locul dictatorului, a venit Ion Iliescu. În locul PCR pentru moment au fost create alte partide: Comitetul Apărării Naţionale şi Comitetul Salvării Naţionale.
 Postul de televiziune transmite fără oprire. Nu se ştie dacă aparatele vor rezista. Televizorul la noi a fost deschis aproape toată ziua.
 La Sibiu, unde au fost date lupte crâncene, Nicu Ceauşescu a fost prins şi arestat. La Timişoara şi Sibiu, au fost trimise încărcături cu apa minerală. Luptele din Bucureşti au continuat până dimineaţă. Bunica nu mă mai lasă să scriu. O să continui mâine.
 A doua zi dimineaţă luptele din Bucureşti au continuat până seara târziu. „Toată lumea civilizată e alături de noi” anunţă TVR.
 La ora 8.45, televiziunea şi posturile de radio s-au unificat.
 În Bucureşti, au fost schimbate focuri de armă între acoliţii lui Ceauşescu şi Armata Română. Magazinele alimentare au fost deschise, dar ele oricum sunt goale şi oricum, la Bucureşti toată lumea luptă în stradă. Nu are nimeni timp să meargă la cumpărături.
 Focuri de armă au fost schimbate şi la Piteşti, Galaţi, Brăila, etc…
 Toate meritele şi decoraţiile lui Ceauşescu i-au fost anulate. Sigiliul lui Ceauşescu a fost adus în clădirea Televiziunii.
 Elena Ceauşescu avea papuci de casă de aur şi cu diamante. Şi aveau robinete de aur la chivetă la baie.
 O bombă a fost pusă de către acoliţii lui Ceauşescu şi în clădirea Televiziunii. Din fericire, a fost descoperită la timp şi dezamorsată.
 Au aparut noi ziare: „Libertatea”, „Tineretul liber”
 Poporul cântă: „Ole, ole, ole, ole / Ceauşescu nu mai e!”
 La ora 9.20 postul de radio din strada Nuferilor a fost în primejdie. Muzeul de Artă a fost şi el apărat. Armata a fost lăsată să facă ordine.
 Biblioteca cea mai mare din ţară a ars. Multe cărţi vechi şi foarte valoroase s-au mistuit în flăcări. Foi din cărţi zburau în piaţă peste mulţime. Sper că nu au ars Poveştile lui Creangă. Şi nici Cireşarii.
 Deţinuţii de la închisoarea din Jilava au fost eliberaţi, iar răniţii din spitalul de aici au fost transportaţi la alte spitale.
 La un moment dat, în cârciumi, băutura a început să fie dată gratis. Toată ziua au fost cântate cântece patriotice, printre care, cel mai mult, „Deşteaptă-te, Române!”
Aici se termină paginile din caietul de matematică a lui Dragoş, şi cronica băiatului de 14 ani despre Revoluţia ţării sale.
Reţin din însemnările lui Dragoş la 14 ani totul. Reţin că s-au deschis magazinele, ce dulce ironie, că oricum erau goale şi că oricum toată lumea era în stradă. Mă înfioară grija lui aproape sacră pentru cărţile care au ars în incendiul Bibliotecii Universitare, speranţa că Revoluţia Română nu s-a hrănit cu Poveştile lui Creangă (am fi tentaţi să zâmbim, dar nu, Dragoş nu ştia la 14 ani, în 1989 nimic despre existenţa Poveştii Poveştilor), şi că Cireşarii vor supravieţui evenimentelor din decembrie... Mă emoţionează disperarea copilului care îşi imaginează că în biblioteca aceea cărţile care se credeau în siguranţă, perene, au fost decepţionate şi trădate şi ucise. Şi că ele nu se vor mai putea niciodată vindeca.
A avut pe jumătate dreptate Valeriu-Dragoş: Poveştile lui Creangă au rămas. Au scăpat de haciţele istoriei. Cireşarii însă au murit la Revoluţie, împreună cu stema de pe steag (el nu spune „steag”, spune „drapel”, ca un bun pionier ce era), au murit ca element legat de perioada odioasă; au murit împreună cu „Cutezătorii” şi toţi cei care îi citiseră şi organizaseră poate expediţii secrete în codri, sau în parcuri, în speranţa că se va deschide dinaintea ochilor o peşteră misterioasă, doldora de vestigii istorice, cu care să se poată recompune istorii pierdute.
Ne cere Dragoş un adevăr, iar pluralul nu îmi dau bine seama pe cine include: pe autoarea acestui proiect care alcătuieşte o Antologie a Revoluţiei române, pe noi toţi românii? Pe intelectuali, numai pe istorici?
Un singur adevăr, sper semnificativ, îi pot transmite lui Dragoş, lui Valeriu, tuturor celor care aşteaptă să nu mai fie minţiţi, să ne asumăm istoria, care aşteaptă gesturi mari: ca să se închei rotund ironia istorică a deschiderii magazinelor goale în timpul zilelor revoluţiei, din prea mare grijă pentru stomacul flămând al poporului român, rezum o... să-i spunem întâmplare care să potolească setea de adevăr a românităţii. Ca să se răscoale oricare bun simţ elementar şi măruntaiele oricărei logici, informez că fiul lui Ceauşescu a înregistrat la OSIM ca marcă protejată numele ilustrului său tată. Adică, cei care folosesc acest nume trebuie să aibă acordul scris al... proprietarului mărcii. Detaliul picant şi absurd este că avocaţii familiei „odiosului dictator” au reuşit să suspende spectacolul intitulat Ultimele zile ale lui Ceauşescu, produs de Institutul Internaţional pentru Crimă Politică, (având sediul la Zürich şi Berlin), un spectacol aflat în turneu în străinătate, „jucat cu cu casa închisă” (după cum anunţă ziarul „Adevărul” din 8 februarie 2010), care de fapt restaura adevărul procesului lui Ceaşcă (să nu mai folosim numele fără acordul expres al celor care deţin marca Ceauşescu), care prezenta modul în care a fost judecat, condamnat şi executat. Care, altfel spus, făcea un bine şi numelui şi mărcii înregistrate la OSIM.
Închei dialogul cu Dragoş citând-o pe Victoria Cociaş, actriţa care în spectacol juca rolul Elenei Ceauşescu: „cum ar fi dacă urmaşii lui Stalin ar interzice toate filmele, piesele, romanele în care (...) Stalin este erou principal?” Ar fi absurd. Dar cum ar fi dacă nici istoricii, nici Discovery Channel nu ar avea dreptul să folosească numele lui Ceauşescu, a ultimului mare dictator din Europa, a personajului sinistru care a „inspirat” într-un fel şi proiectul de faţă? Ar fi comic, balcanic, ar fi ironic. Ar însemna că în 25 de ani de întuneric ceauşist, poporul român nu şi-a plătit dreptul de a folosi numele călăului său. Din punctul de vedere al comerţului exterior, însă, e bine că Ceauşescu, iată, alături de Dracula, vinde marca România.
Chiar aşa, o fi înregistrat careva la OSIM şi marca România? Ca să nu mai putem folosi acest cuvânt, fără a plăti drepturi de autor... poporului român. Sau lui Valentin Ceauşescu.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela. Zidul plângerii mele

Astăzi am regăsit-o pe Mihaela, ea nu știe, doar eu, cu ajutorul lui Alladin, am dibuit-o ascunsă după niște ochelari de soare, neschimbată după ani, Mihaela a apărut în viața mea nu știu exact de unde, mi-a pus o ordine esențială în viață, în viitor, și a dispărut pentru, iată! 23 de ani. Mă mai gândeam din când în când la ea, nu știu de ce toți cei din Teatrul Pod îi spuneau Veri, mă întrebam ce o mai fi făcând, pe unde o mai fi cântând, sau ce știu eu, jucând teatru, Mihaela are o voce care nu e de pe pământul ăsta, e o voce de pe un fel de stea de unde izvorăște muzica, sau dintr-un echilibru cosmic exact cum îl descriau grecii, pe care doar ea l-a găsit și de acolo își ia un fel de liniște care reușește să ți-o transmită pe toată, vocea Mihaelei nu ajunge în timpane ca toate vocile, ci undeva unde se fac zilele și nopțile vieții tale, nu am mai ascultat-o de 19 ani, știu exact pentru că eu eram mamă de fată mică, și, ca orice casnică și gospodină la  cratiță, îmi creșteam bebelu…

Lucian. Și Cojocar. Și Constantin

Nici o poveste. Mercedes- Beatrice Birzescu- Titeica

Nu prea învăț nimic de la viața mea. Îmi place de o bucată de timp să fiu leneșă și să ignor. Să amân. Să nu fac nimic.Sau, dimpotrivă să vreau să mă sufoc dacă nu fac lucruri. Doamne, și câtă treabă am de făcut. Nu aveți idee. Să termin camera lui Mihnea, acum că am schimbat parchetul, să schimb cât mai repede mobila din sufragerie că nu o mai pot suporta, să repar globurile de la roata asta care ține loc de lustră, poate schimb și geamul de la bucătărie, pentru că m-am zgârcit anul trecut, să îmi iau bicicletă, motocicletă și mașină, să termin de cusut tot coșul de haine care trebuie modificate. Nu mai pomenesc de trebile profesionale, să termin cele trei articole începute, să editez volumul congresului, să mă apuc de scris cursul, să pun ceva bani deoparte să schimbăm cât mai repede acoperișul de la târlă, să tratăm fagul cel mare, să fac ordine în fotografiile împrăștiate fără noimă prin sute de cd-uri. Să îmi sun prietenii. Am uitat de traducerile care ar trebui revizuite și trim…